Număr vizualizări 11 ori
Istoria supravieţuiri a lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noastre printr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. În continuare vom publica în foileton povestea supravieţuirii celor doi militari francezi evadaţi.
1. Lagărul picăturii de apă și al morții lente – 25 iunie 1942
La intrarea în lagăr era o poartă masivă de fier. Trecând prin ea, sub privirea unui ofițer german, am observat lagărul: patru clădiri solide, două încă neterminate, un fost grajd al armatei sovietice, barăci din lemn, totul înconjurat de sârmă ghimpată și turnuri de pază.
Câțiva prizonieri, atrași de sosirea convoiului nostru, se îndreaptă spre noi. Poartă uniforme vechi și saboți sau sandale de lemn în picioarele goale. Alții, scheletici și epuizați, ies din clădirile de cărămidă, sperând fără îndoială să recunoască vreun camarad.
Un ofițer se răstește la noi: e interzis să vorbim cu ei înainte de percheziție. Ne duc pe un teren viran, unde așteptăm câteva ore să ne vină rândul. Apoi ne îndrumă spre grajdul din centrul lagărului, unde vom fi cazați.
Pe jos era pământ gol, fără lumină și fără ventilație. De-a lungul unor coridoare înguste se înșirau priciuri supraetajate pe trei nivele, pentru prizonieri. Fără paie, fără pături. Dormeam direct pe scânduri și înghețam. Ca să ne mai încălzim, ne îngrămădeam unii lângă alții și când unul se întorcea, cei din jur trebuiau să se întoarcă și ei.
Majoritatea eram francezi, dar erau și câțiva belgieni. Ni s-a adus un morman de uniforme militare uzate, de toate naționalitățile, mai mult niște zdrențe. Nu aveam nici șosete, nici lenjerie, nici izmene. Foarte puțini aveau o cămașă – și o purtau de luni de zile. Aveam câte o pereche de pantaloni militari kaki, albaștri sau gri și o jachetă, o bluză sau o manta, cum se nimerea la distribuire. Pantofii ni i-au confiscat, ca pedeapsă că am evadat. Aveam doar saboți sau sandale de lemn cu care era aproape imposibil să mergi.
În lagăr nu se vedea niciun fir de iarbă, totul fusese smuls și mâncat. Urzicile erau la mare preț, din ele se făcea un piure care aducea vag a spanac. Dacă aveai noroc, mai prindeai vreo broască.
Primeam pe zi câteva zeci de grame de mei și uneori niște zarzavat, de obicei degerat sau stricat, fiert în apă. Uneori primeam o pâine lungă de 20-30 cm și lată de 10-15 cm pentru 18-20 de oameni. Pâinea era din sfeclă, tărâțe, eventual cu puțin mălai. După unii, conținea chiar rumeguș. Primeam și un pătrățel mic de margarină sau gem sintetic. Atât – uneori lipsea chiar și pâinea. Muream efectiv de foame.
La capătul aleii, la stânga, era un vechi siloz de cartofi de pe vremea rușilor, construit deasupra unei gropi comune unde zăceau câteva mii de soldați ruși morți de tifos. Mistuiți de foame, bărbații scotoceau prin siloz după vreun cartof putred.
Și mai rea era lipsa apei. Pentru 17.000 de prizonieri era un singur robinet care mergea doar două ore pe zi. Spălatul era imposibil, toți erau plini de paraziți. Sudoarea amestecată cu murdărie provoca răni în care intrau paraziții, împiedicând vindecarea.
Apa, de calitate dubioasă, era captată dintr-un pârâu. La bucătărie, unde lucrau prizonieri francezi, se fierbea din ea ceaiul de dimineață care ne încălzea după nopțile geroase – dar numai dacă era apă.
