Ieri, 5 mai 2024, am postat pe Facebook acest articol, publicat iniţial în 2013,  şi a fost blocat, de îndată, de către Cybersecurity! Am decis să-i actualizez data publicării, ca să devină Editorial de Ziua Comemorării Holocaustului – Yom HaShoah. Vasile Nussbaum a părăsit această lume în vara anului 2023. Cele scrise de el continuă să fie foarte actuale!

Ne-am adunat la sinagogă să comemorăm deportarea evreimii clujene la Auschwitz. Au trecut de atunci 69 de ani, o adevărată etapă istorică. De obicei evenimentele istorice se comemorează doar la aniversări rotunde, la 10, 25, 50 de ani. Doar unele evenimente deosebit de importante în istoria unei naţiuni, înălţate la rangul de sărbători naţionale, se comemorează anual. Comemorarea de faţă însă are o semnificaţie diametral opusă. Noi comemorăm un eveniment care am fi dorit să nu fi avut loc şi are o semnificaţie de avertisment: să nu să mai repete niciodată!

Trebuie conştientizat faptul că evenimentele istorice, mai cu seamă cele cu consecinţe tragice, ca şi Holocaustul, în anumite condiţii nefaste, sunt repetabile. Genocidul nu a fost inventat împotriva poporului evreu. El a avut loc şi în perioadele ante-biblice, în cea biblică şi până în zilele noastre. Un instrument foarte eficient – pentru distragerea atenţiei populaţiei de la problemele reale – la îndemâna celor aflaţi la putere, este să arate cu degetul spre străini, folosind toate mijloacele de a trâmbiţa fără încetare, că pentru toate relele şi vicisitudinile se fac vinovaţi străinii de neam. Există o metodă mai simplă de a te face credibil – şi aşa procedau naziştii – decât să spui că „Noi, germanii suntem cei mai bravi, mai puternici, mai inteligenţi ca alţii, suntem Übermensch, iar pentru toate necazurile noastre sunt de vină străinii, mai ales jidanii aceşti indivizi care nici nu s-au ridicat încă la scară umană, sunt doar Untermensch?

Ce înseamnă şase milioane de evrei ucişi în Holocaust?

Holocaustul a fost strădania naziştilor de a extermina întregul popor evreu, omorând prin metode „ştiinţifice”, fabrici ale morţii, 6 milioane de evrei. El a devenit simbolul genocidului dus până la extrem. 6.000.000 însă este doar o cifră care adresează minţii, istoricilor de pildă, care pot face comparaţii cu diverse genocide înregistrate in istorie. Pentru că nicio cifră, mare sau mică, nu afectează sufletul, sentimentele, senzaţiile. Moartea unui soţ, unei soţii, rude, unor prieteni sau cunoscuţi ne afectează; îi plângem, îi jelim pentru că fiecare dintre ei era individualizat, avea un nume, o înfăţişare, un glas unic… avem amintiri comune cu cel dispărut. Noi, evreii, putem traduce cu uşurinţă această cifră la nivelul sentimentelor

 Într-o zi de sfârşit de octombrie 1944, în Birkenau, la Appell stăteam alături de frăţiorul meu de 13 ani. Mengele l-a selectat pentru gazare. El împreună cu părinţii mei s-au înglobat în această cifră aridă de şase milioane. Aproape că nu există familie de evrei, oriunde în lume, care să nu fi avut părinţi, bunici, rude, prieteni care nu fac parte din această cifră.

Nu aşa stau lucrurile dacă ne referim la neevrei, mai cu seamă la cei născuţi după cel de al Doilea Război Mondial. Cifra de şase milioane de evrei ucişi în Holocaust nu are niciun răsunet afectiv, sentimental. Dacă aş spune că în război, socotindu-i şi pe cei căzuţi în luptă, pe civilii omorâţi cu ocazia bombardamentelor sau din alte cauze pricinuite de război au murit – să zicem – optzeci de milioane de oameni, adică pe lângă cele şase milioane aş adăuga încă şaptezeci şi patru de milioane de victime, ar produce oare un impact afectiv mai mare, mai profund? Nicidecum!

Aici întrăm în miezul problemei. Dacă credem că Holocaustul e un eveniment istoric repetabil, atunci trebuie făcut ceva să nu se mai repete.

