Număr vizualizări 113 ori

Astăzi este Ziua Copilului, a copiilor noștri, indiferent de vârstă și pentru unii de vârsta mea, a copiilor copiilor noștri.

E ziua pe care, în copilărie, toți o așteptam cu nerăbdare și cu mare curiozitate, ca să vedem ce cadou vom primi, cu ce ne vom lăuda la grădiniță, la școală sau la liceu, cum vom împărți între noi dulciurile și vom depăna povești care mai de care mai pline de fantezie.

La grădiniță, educatoarea și doamna Schechter, directoarea, ne așteptau la ușă cu o cutie mare de ciocolate „Pitic” și fiecare primeam câte una, iar subsemnatul cerea două, pentru că pe una din ele o ofeream dragului meu bunic matern care mă conducea până acolo. Vedeam râsul și bucuria pe fețele tuturor, gălăgia era omniprezentă. Lipsa de griji a copiilor eclipsa problemele celor maturi, pentru un timp acestea se estompau și ochii adulților străluceau la amintirea propriei lor copilării, a părinților lor și a bunicilor.

Cât de greu îmi venea să accept ideea că bunicul și bunica au fost cândva de vârsta mea, s-au jucat în parc, s-au murdărit, că nu au fost totdeauna bătrâni și blajini, așa cum i-am cunoscut eu. De fapt, cred că majoritatea adulților mai păstrează undeva, într-un unghi ascuns al memoriei, un sipet secret – o parte a copilului de altădată și aceasta iese la suprafață tocmai de Ziua Copilului, ziua în care, alături de cei mici, redevenim copiii care am fost odată și ne retrăim crâmpeie ale copilăriei, cu amintirile noastre mai bune sau mai puțin bune, cu sentimente și zâmbete care ar trebui să fie preponderente și să le transmitem celor mai tineri.

Aici citez cuvintele unei foarte sensibile scriitoare, doamna Serena Stoica: Se spune că vârsta este doar o simplă cifră și nimic mai mult. Atunci ce ne împiedică să ne copilărim, să lăsăm liber COPILUL din noi să zburde, așa cum o făcea cândva, demult, în trecut? Haideți să fim iar COPII! Eu am noroc. N-am uitat de COPILUL ce-am fost cândva și nici nu vreau să uit. În pofida oricăror griji, probleme, stres, oboseală, tristeți, dezamăgiri, lacrimi, necazuri, obstacole, Eu știu să mă mai bucur! Pentru că doar o viață am! Și vreau să mi-o trăiesc frumos și așa cum consider!

Acest citat m-a dus cu gândul la bunicii materni care considerau că de 1 Iunie merităm o ciocolată și nu doar noi, nepoții lor, ci și mama, fiica lor. Poate astăzi pare desuet, dar în „Epoca de aur”, epoca cartelelor la zahăr, ulei, făină, carne și în unele județe chiar la pâine, bunicul care trecuse deja de 80 de ani aștepta la rând, în picioare, timp de o oră sau mai mult pentru a cumpăra o singură ciocolată. Uneori „marfa” se termina înainte de ce îi venea rândul și atunci rămânea cu buza umflată, iar pensia foarte mică nu-i permitea să plătească două ciocolate ca să „cumpere” una la negru.

Și totuși, la fiecare 1 Iunie avea trei ciocolate, una pentru sora mea, una pentru mine și una pentru mama noastră – fiica lui pe care încă o considera „copil”. Despre eforturile mamei de a ne cumpăra dulciuri, prefer să vă închipuiți singuri, dar la 1 Iunie le primeam.

În timpul școlii gimnaziale, minunata dirigintă, doamna Adelina Lungeanu, profesoara de limba română, aducea tuturor elevilor clasei câte o napolitană și o bomboană de ciocolată. La fel proceda și profesoara de istorie, doamna Prună. Nefiind dirigintă, ea aducea bomboane tuturor claselor în care preda.

Aș putea depăna încă multe amintiri din copilărie, numai că dragii mei „copilași”, care legal sunt deja adulți, alături de iubita mea soție, s-au cam burzuluit când i-am felicitat de Ziua Copilului.

Prin cine știe ce asociații ale memoriei mi-am amintit de o caricatură: După o masă copioasă, o doamnă aflată la vârsta senectuții privește împreună cu prietenele ei un album cu fotografii, în timp ce soțul strânge vesela. Cu mult aplomb gazda explică:

– Iar acesta, în fundul gol, este soțul meu la vârsta de trei luni…

Foto: autorul articolului în copilărie, alături de părinţii lui

Florentino Himelbrand