Povestea familiei Zador continuă cu revenirea la Cluj imediat după război. Membrii familiei Zador, impuţinată de Holocaust, au pus umărul la reconstrucţia comunităţii evreieşti neologe şi reclădirea templului neolog. La toate acestea a luat parte şi autorul acestor amintiri şi  visează să ducă la îndeplinire năzuinţele neîmplinite atunci..

 

 

În primăvara anului 1945 familia mamei mele, care locuia la Bucureşti, era extrem de îngrijorată de soarta surorii lor , Balassa Mária, care trăia împreună cu soţul ei, la Budapesta. La 15 februarie 1945 Budapesta fusese eliberată, dar nimeni nu ştia de soarta evreimii de acolo. Erau unele zvonuri potrivit cărora evreii din Budapesta n-ar fi fost deportaţi (ca cei din provincie) ,dar lucrurile erau confuze. La începutul lunii martie 1945, în plin război, mama mea s-a hotărât să plece la Budapesta să-şi caute sora. Toată familia a rămas consternată de această hotărâre, dar nimeni n-a putut să o reţină.

Mama era o femeie tânără, foarte atrăgătoare, cochetă, nu avea deloc trăsături semite. A plecat de la Bucureşti (unde reveniserăm cu toţii) la Cluj, de acolo am avut ultimele ştiri de la ea, apoi vreo zece zile nimic. La Cluj a găsit o posibilitate de transport spre Budapesta, cu ajutorul unor partizani sârbi care organizau transporturi spre Ungaria, cu nişte autocamioane militare (mai ales alimente). Întreprinderea lor purta numele de Titobus şi la ora aceea era singurul mod de a călători spre Budapesta.

A ajuns cu bine , s-a dus la adresa surorii, dar casa fusese bombardată. Atunci a început să o caute în adăposturile antiaeriene din jurul locuinţei pentru că toată lumea trăia încă acolo. După câtva timp şi-a găsit sora, scheletică, avea 40 de kilograme Se ascunsese de teroarea dezlănţuită de nyilaşiştii (adepţii crucilor cu săgeţi) din timpul regimului Szálasi şi a supravieţuit. Mama a stat cu ea câteva zile, până s-a întremat cât de cât. Adusese alimente din România şi apoi s-au întors împreună la Cluj, de unde ne-au telefonat şi s-a trimis o maşină după ele. Aşa se face că într-o seară de sfârșit de martie, era deja primăvară,stăteam toată familia şi le aşteptam. Când a apărut mama cu sora ei, toată lumea a fost fericită. Din păcate bucuria surorii nu era completă, deoarece soţul fusese deportat , şi nu ştia nimic de soarta lui. El a fost internat în lagărul de la Buchenwald, unde a supravieţuit, dar a revenit cu o gravă boală la plămâni Au mai trăit câțiva ani fericiţi şi au adoptat-o pe fiica unei rude apropiate, orfană de ambii părinţi, ucişi la Auschwitz. Verişoara mea, Vera, trăieşte şi astăzi la Los Angeles.

 

Familia mea, comunitatea neologă şi reclădirea templului

Alte amintiri despre familia mea sunt legate de extraordinarul ataşament faţă de Comunitatea Evreiască Neologă din Cluj, de care îi legau nenumărate fire.

După 1945 unchiul meu, Zádor Árpád, a fost ales în comitetul de conducere al comunităţii reînfiinţate. Totul trebuia luat de la capăt. Durerea mare era însă că frumosul templu neolog fusese grav avariat. Faţada stătea în picioare, dar în spatele ei zidurile erau în ruine, deoarece fusese bombardată sau dinamitată la 2 iunie 1944.

Mai erau trei sinagogi în Cluj, practic neavariate, dar noul comitet şi-a fixat ca primă sarcină reconstrucţia templului neolog. Cele trei clădiri din jurul sinagogii, unde înainte de război funcţionaseră toate instituţiile comunitare, scăpaseră aproape fără stricăciuni.

La iniţiativa şef Rabinului României. Dr. Alexandru Şafran, din vara anului 1946, s-a demarat o acţiune de colectă publică pentru reclădirea templului.

Cu toată situaţia economică grea de după război, au răspuns apelului şi au făcut donaţii: trei comunităţi (Timişoara, Braşov şi Sibiu), 10 firme (societăţi comerciale şi bănci)şi circa 65 de persoane private (mai ales din Cluj, dar şi din

Bucureşti, Timişoara, Braşov şi Palestina). A fost o solidaritate exemplară a evreimii din România.

Fraţii Zádor Árpád şi Rudolf s-au numărat printre donatorii importanţi.

