Număr vizualizări 11 ori
În zilele acestea care preced Iom Kipur (Ziua Ispăşirii), mi-am amintit de un dialog pe care l-am auzit în autobuz în preajma Paştelui Ortodox. Era frântura unei discuţii între două tinere, eleve de liceu sau studente, care şedeau în spatele meu:
– Tu ţii post de Vinerea Mare?
– Încerc, dar nu cred că voi reuşi.
– Cum aşa?
– Nu sunt în stare să ţin post negru o zi încheiată, deşi am reuşit de multe ori să nu mănânc multe ore, atunci când făceam cură de slăbire cu metoda postului intermitent. Uneori mă abţineam de la mâncare chiar şi peste limita de timp, dar în Vinerea Mare nu pot…
Confesiunea ei era, într-un fel, şi a mea. Sunt zile în care nu mănânc aproape deloc, am renunţat la carne de pe o zi pe alta şi nu mă ating de ea de peste trei decenii, am renunţat la preparatele cu gluten, la majoritatea dulciurilor şi nu simt nicio frustrare, în schimb mi-e foarte greu să ţin postul de Iom Kipur.
În articolul de faţă nu mi-am propus să găsesc explicaţia acestei situaţii, ci să prezint (după posibilităţile mele) asemănările şi diferenţele dintre abţinerea de la mâncare atunci când e vorba de dietă respectiv, de post, precum şi dilema mea.
Asemănări și deosebiri
Ambele presupun restrângerea voluntară a alimentației și, de obicei, un control mai strict asupra impulsului de a mânca. Ambele pot impune abstinența de la anumite alimente, restricționarea cantității, interdicţia de a mânca la anumite ore ale zilei, perioade întregi în care regimul alimentar este modificat şi chiar de lipsa totală a hranei (aşa-zisul post negru). Și în ambele cazuri este vorba de un exerciţiu de disciplinare şi autocontrol în care pot apărea: reducerea aportului caloric; scăderea în greutate; modificări metabolice; senzația de foame și, uneori, iritabilitatea. Diferenţa esenţială constă în obiective.
– Dieta sau cura de slăbire are un scop limpede şi vizează corpul uman. Urmăreşte reducerea masei corporale, modificarea funcţionării unor organe, îmbunătățirea unor parametri metabolici. Abţinerea de la mâncare este mijlocul prin care se doreşte atingerea acestor obiective materiale, corporale. Ea poate fi pusă în evidenţă cu instrumente de măsură, iar reuşita parţială încurajează continuarea exerciţiului de voinţă până la îndeplinirea scopului propus.
– Postul propriu-zis, adică cel impus de religie, se realizează prin aceleaşi mijloace: disciplină, autocontrol, abţinere de la mâncare, dar are obiective spirituale: pocăință, purificare şi, în final, apropierea de Dumnezeu. În plus, pentru a posti nu e de ajuns să renunţi la mâncare, ci trebuie să te rogi, să te smereşti, să te căieşti şi s-o faci din tot sufletul.
În toate religiile postul este considerat un semn al credinţei şi devotamentului faţă de Divinitate. Eu cred că se bazează pe ideea sacrificiului: omul oferă ceva preţios (iar hrana este vitală) drept dovadă a angajamentului său faţă de cel Atotputernic, aşteptând în schimb bunăvoinţa Sa.
Legătura între curăţenia corporală şi purificarea gândurilor se regăseşte în toate credinţele. Lipsa anumitor mâncăruri care încarcă sistemul digestiv sau, uneori, a mâncării în general, curăţă trupul, înfrânează poftele şi lăcomia, ajutând omul să se roage din toată inima şi să caute apropierea de Dumnezeu pentru a-i cere ajutor şi îndurare.
Odinioară oamenii priveau către El cu încredere, nădejde, dar şi cu multă teamă, străduindu-se să devină vrednici de mila Sa. Oamenii posteau cu evlavie, se rugau cu ardoare şi sperau din adâncul sufletului că smerenia şi supunerea corpului la cazne vor aduce împlinirea cererilor cuprinse în rugăciunile fierbinţi, adresate celui Atotputernic.
Dilema mea
În societatea mult mai complexă a vremurilor noastre, lucrurile stau diferit. Nu am nici pe departe competenţa de a face o analiză a relaţiei oamenilor cu postul religios şi de aceea mă voi referi doar la mine însămi – o persoană nereligioasă, fiziciană la bază care ţine la tradiţia iudaică – şi la dificultatea mea de a posti de Iom Kipur.
De fapt, există doar două posibilităţi: postesc pentru a fi iertată şi izbăvită de păcatele anului care a trecut sau nu postesc. Şi nu fiindcă n-aş fi în stare să renunţ la mâncare o zi încheiată, ci pentru că simt că nu mă pot dedica rugăciunii cu toată smerenia, evlavia şi cea mai profundă sinceritate. Nu pot să mă dezbar de îndoielile care mă bântuie în legătură cu păcatele, ispăşirea şi izbăvirea. Mă întreb dacă, rugându-mă cu fervoare şi înfometându-mi organismul, devin mai bună şi mai merituoasă decât dacă mănânc, nu mă rog, dar fac fapte bune, îmi ajut semenii, nu doar într-o singură zi sau zece zile (Zilele Pocăinţei) din an, ci în cât mai multe zile, pe tot parcursul lui. Nu ştiu dacă aceste fapte pot fi puse pe aceeaşi balanţă cu postitul, dar asta nu-mi risipeşte îndoielile. Nu e prima oară când încerc astfel de sentimente. De pildă, în momentele când am simţit că nu eram îndeajuns de sinceră şi cuprinsă de evlavie, m-am sfiit să ating Zidul Plângerii sau Sulurile Torei.
Totuşi, lucrurile pot fi privite mult mai simplu. De Iom Kipur aş putea posti şi m-aş putea ruga, citind din cărţile indicate, fără a înţelege şi accepta în întregime textele, alăturându-mă membrilor comunităţii de care aparţin, la fel cum făceau străbunica şi bunica mea, femei simple din colonia muncitorilor forestieri care ţineau postul de Iom Kipur în sinagoga din Gheorgheni, aşa cum relatează mama în cartea ei[1]:
De Iom Kipur sau Ziua Pocăinţei, adulţii ţineau post negru, începând de la apusul soarelui şi până a doua zi, la apariţia primelor stele. Nu mâncau nimic, nu beau nici măcar apă şi se rugau în sinagogă cât era ziua de lungă. Celor care ameţeau de foame şi-i lua cu leşin, li se dădea să miroasă mere împănate cu cuişoare şi asta îi înviora. Şi eu voiam să postesc, mai ales că unii dintre copii se lăudau că nu mâncaseră nimic şi pentru a dovedi, îşi scoteau limba care devenise alburie. Mama îmi spunea că aveam toată viaţa înainte ca să postesc, dar cât sunt încă mică să mănânc, pentru că a gătit o mulţime de bunătăţi. „Iau păcatul tău asupra mea”
Auzisem de multe ori povestea asta şi mi-a rămas în minte că proba postirii era albeaţa limbii, mai exact trebuia să dovedeşti oamenilor din preajmă că ai postit. Înseamnă că postul de Iom Kipur era (este) şi un act de solidaritate cu cei din comunitatea ta.
Totuşi, continui să am îndoieli privind sinceritatea şi profunzimea evlaviei şi căinţei mele şi mă bântuie neîncrederea în ispăşire şi… izbăvire. Şi atunci?!
Andrea Ghiţă
[1] Sara Székely (1930-2011), Surica, fiica Evei, Editura Hasefer, 2008