Mulți sufereau de boli pulmonare sau digestive, de lipsă de vitamine și de calciu. Pe aleea principală, pe dreapta, era cortul tuberculoșilor. Și mai departe, tot pe dreapta, erau latrinele: o groapă cu miros greu, plină de insecte, peste care era un trunchi de copac sprijinit pe suporturi de lemn unde vreo cincizeci de bărbați puteau să se ușureze. Toți aveau dizenterie. Și mai rea era lipsa de hârtie: unii căutau saci vechi de ciment.
Din cauza nopților geroase, a foametei și a lipsei de igienă, am făcut pneumonie. Printre noi erau și câțiva medici francezi (unii erau evrei) care ne asigurau „îngrijire medicală”. Nu aveau nici de unele, dar încercau să ne ajute pe cât puteau. M-au tratat fără medicamente, doar cu vorbe bune.
Întâlnirea
La capătul aleii centrale, pe stânga, se afla „șopronul cu paie”. De fapt, nu erau nici paie, nici șopron, era doar un nume. Demult, pe vremea rușilor, probabil că a fost acolo un șopron cu paie. Dacă rușii aveau cai, trebuie să fi avut și paie. Ori de câte ori sosea în lagăr un nou grup de deportați, acolo se făceau adunări ale tuturor regiunilor și orașelor franceze de unde erau prizonierii. Întâlnirile erau organizate de, „secretari regionali” benevoli, tot prizonieri, care încercau să reunească bărbați care se cunoșteau între ei.
La câteva zile după sosirea mea s-a ținut o întâlnire în șopronul de paie și am participat și eu. Un prizonier mi-a cerut numele și prenumele și le-a notat cu grijă cu creionul pe o bucată de hârtie.
Lângă mine stătea un bărbat înalt, slab, cu barbă neagră, cu părul ciufulit, într-o manta albastră a cavaleriei franceze, lungă și zdrențuită. S-a apropiat și mi-a spus:
– Vă numiți Brugnon? Am cunoscut un Maurice Brugnon.
– E fratele meu!
Apoi s-a prezentat:
– Eu sunt Pierre Massart.
Totul mi-a revenit instantaneu: prima soție a fratelui meu fusese Isabelle Massart, verișoara lui Pierre. Ne-am întâlnit la reuniunile de familie.
– Nu pot spune că mă bucur să te întâlnesc aici… dar îmi face bine să văd o față cunoscută.
Am intrat în vorbă. Am mers o vreme împreună și el m-a întrebat unde stau. I-am arătat grajdul meu și el a venit să arunce o privire.
– Și tu, Pierre, unde stai?
– Mai încolo, în primul grajd din stânga.
Apoi m-a întrebat:
– Cum ai ajuns la Rawa-Ruska? De unde ai venit?
– Am venit din Stalag IV-A, „lagărul pantalonilor roșii” din Mühlberg, unde am fost închis după ce am evadat de două ori, dar m-au prins. (La Mühlberg, „recidiviștii” erau ținuți separat și purtau pantaloni roșii, pentru a putea fi identificați cu ușurință dacă evadau.)
Pierre mi-a vorbit despre propriul său traseu, tentativa de evadare și cum a ajuns în cele din urmă în Galiția, la Rawa-Ruska, în 13 aprilie, într-unul din primele convoaie. Era un frig cumplit, zăpadă și noroi.
Apoi mi-a spus:
– Vino să vezi unde stau eu.
M-a dus la clădirea unde locuia. Întrucât sosiseră înaintea noastră, aveau măcar saltele umplute cu paie, nu ca noi care dormeam direct pe scânduri.
– Aicea stau.
Eram încă slăbit de boală și se vedea. Pierre m-a privit și mi-a spus:
– Trebuie să-ți fie foame.
A scos de sub saltea o bucățică de pâine cam cât o nucă și mi-a întins-o. Am mâncat-o fără ca măcar să mă gândesc că și lui îi e foame. A fost cel mai mare dar pe care l-am primit vreodată. Nimeni altul nu ar fi putut face așa un gest. Acea bucățică de pâine pe care o păstrase din rația lui nu o voi uita niciodată.