Tot în această perioadă,conform unui document găsit recent în arhiva comunităţii, familia Zador a înfiinţat, în amintirea celor trei surori pierite în deportare, o fundaţie menită să-i susţină cu ajutoare băneşti sau rechizite, pe elevii merituoşi de la Liceul (evreiesc) Tarbut . Din păcate nu am reuşit să identific nici un elev care ar fi beneficiat de aceste ajutoare, oricum în 1948 a venit reforma învățământului şi liceul a fost desfiinţat. Suma depusă la înfiinţare a fost folosită de comunitate în alte scopuri, conform unui codicil anexat la actul de constituire.

Printr-un document, donatorii şi-au fixat trei obiective: reclădirea şi reinaugurarea sinagogii, amplasarea în incinta templului renovat a unor plăci cu numele numele donatorilor şi ridicarea unui Palat Cultural Evreiesc, pe acelaşi amplasament cu sinagoga, ca “să vestească voinţa de viaţă a poporului evreu” . Era ataşată şi o schiţă a clădirii acestui palat, cu intrarea de pe actuala stradă Crişan).

În anul 1946,inginerul constructor Lengyel Samuilă s-a angajat (voluntar, dar era şi donator) să conducă lucrările de reconstrucţie.  

Inaugurarea templului reconstruit

La 31 august 1947, la 60 de ani de la prima inaugurare (4 septembrie 1887), sinagoga neologă din Cluj a fost reinaugurată, primind denumirea de

Templul Memorial al Deportaţilor, în amintirea celor peste 16 mii de evrei deportaţi şi , mare parte, ucişi la Auschwitz.  

A fost un eveniment memorabil. S-au adunat sute de evrei clujeni, supravieţuitori ai Holocaustului, răspândiți în toate colţurile lumii, dintre care şi din Palestina. Curtea sinagogii era arhiplină şi toată lumea avea lacrimi în ochi. Copil de nouă ani fiind, am participat şi eu la această festivitate.

Luni în şir toată familia mea era în pregătirea şi organizarea acestui eveniment . Acasă se discuta numai de acest moment. În condiţiile din anul 1946 convorbirile telefonice internaţionale se puteau face doar în Europa (foarte greu în Palestina, deloc în USA).

Întreaga mobilizare s-a făcut prin corespondenţă poştală, prin sistemul din aproape în aproape, şi se comunicau adresele celor găsiţi prin rude şi prieteni.

A fost ultima întâlnire de acest fel a evreimii clujene de pretutindeni, deoarece după anul 1948 s-au închis graniţele atât la intrarea, cât şi la ieşirea din România.

Din păcate, construirea unui Palat al Culturii Evreieşti, a rămas un deziderat. După reforma învățământului din 1948 , şcolile confesionale s-au desființat, clădirile din jurul sinagogii au primit alte destinaţii, dar au rămas în proprietatea Comunităţii Evreilor din Cluj. Populaţia evreiască a Clujului de circa. 6500 de persoane (în anul 1947) a scăzut dramatic, după aliaua masivă în Israel, ajungând astăzi la doar cca. 400 de membri în comunitate. Totuşi n-a dispărut setea de cultură şi educaţie iudaică, garanţia – alături de sinagogă – a supravieţuirii evreilor din Cluj.

Manifestările culturale se organizează în săli închiriate sau prin bunăvoinţa unor susţinători.

Din păcate, părinţii mei s-au stins foarte tineri, la numai 56 de ani. Tata a murit în decembrie 1965, iar mama exact peste un an. Au fost înmormântați la aceeaşi dată (13 decembrie) la interval de un an.

În luna aprilie 1967 m-am întâlnit pentru prima şi ultima oară cu singura mătuşă supravieţuitoare din familia Zádor. Este vorba de Zádor Lenke care împreună cu soţul ei, Marton Ede (înalt funcţionar la Keren Kayemeth Leisrael-KKL) au făcut o croazieră pe Marea Neagră şi cu această ocazie au stat câteva zile la Constanţa .Ei locuiau în Israel din anii patruzeci..S-au stins curând după Războiul de 6 zile.                          

Ultimii fraţi din familia mamei s-au stins la începutul anilor nouăzeci.

În arhiva familiei există un număr impresionant de scrisori pe care părinţii mei le-au scris ori le-au primit de la fraţi. Unele le-am recuperat din Israel.

Cei 15 fraţi din familiile părinţilor au avut doar 5 copii. La ora actuală mai suntem în viaţă patru veri care locuim în patru colţuri ale lumii (Los Angeles, Tel Aviv, München şi Cluj) . Am încercat să evoc cinci scurte amintiri despre familiile părinţilor mei. La majoritatea lor nu am participat, iar la altele eram copil .Tot ce am scris am auzit de la părinţi sau din familie, unele fapte le-am găsit în arhiva familiară.

Moştenirea spirituală a familiei mă obligă

După pensionarea mea din anul 2003, am început să activez la Comunitatea Evreilor din Cluj, primii ani ca cenzor, apoi ca membru în comitetul de conducere.

