Acest sfârşit de noiembrie este un prilej de aniversări, de tot felul, unele personale, dar cele mai multe de interes, cum se zice ”mai larg”, unele chiar ciudate, care pot naşte analogii neaşteptate. Nu reţinem din mulţimea gândurilor care ne trec prin cap, cele mai multe întâmplător, decât acelea care ni se par, de un oarecare interes imediat sau acelea pe care le recunoaştem ca făcând parte din zestrea comună de îngrijorări împărtăşite de grupul uman căreia simţim că-i aparţinem. Aniversările constituie un motiv de a opri din năvala gândurilor care ne asaltează, câteva în legătură cu ele.
Cu 2180 de ani în urmă.
Într-un loc pierdut printre dealurile acoperite cu puţină vegetaţie, dar cu multe pietre, într-o ţărişoară numită Iudeea, era în acea vreme o localitate numită Modiin. Astăzi,ţărişoara se numeşte Israel, localitatea acum 20 de ani nu se numea nicicum, căci nu mai exista. O nouă localitate pe acelaşi loc, cu acelaşi nume, a fost întemeiată în anul 1993, când primul ministru de atunci, Ytzhak Shamir, i-a aşezat piatra de temelie,iar peste 10 ani, în 2003, a dobândit statutul de oraş. Astăzi oraşul Modiin împreună cu localităţile din jur are peste 120.000 de locuitori .
Pe un deal din apropiere s-a mai construit un alt oraş care poartă numele de Modiin Ilit (cum ar veni”Modiinul de Sus”:)), cu cca 50.000 de locuitori, în majoritate absolută foarte religioşi, cu excepţia celor aproape 15.000 de copii sub 4 ani care încă nu se ştie cum vor fi, dar probabil, ţinând seama de râvna părinţilor, vor fi tot foarte religioşi. Merită să deschidem o paranteză pentru clarificare. A vorbi despre religie şi curente religioase la evrei,dar mai cu seamă la evreii din Israel, este o încercare temerară. Deşi în principiu ţi se va spune că iudaismul sau, mai european vorbind, mozaismul (un barbarism provenit din confuzia atribuirii calităţii de “întemeietor de cult” lui Moise!!)nu este o religie, deci nici nu poate fi vorba de confesiuni, denominaţii, culte, secte sau nici măcar curente diferite. Poporul evreu are o lege scrisă, de origine (sau inspiraţie) divină, Tora, în care sunt prescrise 613 obligaţii, de a face,sau de a nu face (interdicţii). Mai are un sistem de interpretări sau “norme de aplicare” ale obligaţiilor, un fel de “jurisprudenţă”, operă transmisă timp de secole din generaţie în generaţie, apoi timp de alte secole scrise de învăţaţi, rabini în urma experienţei vieţii şi a dezbaterilor de cele mai multe ori publice, care este binecunoscutul (dar numai din auzite:)) Talmud. Oralitatea lui a permis flexibilizarea interpretărilor Legii, ţinându-se cont şi de evoluţia societăţii umane.
Pe scurt există evrei care respectă Legea, ei se numesc şomrei şabat (adică păstrători ai şabatului) şi alţii care nu o respectă în totalitate (sigur aici intervin o mulţime de nuanţări, grupuri sau persoane care îşi au propriile priorităţi şi selecţii). Noţiunea de” foarte religios” este folosită în acest text pentru a defini pe şomrei şabat. Simplificat la maximum acest subiect extrem de complicat şi de cea mai stringentă actualitate pentru poporul evreu din Israel şi din Diaspora în egală măsură, poate duce la concluzia că din punctul de vedere al raportării la Lege (Comandamentele cuprinse în Tora cu interpretările din Talmud) există o parte a poporului care le respectă (10-20ă) restul fiind “seculari”. Pentru a modifica această realitate procentuală,este nevoie, probabil, de o nouă perioadă de “flexibilizare” a interpretărilor, adică o continuare Talmudului, care să permită compatibilizarea Legii (imuabile) cu realitatea vieţii, a societăţii, şi a tehnologiei în ameţitoarea ei dezvoltare.
Cu 2180 de ani în urmă, în satul Modiin, problema care a determinat o mână de oameni să se revolte, a fost cam de aceiaşi natură. Legea, Tora cu cele 613 comandamente ale ei era aceeaşi. Poporul evreu cu conştiinţa responsabilităţii de a fi “am segula”, poporul care a fost ales pentru a primi şi a păstra Legea, era (pentru a câtea oară?) din nou pus în faţa alternativei de a renunţa la rigorile ei, în favoarea unor delicii ale vieţii oferite de o altă cultură,mai permisivă. Poporul aflat de peste 100 de ani sub ocupaţia Imperiului greco-sirian, şi tentat de lejeritatea vieţii şi libertinismul elen, era în pragul unui clivaj dramatic, între “partidul” Saduceilor, dispuşi să asimileze cultura şi modul de viaţă elen, la urma urmei dispuşi să se asimileze, şi “partidul” Fariseilor fideli Legii, decişi să suporte rigorile ei, constrângerile de multe ori greu de îndeplinit, care în schimb nu le oferea decât promisiunea Divină că-şi vor păstra ţara, Independenţa şi Libertatea, luptând pentru ea cu ajutorul Dumnezeului lor, nevăzut, dar auzit de tot Poporul (Shema Israel- Ascultă Israel!), care nu s-a născut şi nu va muri, care nu este nicăieri dar este peste tot şi, mai ales, va fi.
