Am fost recent întrebată ce mă inspiră când scriu. Nu ştiu exact, poate să fie un moment oarecare, un gând, o imagine memorată, un comentariu al cuiva lăsat pe blog, subiectul unei discuţii, un vers dintr-o melodie…
În alte cazuri, cum e acesta, declicul se datorează discuţiilor din timpul cursurilor mele de stil personal. Aseară, fluxul cuvintelor femeilor din faţa mea se ridica şi cobora, când cu amuzament şi momente de “da, da, da!”, când cu seriozitate şi confirmări tăcute, dar puteau fi reduse la ceva de genul “fie că ne pasa de look-ul nostru sau din contra, dacă nu înţelegem nimic din stilism şi modă (pentru că ajungem să asortăm orice, fără să creăm ceva care ne reflectă personalitatea), vine momentul când simţim stresul de a nu ne fi găsit/ definit/ conturat stilul propriu. Iar încercarea de a te găsi pe tine însăţi, în garderobă sau într-un look, este culpabilizatoare: cum să nu ştii cine eşti?”
O privire rapidă pe copertele oricărei reviste pentru femei nu face decât să-mi confirme ceea ce credeam. Nu există cuvânt din vocabular mai iubit de stilişti şi editori decât “stil”. Unde te uiţi, vezi doar “Învaţă să ai stil”, “Găseşte-ţi stilul”, “20 de secrete de stil”, “10 sfaturi simple pentru a-ţi crea stilul”…. Disperare şi sărăcie lingvistică, if you ask me. Dintr-o dată, cum să nu înţelegi frustrarea unei femei care se îmbracă în jeanşi şi helancă neagră, pusă în faţa acestei supradoze informaţionale?
Şi eu vorbesc despre stilul personal. Încerc să-l explic. Normal, e jobul meu.
Dar nu pot să nu-mi dau seama ce de păcat e să te pierzi într-un look, doar de dragul de a te conforma unei pagini de revistă ! Sigur, există momente când nu avem timp să ne ocupăm de noi. Când look-ul, aspectul exterior, imaginea noastră trece în plan secund. Apoi ne revenim. Sau nu. Uneori, ne salvează un iubit sau o iubită, o soră, o şeful sau o prietenă care ne atrage atenţia, ne pune în faţa oglinzii.
Pe de altă parte, nu toată lumea are chef sau este capabilă să-şi găsească spontan stilul. Chiar şi atunci când ne cunoaştem bine, ne putem înşela. Să credem că nu putem purta pantaloni ţigaretă pentru că avem şoldurile pline sau, din contra, că ne stă bine în roz ciclam pentru că suntem blonde.
Este nevoie de încredere şi răbdare. Este nevoie să îţi faci curaj, să cauţi, să-ţi asumi riscul de a greşi. Uneori, este nevoie de o mână de ajutor. Din partea unui stilist profesionist, a unei prietene care ne cunoaşte bine, a unei vânzătoare cu talent şi ochi pătrunzător, a bărbatului care ne iubeşte… Singura cerinţă este ca cine ne este alături să nu dorească sa ne deghizeze, să ne transforme în altcineva. Când încercăm un nou look, în oglinda tot pe noi ar trebui să ne vedem.
Originalitatea de dragul originalităţii sau ţinutele fashionable de dragul de a fi fashionable, nu sunt my cup of tea. Personalitatea da, indiferent cât de puternică sau discretă ar fi! Altfel spus, nu aţi fi agasate să observaţi că v-aţi copiat look-ul dintr-o vitrină?!
Mie îmi plac femeile care se îmbracă în ideea de a degaja optimism, bucurie, pozitivism, cele care se amuză cu moda modernă şi cu vintage-ul, cele care sunt fericite când găsesc în fundul dulapului o haină demult iubită sau, în egală măsură, micile noutăţi cumpărate dintr-un magazin (fără a cumpăra un vraf întreg de haine!). Îmi plac, în egală măsură, simplitatea şi discreţia Sofiei Coppola, îndrăzneala şi cochetăria unei Chloe Sevigny, masculinitatea sculpturală a Tildei Swinton, naturaleţea îngrijită a Giovannei Battaglia… Ele sunt câteva dintre cele care par să nu copieze pe nimeni, care evoluează stilistic de la un an la altul, dar rămân tot “ele”…