Groaza pe care nu o mai poți uita
Rawa-Ruska era un lagăr de represalii nazist pentru prizonierii de război aliați, înființat în martie 1942 în Polonia ocupată. Denumit oficial Stalag 325, era notoriu pentru tratamentul brutal aplicat prizonierilor, pentru foamete și boli, primind porecla sumbră de „lagărul morții lente”. Orașul Rawa-Ruska a servit și ca ghetou pentru evreii locali care au fost deportați apoi în lagărul de exterminare Bełżec din apropiere. Guvernatorul General al Poloniei ocupate era Hans Frank, un membru important al Partidului Nazist. La Procesele de la Nürnberg el a fost găsit vinovat de crime de război și crime împotriva umanității și a fost executat.
Prizonierii de război din Germania, indiferent de naționalitate, purtau ca semn distinctiv literele „KG” (Kriegsgefangener = prizonier de război). Lagărele de concentrare naziste aveau un sistem de triunghiuri colorate pentru clasificarea prizonierilor după grupul etnic, presupusa „crimă” sau statutul special. La Rawa-Ruska noi eram clasificați ca deportați. Purtam un triunghi roșu pe spate și câte unul pe fiecare crac al pantalonilor și, la fel ca deportații care purtau același simbol, eram condamnați să pierim – nu neapărut în camere de gazare, ca evreii, dar totuși eram printre cei destinați să dispară. Culoarea și amplasarea triunghiurilor le permiteau gardienilor să distingă rapid diferitele categorii de prizonieri.
În lagăr nu făceam nimic. Germanii ne-au lăsat complet în voia sorții, făceau doar apeluri nesfârșite, de mai multe ori pe zi. Ne adunau câte 2.000 într-un grajd, ne numărau iar și iar, numai ca să ne chinuie, să ne zdrobească. Se auzeau țipete, lovituri. Uneori ne puneau să îngenunchem sau să ne întindem pe pământul ud. Făceau totul ca să ne dezumanizeze.
Pierre și cu mine ne târam trupurile slabe în saboții de lemn. Ședeam, vorbeam, încercam să ne păstrăm puterile. Ne gândeam la familiile noastre. Zilele treceau și noi ne întrebam: cum ieșim de aici?
Era în 1942, germanii erau la Moscova, la Leningrad, la Stalingrad, peste tot. Nu știam cum se va termina totul. Aveam foarte puține informații, numai știri distorsionate, propagandă. Credeam că germanii vor deveni stăpânii Europei – și atunci chiar erau.
Tom Mix
Comandantul lagărului Rawa-Ruska, „Herr Hauptmann Fournier”, era fiul unui francez capturat în 1870 și al unei femei germane, vorbea fluent limba noastră și îi plăcea să ne amintească, cu o mândrie ciudată, că numele său de familie se pronunță în stil francez. Dar pentru oamenii din Stalag 325 nu era un „compatriot”, ci o amenințare permanentă, un tiran imprevizibil. Fiecare apariție a sa era temută.
L-au poreclit „Tom Mix”, uneori „Buffalo Bill”, pentru că se purta ca un cowboy de cinema, cu aceleași accese de violență și aceleași gesturi teatrale. (Thomas Edwin Mix a fost un vestit actor american de la Hollywood care a apărut în aproape 300 de western-uri, majoritatea în epoca filmului mut. Prezența sa extravagantă pe ecran a contribuit la conturarea arhetipului eroului de western.) Prizonierii vedeau în purtarea lui Fournier ceva similar: gesturi exagerate, izbucniri bruște, senzația că făcea totul pentru efect. Porecla s-a răspândit rapid, reflectând umorul sumbru, dar și neliniștea inspirată de un ofițer care se purta ca un cowboy, dar în același timp avea o putere reală asupra vieții lor.