În primăvara 1945, după terminarea războiului, după ce în toată lumea s-au făcut cunoscute crimele naziştilor în lagărele de concentrare, gazarea transporturilor de evrei la Auschwitz, în acea atmosferă de euforie că în sfârşit se terminase cu asemenea orori. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că nu peste multă vreme, chiar pe bătrânul nostru continent, aveau să fie ucişi – de data nu evrei – albanezi, croaţi, sârbi, copii şi femei deopotrivă, pentru unicul motiv că s-au născut albanezi, croaţi sau sârbi.

Evenimentele tragice sunt repetabile! Nu neapărat trase la indigo. Nu vor fi ucişi neapărat şase milioane, ci „doar” două milioane, un milion sau „numai” câteva mii de oameni, nu neapărat prin gazare, ci cu metode mai rudimentare, dar experimentate cu folos, prin împuşcare în ceafă… Nu vor fi neapărat arşi în crematorii, ci li se vor azvârli cadavrele în gropi comune şi, în fine, nu vor fi neapărat evrei, ci din oricare alt popor! Acest lucru înseamnă că fiecare naţiune – în cazul nostru, poporul român – toţi cetăţenii acestei ţări, umăr la umăr, ar trebui să depună un efort susţinut pentru zădărnicirea repetării acestui fenomen.

„Aveţi grijă, fiii mei, faceţi totul să nu se întâmple asemenea orori cu voi, cu noi toţi!”

Consider că nu această sinagogă este locul potrivit pentru evocarea amintilor din lagăr, pentru atenţionarea stăvilirii repetării unor asemenea orori. Ar fi bine venit – nu pentru noi, evreii, ci pentru întreg poporul român, pentru toţi cei care trăiesc în această ţară – dacă eu şi alţi supravieţuitori ai Holocaustului, cel puţin cu ocazia comemorărilor, am fi invitaţi în catedrala ortodoxă, în bisericile catolice sau ale altor culte, pentru a vorbi despre Holocaust. Acolo am reuşi să convertim cifra de şase milioane pe plan afectiv. Motivul evocării amintirilor nu ar fi nicidecum dorinţa de a stârni mila, ci a sensibiliza persoana care ne ascultă, pentru câteva momente, să se transpună în situaţia respectivă. Să facă acest lucru pentru că nimeni nu e scutit – ca în anumite condiţii nefaste – să ajungă în situaţii similare!

La ora actuală foarte puţini supravieţuitori ai Holocaustului mai sunt în viaţă, iar aceştia din urmă au o vârstă apropiată de nouăzeci de ani sau sunt chiar nonagenari. Puţini şi-ar mai putea depăna amintirile de la amvonul bisericilor creştine, iar într-un viitor foarte apropiat nu va mai trăi niciun supravieţuitor. Ar fi cât se poate de salutar dacă preoţii de rang înalt ar vizita lagărele de la Auschwitz, Buchenwald, Dachau, Treblinka, Maidanek şi altele şi, cu prestigiul şi credibilitatea lor, ar povesti enoriaşilor despre cele văzute, avertizându-i: „Aveţi grijă, fiii mei, faceţi totul să nu se întâmple asemenea orori cu voi, cu noi toţi!”

Genocidul e posibil numai într-o dictatură

Dictatorul are puteri nelimitate. Bazat pe putere, poate produce orice act nesăbuit, antiuman, ca de pildă învinovăţirea „străinului”, instigarea la genocid. Şi nu numai. Din practica dictaturii naziste am aflat şi despre exterminarea suferinzilor de boli mintale, experimentele „medicale” pe oameni. Dictatorul are puterea să suprime anumite religii care nu sunt pe placul lui. Cunoaştem cazul „desfiinţării” religiei greco–catolice! Un dictator – să nu mergem nici de data asta prea departe – poate să distrugă viaţa tradiţională de la ţară. Te poţi aştepta la orice, fiindcă are putere. Să nu-şi închipuie nimeni că există dictator bun, salvator de neam, aducător de bunăstare, de fericire. Aşa ceva nu există. Chiar de ar avea intenţii bune, impuse cu forţa nu pot aduce fericire tuturor. Fiecare individ are o imagine proprie despre fericire.

Unica alternativă a dictaturii – indiferent de nuanţa ei politică – este democraţia. Democraţia, aşa cum e ea, cu toate deficienţele şi capcanele ei, printre care – avem exemplu regretabil şi în acest sens – de a accede la dictatură pe calea alegerilor.

Acest fapt trebuie bine ancorat în conştiinţa poporului, dar mai ales în cea a tineretului pentru salvgardarea viitorului lor. Un prim pas politic în acest sens ar fi recunoaşterea sinceră a faptelor, inclusiv a celor negative, ruşinoase, regretabile, săvârşite de înaintaşi, de a condamna în mod public aceste fapte, de a se delimita de ele fără echivoc. Un al doilea pas politic este confirmarea acestui deziderat prin legislaţie.

