Fiind rezident în zona Washingtonului, am observat deja de luni de zile pregătirile pentru ceremonia de instalare a preşedintelui american. Construcţia marelui podium pe treptele Capitolului a început încă dinainte de a se cunoaşte câştigătorul alegerilor. De fapt, nici nu contează cine câştigă, inaugurarea este garantată. 

Este unica zi când vitriolul politic dintre cele două partide majore se opreşte total. Este o zi de armistiţiu şi toţi sunt prieteni în numele unităţii americane. Foarte frumos, dar din păcate durează numai o zi,  pe care o savurez  o dată la patru ani.

 Cu toate că locuiesc la 25 de minute de Casa Albă şi sunt în Washington de 29 de ani, nu am fost niciodată la o inaugurare. Probabil nu sunt atât de patriot ca sutele de mii care se adună în faţa Capitolului pentru a “fi parte din istorie”. Întotdeauna mă mir oare ce poate determina sute de mii, câteodată chiar milioane de oameni (cum a fost acum patru ani) să îndure chinul transportului în comun supra-aglomerat, trecerea prin controlul barierei de poliţişti, statul în picioare ore în şir, să suporte frigul, să fâlfâie steguleţe americane, să lanseze salve de urale la scena deschisă şi să privească ecranele mari de TV, puse la dispoziţia lor de comitetul de organizare, pentru a urmări cum depune preşedintele jurământul, că de văzut pe viu tot nu pot vedea. În tinereţea mea asemenea activităţi erau rezervate muncitorilor din Bucureşti care aveau privilegiul şi datoria de a-l întâmpina pe Tovarăşul. Am preferat să stau la căldura casei mele, dar mărturisesc că am fost fascinat de eveniment şi nu m-am dezlipit de televizor toată ziua.

Mulţime de lobbyşti şi infuzie de religie

De câteva zile oraşul s-a umplut de lobbyists – în română ar veni – „traficanţi de influenţă”, care au plătit sume uriaşe să participe la nenumăratele evenimente şi petreceri legate de inaugurare. Anul acesta preşedintele a permis acestor reprezentanţi ai marilor firme şi ai industriei americane să fie sponsori pentru multe baluri şi evenimente inaugurale, unde bineînţeles erau invitate personalităţi guvernamentale la care toţi doresc acces. Circulaţia în oraş a devenit mult mai grea din cauza blocării multor străzi principale, dar şi a sutelor de mii de turişti care au năvălit în oraş să participe la inaugurare. Unele statistici arată că au fost peste un milion de vizitatori.

La fiecare inaugurare mă surprinde infuzia generoasă de religie în cadrul festivităţilor, ţinând cont că, prin constituţie avem o separare totală a religiei de treburile statului. Dis-de-dimineaţă ni se relatează cum preşedintele s-a urcat în limuzina extra-blindată numită “The Beast”(animalul sălbatic) şi s-a dus la biserică. Mă rog, asta este o chestiune privată. Dar pe urmă avem o invocare religioasă la începutul ceremoniei de inaugurare, o binecuvântare la sfârşitul ei, încă o invocare religioasă la începutul prânzului în incita Capitoliului și o abinecuvântare la sfârşitul ei. În plus corul adus special din Brooklyn a interpretat un imn religios. Cele patru invocaţii religioase pe care le-am văzut (poate au fost mai multe) au fost rostite de persoane alese în mod special pentru corectitudine politică: o femeie de culoare, un episcop alb, un evanghelist de origine hispanică şi un episcop ortodox. 

Bineînţeles, jurământul s-a terminat cu “So help me God”(aşa să mă ajute Dumnezeu), cu toate că acest jurământ este înscris în Constituţie fără a se invoca numele Domnului. Se pare că preşedintele Washington ar fi adăugat aceste cuvinte, dar nu se ştie sigur, nu există dovezi istorice. Preşedintele Curţii Supreme, John Roberts, care a administrat depunerea jurământului, i-a dat preşedintelui libertatea de a-l invoca sau nu pe Dumnezeu şi, bineînţeles, invocarea a fost inclusă, dar e bine de ştiut că, la nevoie, Constituţia americană are resurse şi pentru un preşedinte ateu.

