O interesantă coincidenţă a făcut ca cea de a 16-a expoziţie personală a Lianei Saxone-Horodi să fie vernisată în 16 martie 2013, sub genericul „De la tristeţe la bucurie”. Impresiile după evenimentul găzduit de sala mare a Galeriei din Satul artiştilor Ein-Hod au fost sintetizate în cel dintâi interviu acordat de artistă revistei Baabel.

O interesantă coincidenţă a făcut ca cea de a 16-a expoziţie personală a Lianei Saxone-Horodi să fie vernisată în 16 martie 2013, sub genericul „De la tristeţe la bucurie”. Impresiile după evenimentul găzduit de sala mare a Galeriei din Satul artiştilor Ein-Hod au fost sintetizate în cel dintâi interviu acordat de artistă revistei Baabel.

Andrea Ghiţă: Prin ce diferă această expoziţie de toate celelalte?

Liana Saxone-Horodi: Au trecut doi ani de când m-am prezentat cu o mare expozi?ie la Teatrul din Nesher, cuprinzând 33 de picturi noi în ulei, şi cu tot succesul de care m-am bucurat, am simţit nevoia de a pregăti o nouă expoziţie de o amploare mai mare şi într-un cadru destinat artiştilor plastici, mai ales că în ultimul timp am lucrat foarte mult.

A.G: Ce înseamnă pentru dumneavoastră o nouă expoziţie personală?

Liana Saxone Horodi: Întâi nu mă grăbesc niciodată să fac o nouă expoziţie. Intre o expoziţie şi alta trec cel puţin doi ani. Răstimpul dintre două expoziţii înseamnă muncă asiduă, căutări, studii serioase. Mă gândesc numai la expoziţia care va avea loc şi care trebuie să aducă ceva nou, să facă paşi înainte, faţă de ce am prezentat în trecut.

A.G.: Cum aţi ales locaţia?

Liana Saxone-Horodi: A fost o veche dorinţă, să mă reîntorc la un loc destinat artiştilor plastici. Ein-Hod este satul artiştilor fondat de Marcel Iancu în 1953. Pentru mine este un loc plin de amintiri. Începand cu familia Iancu – tatăl meu fiind prieten din copilărie cu Marcel Iancu de când familiile erau vecine în strada Paleologu din Bucureşti -, continuând cu sculptorul Tuvia Iuster – o legendă vie care a dispărut mult prea devreme şi ne lipseşte atât nouă cât şi celor din satul artiştilor, pentru farmecul şi veselia lui cuceritoare -, Ice Mambush, mic de stat, dar grandios în realizări (Muzeul Iancu Dada), Moshe Mokadi care mi-a fost profesor la Scoala Avni din Iafo-Tel-Aviv – unde am urmat un curs, pentru a mă dezbara de „realismul-socialist” cu care venisem din România – şi mulţi alţii.

A.G.: Cum a fost vernisajul, cine a luat cuvântul, care au fost ecourile în presă?

Liana Saxone-Horodi: Expoziţia s-a deschis sâmbătă 16 martie, în sala mare a Galeriei din Ein-Hod. La vernisaj a fost prezent un public imens, cum nu s-a mai văzut de mult la asemenea evenimente.

Realizatorii festivităţii au fost fiii noştri Shmuel şi Miron. De data aceasta s-a renunţat la cuvinte de salut, obositoare pentru public, rezumându-se doar la două scurte alocuţiuni. Prietena mea, Mira Katz, a analizat tabloul de pe invitaţie, casa veche cu balcoane din cartierul Wadi Nisnas din Haifa, căreia am reuşit să-i dau o viaţă nouă.

iar Shmuel Horodi a subliniat faptul că m-am format ca artist plastic încă din România, fiind eleva celebrului pictor Rudolf Schweitzer-Cumpăna, şi am reuşit să mă integrez perfect în viaţa israeliană, fără a renunţa la rădăcini. Mie nu mi-a mai rămas decât să mulţumesc soţului, familiei, prietenilor, colegilor, echipei care m-a ajutat atât la realizarea unui Album de pictură cât şi la organizarea expoziţiei.

La mulţumiri, în mod deosebit, s-au adăugat şi scuze faţă de cei pe care, în virtutea firii mele impulsive, i-am ofensat. Orice cuvânt în plus era de prisos. Am vorbit prin tablouri, prin ele am spus tot, am exprimat emoţii, tristeţi şi bucurii, umbre şi lumini, am pătruns în sufletelor celor cărora le-am făcut portretele.

Deschiderea expoziţiei a fost onorată de Ambsadorul României în Israel, E.S. Edward Iosiper, cu familia, Bela Krisbai, director adjunct la ICR Tel Aviv, Arie Rubinovici, preşedintele Asociaţiei Pictorilor şi Sculptorilor din Haifa şi Regiunea din Nord, Rahel Asherovici, preşedinta Filialei din Haifa a Asociaţiei Scriitorilor din Israel, G. Mosari, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română şi distinşi scriitori, publicişti, artişti plastici, precum şi iubitori de artă, prieteni ai familiei noastre. O formaţie de Klezmeri a delectat publicul cu melodii din folclorul evreiesc şi românesc. Vernisajul a avut o notă de modestie adecvată firii mele şi familiei noastre.

Ecourile în presă au fost multe, fiecare exprimând sincer ce i-a înregistrat ochiul şi ce i-a simţit sufletul. Ecouri au fost şi în publicaţiile de limbă ebraică unde-i foarte greu să pătrunzi.

A.G.: Şi acum…ce urmează ?

Liana Saxone-Horodi: Acum ieşim cu adevărat la pensie! Nimeni nu ne crede dar, acesta-i adevărul. Toată lumea spune că-i imposibil ca având în vedere dinamismul nostru şi cunoscuta poftă de viaţă să nu continuăm. Deocamdată trebuie să ne revenim din eforturile enorme pe care le-am depus cu această expoziţie şi…cine ştie…poate, poate o să ne mai răzgândim. In orice caz o luăm cu „viteză redusă”! Nu mai suntem tineri!

A.G.: Şi la o expoziţie în România nu v-aţi gândit ?

Liana Saxone-Horodi: Şi dacă m-am gândit, la ce-mi ajută? Este ceva complicat, legat de transport şi logistică, ca să mă pot gândi, cel puţin acum. Şi dacă ar fi să se realizeze , mi-ar plăcea să fie găzduită de Galeria Kretzulescu de la Muzeul de Artă. De ce? Numele de Kretzulescu îmi spune ceva, blocul din Piaţa Amzei unde m-am născut (1940) îi aparţinea lui Kretzulescu, pe proprietar l-am cunoscut personal, iar Galeria care-i poartă numele este reprezentativă.

Dragă Andrea, acesta este primul interviu pe care-l dau de la deschiderea expoziţiei, în care îmi exprim tot ce am simţit înainte, în decurs şi după această Expoziţie.

Şi, cum cel mai bine mă simt lângă şevalet, mă duc să continui o lucrare fără să mă gândesc unde, când şi cum o voi prezenta… Principalul este să fim sănătoşi, prilejuri vor mai apărea…

A.G. Vă mulţumesc pentru interviu şi vă doresc sănătate şi putere de muncă, alături de inspiraţia şi entuziasmul luminos care vă caracterizează.