În realitate primul pas amintit a fost foarte timid şi insuficient de convingător. Acest fapt se reflectă şi prin aceea că, chiar dacă avem o legislaţie corespunzătoare în acest sens – mai mult sau mai puţin impusă de Comunitatea Europeană din care facem parte – ea nu este respectată, este neglijată cu desăvărşire. Au fost, sunt manifestări antisemite, neofasciste, de profanare a cimitirelor evreieşti, de revigorare a legionarismului, de tolerare a unor publicaţii cu caracter fascist, de încercări de reabilitare a unor criminali de război ca generalul Antonescu, etc… Toate sancţionate de lege! Cu toate acestea, eu nu am auzit de nicio condamnare a acelora care săvârşesc asemenea fapte. Şi chiar dacă ar fi fost vreo condamnare, a fost fără un răsunet, public prin TV, radio şi ziare.

Respectarea legilor proprii este pilonul de bază a democraţiei. Pilon de susţinere, dar nimic mai mult. Avem legi drastice pentru crimă, furt, corupţie şi alte fapte condamnabile. Şi cei care comit asemenea fapte sancţionate de lege sunt condamnaţi la ani grei de închisoare. Totuşi, în ciuda faptului că mai toate canalele TV, radioul, ziarele sunt pline de ştiri de acest gen, continuă să se comită crime, furturi, acte de corupţie.

Să ne imaginăm, preţ de o clipă măcar, ce ar fi dacă aceste legi nu ar fi respectate, criminalii, hoţii, corupţii nu ar fi traşi la răspundere… Atunci de ce nu se respectă legea referitoare la condamnarea antisemitismului, a manifestărilor şovine şi xenofobe?! De ce nu este voinţă politică pentru a da curs respectării întocmai a articolelor cuprinse în aceste legi?

„Vine jidanul, hai să-i dăm o lecţie!”

1943, vara. Aveam 15 ani şi mă îndreptam spre terenul clubului sportiv evreiesc Haggibor. La un moment dat au s-au apropiat de mine cinci-şase elevi de vârsta mea. Pe chipiul meu – toţi elevii fiind obligaţi să poarte chipie cu insigna liceului – era brodată insigna ZS/G, însemnând Zsido Gimnazium, adică Liceu Evreiesc. „Vine jidanul, hai să-i dăm o lecţie” urlă unul dintre ei. M-au prins şi am mâncat o mamă de bătaie pe care n-o pot uita nici azi. Am rămas intins pe trotuar, plin de sânge. Zăceam aproape fără cunoştinţă fiind găsit de nişte colegi care m-au dus acasă.

Dacă printr-un hazard, acuma, după foarte multe decenii, m-aş întâlni cu unul dintre agresori şi dacă ne-am recunoaşte reciproc, aş întinde mâna spre el, spunându-i: „Nu-ţi fie teamă, te-am iertat demult, deoarece – parafrazându-l pe Mântuitor – tu habar n-ai avut ce faci! Era o epocă cu legi antisemite. Jidanii erau vinovaţi pentru orice – asta auzeai la radio, în şcoală de la profesori, acasă de la părinţi şi fraţi, asta scriau ziarele. Atmosfera era încărcată de ură faţă de evrei.

Am evocat această întâmplare gândidu-mă la reversul ei. O atmosferă plină de toleranţă, înţelegere şi respect faţă de naţionalităţile conlocuitoare, de ţările şi popoarele vecine. Deocamdată e un frumos vis utopic, dar categoric e realizabil într-o Europă unită, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat. Odată şi odată trebuie aşezate bazele unei asemenea educaţii şi urmărită cu deosebită insistenţă. Tineretul trebuie educat că nu există grade de comparaţie între culturile naţionale, că Eminescu nu e la un nivel mai înalt decât Petöfi, Hristo Botev sau Goethe şi nici invers. Fiecare, prin specificul său naţional, a contribuit la patrimoniul cultural universal. Trebuie cunoscută cultura ţărilor vecine (şi a minorităţilor care în cea mai mare parte se compun tocmai din naţionalităţile popoarelor vecine) ca să putem aprecia, respecta, prelua ce e mai bun în ele. Prin cultură ajungi la respectul semenilor tăi, la om, indiferent de naţionalitate.