Ceremonie, eleganţă şi lume bună

Posturile de televiziune erau preocupate de ţinuta d-nei Obama şi făceau reclamă gratis firmei de design vestimentar care a reuşit s-o îmbrace atât de bine pe Michelle. Și noul stil de breton purtat de Michelle a făcut senzaţie și recunosc că arăta foarte bine. De astă dată jurământul a fost administrat fără greşeli. Acum patru ani, preşedintele Curţii Supreme, John Roberts, care se laudă cu o memorie nemaipomenită, credea că ştie jurământul pe de rost, dar se pare că se înşelase. S-a încurcat, încurcându-l şi pe preşedinte prin inversarea unor cuvinte. Se pare că văzând o mulţime de două milioane de suflete (cam atâtea se adunaseră acum patru ani), şi-a pierdut şirul gândurilor. A doua zi şi-a reparat greşeala  – s-a dus la Casa Albă şi i-a cerut preşedintelui să depună încă o daă jurământul, în mod corect. Azi Roberts a suflat în iaurt aducându-şi o fiţuică, iar jurământul a fost depus în mod onorabil.

Pe podiumul de onoare se aflau cele mai importante figuri politice din SUA, precum şi membri ai familiilor lui Barack și Michelle. Un loc de cinste ocupă şi Mrs. Roberts, soacra preşedintelui, care s-a instalat la Casa Albă acum patru ani şi se ocupă în mod special de cele două  nepoate. Dintre foştii preşedinţi au fost prezenţi doar Clinton şi Carter. Din păcate, Bush cel bătrân este foarte bolnav, iar Bush cel tânăr a rămas alături de tatăl suferind. Foarte frumos şi nobil din partea lui. Bill Clinton, mână în mână cu Hillary, erau la loc de onoare. Cu toate că au fost adversarii lui Obama în alegerile din 2008, au făcut pace şi Hillary a fost un ministru de externe foarte util preşedintelui, iar Bill l-a ajutat enorm la realegere prin suportul său.

Am fost emoţionat, ca de obicei, ascultând imnul american într-o interpretare frumoasă, dată de Beyonce. Nu înţeleg de ce cântecul patriotic “America – my country ‘tis of thee”, interpretat de Kelly Clarkson, este atât de popular la ocazii festive americane. Muzica e a imnului britanic. Deci după imnul american s-a cântat şi melodia imnului britanic, cu versuri americane care, după mine, e tot imnul britanic…   Dar l-a impresionat pe senatorul Charles Schumer, preşedintele comitetului de organizare ca să lanseze un “WOW” puternic.  Poetul  american Robert Blanco, care-şi declară orientarea homosexuală, născut în Spania, dintr-o familie de exilaţi cubanezi, a compus şi a recitat o poezie specială pentru această inaugurare: o odă soarelui şi cerului sub care toţi suntem  egali. Obama îi citise lucrările şi i-a plăcut atât de mult, încât l-a invitat la inaugurare.

Semnalele discursului de inaugurare

Întotdeauna mă emoţionează discursul de inaugurare. Mi-a plăcut foarte mult ce a avut de spus Obama despre îndatoririle sociale. A lansat un nou apel către toţi cetăţenii să se implice în procesul politic, exprimându-şi opiniile, sa fie activi şi să nu lase traficanţii de influenţă să decidă viitorul ţării – idei foarte frumoase, dar cam greu de realizat.  Discursul a întărit părerile specialiştilor că în următorii patru ani, Obama va încerca să realizeze lucrurile pe care le vrea el, fără grija unei realegeri. O menţiune foarte interesantă în cuvântarea preşedintelui a fost la adresa studenţilor străini care vin sa înveţe ingineria în State şi ar vrea sa rămână aici, dar sunt expulzaţi. Cred că mulţi studenţi străini au ciulit urechile şi speră că legea imigrării se poate schimba in favoarea lor.