Silueta sa nu făcea decât să întărească această imagine grotescă și terifiantă. Înalt și slab, mergea ușor încovoiat, cu pași mari, ca de păpușă mecanică. Avea nasul coroiat, bărbia ascuțită, urechile proeminente, totul dădea impresia unei măști cioplite grosolan. Avea gesturi sacadate, aproape ca niște convulsii. Vorbea și țipa înainte de a gândi și starea de spirit i se schimba instantaneu: un rânjet fix se putea transforma brusc într-o explozie de furie.
Mergea prin lagăr pe o bicicletă a armatei germane. Ea îi permitea să străbată lagărul în viteză, cu revolverul în mână, și nu ezita să tragă fără avertisment. Acest ofițer SS care gonea printre barăci strigând și fluturându-și arma rămâne una din cele mai înspăimântătoare imagini ale lagărului. Repeta adesea cu o voce monotonă: „Monsieur, vous allez mourir, Monsieur vous allez mourir” (Domnule, veți muri), ca un refren lugubru al unui om pe cale să-și piardă mințile.
Nimic nu-l înfuria mai mult ca micile focuri pe care prizonierii încercau să-și facă o supă de urzici și iarbă. Încăleca pe bicicletă, trecea valvârtej pe alei, cu o mână pe ghidon și cealaltă pe revolver, strigând ordine incoerente. Îi obliga pe oameni să-și răstoarne bietele lor merinde; unii, anticipându-i nebunia, puneau capacul pe oală, astfel încât sacrificau doar apa clocotită, salvând prețioasa lor mâncare. Alții aveau mai puțin noroc: sărea de pe bicicletă, punea omului revolverul la tâmplă și ordona ca totul să fie golit. Conta nu numai confiscarea, ci și umilința.
La apeluri sau inspecții se mișca printre rânduri dând din mâini, răsturnând o raniță, scuturând un om de umeri, lovind cu piciorul o cutie goală de conserve. Reacțiile sale păreau fără nicio logică. Abia striga un ordin și părea să-l uite.
Scena în care și-a descoperit porecla „Tom Mix” a devenit celebră. Într-o zi, când părea și mai iritabil ca de obicei, a chemat un prizonier și, într-o franceză perfectă, l-a întrebat cum îl numesc prizonierii. Când bărbatul, fâstâcit, a mormăit „Tom Mix”, ofițerul s-a făcut stacojiu. Furia a explodat instantaneu: țipete guturale, fluturări de revolver, insulte, lovituri. Bietul om a fost încarcerat pe 15 zile. Nici măcar gardienii germani nu îndrăzneau să intervină în acele momente de frenezie – căci Fournier era brutal nu numai cu francezii. Propriii săi soldați trăiau sub amenințarea izbucnirilor sale. Putea să-i pedepsească pentru orice fleac. Părea să nu simtă decât dispreț și iritare pentru toți cei din jur.
Și totuși avea sclipiri ocazionale de calm. Uneori conversa pașnic cu câțiva ofițeri francezi. Aceste episoade, rare și tulburătoare, nu făceau decât să amplifice impresia unui om sfâșiat de contradicții profunde. Numele său apare în mai multe mărturii de la procesele de la Nürnberg, foștii prizonieri îi descriu brutalitatea, accesele de furie fără sens și abuzurile.
Cântec despre Rawa-Ruska
Text scris de Georges Dehut, după povestirile lui Marcel Brugnon
Tradus și adaptat de Hava Oren
(Va urma)
Sursa ilustrației: Din arhiva personală a lui Georges Dehut
[1] Doritorii pot citi (reciti) memoriile Palmei Stern accesând aceste linkuri: https://baabel.ro/2018/03/12510/, https://baabel.ro/2018/04/palma-stern-amintiri-capitolul-ii/ https://baabel.ro/2018/04/palma-stern-amintiri-capitolul-3/, https://baabel.ro/2018/05/palma-stern-amintiri-iv/, https://baabel.ro/2018/05/palma-stern-amintiri-v/, https://baabel.ro/2018/05/palma-stern-amintiri-vi/