Nicio noutate în cele spuse mai sus. Noul ar fi depunerea pietrelor de temelie ale unei astfel de educaţii. În loc de asta – din păcate – suntem martorii unui curent extrem de nociv: negaţionismul.

Negaţioniştii pregătesc anticamera dictaturii

Foarte curând după terminarea războiului, încă în mai 1945, constatând ororile făcute de nazişti în lagărele de concentrare, Dwight Eisenhower, comandantul suprem al Forţelor Aliate, a dat ordin să se facă cât mai multe fotografii, să se adune cât mai multe mărturii ale celor constatate, deoarece va veni o vreme când un netrebnic va afirma că asemenea orori nu au avut loc niciodată.

Eisenhower era un vizionar! A greşit însă, calificându-l drept netrebnic pe viitorul negaţionist…Negaţioniştii de azi nu sunt nicidecum nişte netrebnici inofensivi, ci scriitori, politicieni, istorici, profesori. Ei, cu bună ştiinţă, afirmă, propovăduiesc că nu a existat Holocaust, nu au avut loc niciodată ororile din lagărele de concentrare, nu au fost fabrici ale morţii, că nimic nu e adevărat din acea cifră de şase milioane de victime.

Negaţioniştii ştiu foarte bine că pe mine, supravieţuitor al lagărelor de concentrare naziste, care am fost martorul selectării fratelui meu la cameră de gazare, care am pierdut toţi membrii familiei mele în Holocaust, nu vor reuşi să mă convingă că nu a fost Holocaust.

Vorbind de mine, vorbesc în numele fiecărui evreu, indiferent dacă a fost sau nu deportat în lagăre naziste de concentrare, indiferent unde trăieşte pe întinsul globului pământesc, că nu poate fi convins de inexistenţa Holocaustului, pentru simplul fapt că toţi au în familiile lor câte una sau mai multe victime ale acestuia.

Negaţioniştii nici nu au de gând să ne convingă pe noi! Intenţia lor este de a-i convinge pe semenii lor, popoarele lor, că nu a fost Holocaust. Dacă aşa ceva nu a avut loc, atunci nu e nimic care să se repete, nu e cazul să faci nimic, nu trebuie întărită democraţia, lasă lucrurile să curgă de la sine. Cu alte cuvinte negaţionştii pregătesc anticamera dictaturii.

Perioadele de criză economică sau politică, de şomaj exagerat, de nemulţumire în rândul populaţiei, sunt momentele cele mai prielnice pentru întărirea extremismului de orice natură. „Numai noi”, spun ei (şi aici urmează numele mişcării extremiste), suntem capabili să facem ordine, să scoatem ţara din mizerie”. Dacă aceşti extremişti nu sunt stopaţi din timp, glasul lor va răsuna din ce în ce mai puternic. Apoi vor adăuga şi numele conducătorului salvator de neam, un Codreanu, Sima, Szálasi…sau un nume nou, încă necunoscut. Nimeni nu poate face un serviciu mai bun extremismului, decât negaţioniştii, deschizători de drum al dictaturii.

Ce rost au comemorările?!

Mă întreb care este rostul comemorării de faţă? Putem oare noi, un pumn de evrei din Cluj, sau chiar cei şapte mii de evrei din ţară – din care o bună parte sunt bătrâni pensionari – să schimbăm ceva? Orice schimbare spre binele ţării şi al poporului român e în mâinile tineretului acestei ţări, tineret educat şi instruit de profesori, preoţi, politicieni de bună credinţă.

La organizarea acestei comemorări au fost invitate toate cultele religioase legale din Cluj. Nu ne-a onorat cu prezenţa niciun preot ortodox, nici catolic, nici reformat, dar de ce să inşir toate cultele?! Nu a fost de faţă nimeni, din partea niciunuia dintre ele!

Au fost lansate invitaţii tuturor rectorilor universităţilor clujene. Niciun dascăl cu o asemenea funcţie nu a considerat suficient de important să participe. Nu se putea să nu fie invitate oficialităţile. Se pare că nici primarul, nici prefectul, nici vreun reprezentant al Consiliului Judeţean nu a fost dispus să sacrifice câteva ore de duminică pentru o asemenea comemorare.

Atunci ce rost are această comemorare? După mine, una singură: ca noi, evreii să-i jelim împreună pe părinţii, bunicii, soţii, soţiile, fraţii, surorile, copiii, toate rudele noastre, pierite în urma uraganului nazist, să spunem un kadiş colectiv pentru odihna celor şase milioane de victime ale Holocaustului. Atât, nimic mai mult.

Fotografii de Iván Rohonyi

(*)