Treptat mi-am dat seama că dacă activitatea de aici continuă în maniera de acum, în câteva decenii (nu multe) comunitatea evreilor din Cluj nu va mai exista .Datorită unor situaţii familiale, în ultimii ani am fost de mai multe ori la Târnăveni. Cândva era un orăşel cu numeroşi evrei, unde trăiseră odinioară multe familii respectabile şi bogate (rabinii Lebovici, familiile Krausz, Benjamin, Marton ş.a. din câte cunosc eu) şi nu a fost deportare. Astăzi Târnăveniul este un oraş fără evrei, sinagoga închisă şi pitită în spatele unui bloc, cimitirul închis,n u există comunitate ,n-am reuşit să aflu ce s-a întâmplat cu bunurile evreilor şi ale comunităţii.

De ani de zile mă urmăreşte coşmarul că aşa ceva se poate întâmpla atât la Cluj, cât şi în alte oraşe transilvănene cu tradiţie evreiască.

De aceea, împreună cu un grup de prieteni care au aceleaşi temeri, am iniţiat o serie de acţiuni.

În primul rând am încercat să evocăm trecutul şi să readucem în atenţia publicului contribuţia extraordinară a evreimii clujene la dezvoltarea culturală,economică şi socială a oraşului nostru.

În anul 2011 s-a desfăşurat prima ediţie a simpozionului ” File din istoria evreimii clujene” având ca temă viaţa comunitară clujeană şi evocarea unor mari personalităţi evreieşti locale. Cu aceeaşi ocazie s-a lansat primul volum despre istoria a evreimii clujene în limba română (Francisc Pap,”Evreimea clujeană. O succintă istorie” ).Încurajaţi de succesul la public al primei ediţii, în anul 2012 am organizat ediţia a doua având ca temă aniversarea inaugurării sinagogii neologe. De data aceasta au prezentat comunicări şi distinşi conferenţiari din Israel , SUA şi Franţa.                                                 

În 5 septembrie 2012 s-au aniversat în cadrul unei festivităţi, 125 de ani de la inaugurarea sinagogii neologe din Cluj (4 septembrie 1887) şi 65 de ani de la reinaugurarea ei ( 31 august 1947 , când i s-a atribuit denumirea “Templul Memorial al Deportaţilor”),după ce, în anul 1944 fusese distrusă.

Cu această ocazie s-a dezvelit o placă memorială dublă cu inscripţii în limbile română, ebraică, engleză şi maghiară.

La festivitate au participat reprezentanţii celor şase culte religioase   importante din Cluj (două la cel mai înalt nivel), administraţia şi instituţiile locale, o numeroasă şi elevată asistenţă. În sinagogă nu mai avusese loc de 60 de ani, o manifestare de asemenea.

S-au exprimat mulţumiri şi s-au acordat cadouri donatorilor din 1946 , în viaţă, şi unor descendenţi ai lor.

O altă acţiune, care de această dată vizează prezentul şi viitorul, este iniţierea proiectului “ Înfiinţarea Complexului Comunitar Evreiesc din Cluj(Complexul

Horea”

.

La ora actuală activitatea comunităţii se desfăşoară în patru sedii, ceea ce aduce după sine importante cheltuieli suplimentare privind funcţionarea (regii şi salarii) şi o proastă gestionare a resurselor. Pe de altă parte, nu există spaţii pentru activităţi culturale (sală de festivităţi), pentru extinderea unor servicii sociale, pentru înfiinţarea unui muzeu al evreimii clujene, iar cantina actuală nu se poate reabilita termic , echiparea ei fiind depăşită tehnologic şi energetic.

”Complexul Horea”, ar însemna relocarea tuturor activităţilor comunitare pe amplasamentul de pe Str. Horea nr. 21-23 (cele trei clădiri din jurul sinagogii care sunt proprietatea comunităţii), prin refuncţionalizarea şi reamenajarea spaţiilor existente.

“Complexului Horea” ar include un centru cultural evreiesc (JCC Cluj), un muzeu al evreimii clujene, un restaurant ritual modernizat cu o terasă, servicii de asistenţă socială extinse şi administraţia comunitară. Bineînţeles tot aici s-ar desfăşura integral activitatea de cult, iar în curtea sinagogii se va amplasa un monument comemorativ al martirilor clujeni ai Holocaustului.

Astfel s-ar crea premisele supravieţuirii comunităţii evreieşti din Cluj

M-am angrenat în aceste acţiuni,alături de mulţi alţii, şi sper că voi putea fi unul din donatori la înfiinţarea ” Complexului Horea” Cred că datorez aceasta memoriei familiei mele care a încercat să facă atât de mult pentru comunitatea evreiască din Cluj
Poate, peste timp, aceasta va fi o a şasea amintire despre familia mea.