Realegerea unui preşedinte de culoare în Statele Unite are semnificaţii importante din punct de vedere social. Este evident că structura societăţii americane s-a schimbat drastic în ultimii 20-30 de ani, mai ales datorită influxului enorm de emigranţi din toate părţile lumii. Odată cu obţinerea cetăţeniei şi a dreptului la vot, au schimbat în mod semnificativ harta politică a ţării. Republicanii s-au trezit abia după alegeri, dându-şi seama că au pierdut din cauză că nu au luptat pentru „votul latin”. Cetăţenii originari din America Latină au votat în preponderenţă pentru Democraţi, asigurând victoria lui Obama.

Ceremonia de inaugurare a fost urmată de un prânz rezervat celor mai sus-puşi, 220 de invitaţi, desfăşurat în Sala Statuilor din Capitoliu, pe care în general cetăţenii de rând o pot vizita. S-au servit mâncăruri specific americane, felul principal fiind carne de bizon. Bănuiesc ca au avut și o opţiune pentru vegetarieni, sau cei care nu se dau în vânt după carne de… zimbru.

Plimbarea lui Obama pe Pennsylania Avenue, în drum spre Casa Albă, a fost scăldată în soarele blând din după amiaza târzie din Washington.  De doua ori au ieşit din maşina blindată pentru a fi văzuţi de populaţia extrem de entuziastă la vederea cuplului prezidenţial.  În mod evident preşedintele şi Michelle erau în al nouălea cer,fiind adulaţi de zecile de mii de oameni adunaţi pe marginea drumului sau în tribunele special amenajate în faţa Casei Albe, pentru marea defilare care a urmat.

Un e-mail din partea preşedintelui Obama

La câteva minute după ceremonia de inaugurare am primit un e-mail de la Barack Obama, care începea în mod personal cu “Dear Mike” și era semnat foarte prietenos “Barack”.  Era un mod de a-mi mulţumi pentru sprijinul acordat (donasem bani pentru campania lui electorală) şi îmi spunea că este onorat să-mi fie preşedinte, dar că “noi” mai avem multe lucruri de terminat în următorii patru ani. Bineînţeles am primit acelaşi e-mail personalizat ca şi alte milioane de contribuitori financiari la campania lui, dar m-a făcut să mă simt într-un fel important, realizând că în acest moment el se gândeşte la cei care l-au ajutat.  Barack a fost primul candidat care din 2008 a ştiut să folosească la maximum tehnologia modernă, reuşind să adune o suma uriaşă pentru campania electorală prin astfel de solicitări personale de la milioane de indivizi.  E de la sine înţeles că în următoarele zile Barack îmi va trimite câteva e-mailuri ca să-l ajut să mai adune ceva bani pentru binele şi cauza partidului.

Baluri, baluri…

E seara la Washington şi balurile inaugurale sunt în plin avânt. În oraş sunt o sumedenie de baluri cu zeci de mii de participanţi interesaţi de a fi în preajma oamenilor influenţi. După cum se relatează în presă, aceste baluri sunt extrem de aglomerate. În uriaşele săli de conferinţe unde au loc balurile, nu sunt scaune, ca să încapă mii sau zeci de mii de oameni. 

In schimbul sumelor exorbitante plătite pentru participare se primesc băuturi ieftine, gustări mediocre şi muzica îţi sparge timpanele. Dar toţi participanţii le pot povesti nepoţilor că au fost la balul inaugural al preşedintelui şi astfel au intrat… în istorie. Eu mă mulţumesc să stau acasă şi să-l văd pe Barack la televizor, dansând la sentiment cu Michelle, care-și mişcă bretonul cel nou în ritmul lent al melodiei. Ei sunt la balul armatei, unde deocamdată sunt unicii dansatori între cei 40.000 de participanţi, toţi cu ochii şi aparatele de fotografiat aţintite asupra lor. Astfel se încheie pentru ei ziua care va intra cu siguranţă în filele istoriei.