Zeii cei mulţi, sculptaţi cu măiestrie, inclusiv şeful lor Zeus, vor fi învinşi cu ajutorul Domnului cel Atotputernic. Cu această nestrămutată convingere au pornit de la Modiin la un fel de luptă de partizani, fariseii, în fruntea cărora s-a impus familia Haşmoneilor, având de luptat şi de învins pe un”front” intern, împotriva Saduceilor, elenişti, şi apoi pe un front extern împotriva Imperiului Seleucid (greco-sirian). Primul conducător al acestei lupte inegale a fost Iuda Macabi
care i-a învins pe toţi la rând, fără drept de apel,şi fără nici o explicaţie plauzibilă. Peste doi ani a ocupat Ierusalimul şi a întemeiat Dinastia Haşmoneilor care avea să domnească peste o ţară întregită , aproape independentă,aproape 100 de ani.
Crime …la nivel înalt
22 novembrie 1963. Un fior străbate cu viteza luminii spaţiile lumii civilizate. Preşedintele Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy (JFK), cel mai tânăr Preşedinte al celui mai important stat, liderul şi marea speranţă a democraţiei, a fost ucis, ziua in amiaza mare, în văzul lumii. Acum 50 de ani. încă nu se uscase bine cerneala de pe ediţiile speciale ale tuturor ziarelor din lume, când alte două ştiri de primă pagină au stârnit nu doar agitaţia febrilă a presei, ci şi uimirea, consternarea,revolta şi dezamăgirea sutelor de milioane de oameni din lume. Că a fost prins şi arestat ucigaşul lui JFK, un american( comunist), şi că acesta a fost ucis în închisoare, de proprietarul unui bar de noapte, un texan(evreu).A fost prima crimă din lume transmisă în direct la televizor.
Au urmat momentele de emoţie, priveghiul la sicriul cu trupul neînsufleţit al preşedintelui,salutul militar inocent şi solemn al micului John, fiul Preşedintelui înmormântarea la cimitirul Arlington/Washington D.C., cimitirul eroilor Statelor Unite. şi …punct.
Dar nu numai. Ci şi semne de întrebare. Au fost doar fapte comise de indivizi dezechilibraţi, împotriva cărora nu există posibilităţi de luptă eficientă şi de care nu poţi apăra şi proteja total? Au fost faze ale unui complot? Dezechilibraţii sunt doar vârfurile vizibile ale “gheţarului plutitor” care de fapt este dirijat conform unor traiectorii desenate de forţe oculte sau interesate? în promiţătorul său mandat care a fost atât de drastic scurtat la nici 3 ani,a avut o prestaţie remarcabilă care l-a propulsat rapid în opinia publică mondială ca un simbol al speranţei de libertate şi pace la care omenirea năzuia, cu disperare, după trei decenii de crime şi mizerii ale dictaturilor şi dictatorilor. A fost omul care cu înţelepciune şi fermitate a prevenit izbucnirea celui de al treilea război mondial, în timpul “crizei” rachetelor sovietice amplasate în Cuba. A fost primul preşedinte american care a girat libertatea Berlinului de Vest, prin inspirata lui cuvântare “Ich bin ein Berliner” (eu sunt un Berlinez). şi nu în ultimul rând a fost primul preşedinte american care a înţeles importanţa unei alianţe strategice cu Israelul şi a iniţiat de fapt această legătură specială, care de-a lungul a peste jumătate de secol, sub toţi preşedinţii SUA ce i-au urmat, a fost menţinută şi dezvoltată cu consecvenţă. şi poate cea mai importantă dovadă a înţelepciunii, fermităţii şi încrederii lui în Israel, a fost atitudinea faţă de proiectul nuclear al Israelului de la Dimona. Declaraţia diplomatică a lui Ben Gurion din 1965, prin care confirma capacitatea de producţie nucleară la Dimona, destinată cu prioritate proiectelor de revitalizare a deşertului (Neghev), şi indirect capacitatea sa de a produce bombe nucleare, a fost posibilă doar datorită suportului moral şi politic al lui Kennedy .
În aceste zile în care înarmarea nucleară a Iranului, cu aparenta permisivitate a actualului preşedinte,ar putea deveni o realitate ameninţătoare pentru fragilul echilibru de putere din Orientul Mijlociu, evocarea perioadei care a urmat asasinării lui JFK, este de actualitate. în momentul în care s-a anunţat oficial, încetarea lui din viaţă, vicepreşedintele Lyndon B. Johnsohn a depus jurământul devenind – în avionul care ducea spre Washington corpul defunctului – cel de al 36-lea preşedinte al SUA. Greu să devii remarcabil după strălucitul şi eroicul dispărut. Johnsohn era marcat şi de lipsa lui de popularitate chiar în sânul propriului partid, partidul Democrat, dar şi de marile erori de administrare a ţării, care l-au înfundat în tragicul impas al războiului din Vietnam şi i-au paralizat capacitatea de acţiune. Astfel că în criza izbucnită în Orientul Mijlociu, în urma blocadei instituită de Nasser asupra strâmtorii Tiran şi a retragerii forţelor ONU din peninsula Sinai, Statele Unite nu au reuşit să ofere Israelului niciun suport strategic, deşi Uniunea Sovietică – pe atunci în plin război rece – asigura un sprijin generos tactic şi strategic, statelor arabe aliniate toate împotriva statului evreu. Războiul, pornit cu o lovitură preventivă a Israelului rămas singur şi izolat, s-a terminat în 6 zile cu o victorie nimicitoare a evreilor. Armata Israelului (ŢAHAL), şi-a dovedit capacitatea indubitabilă de a-şi apăra ţara, creând un mit al invincibilităţii, surprinzător pentru o armată formată (incredibil:)) din soldaţi evrei, dar de multe ori utilă, pentru limitarea avântului distrugător al potenţialilor inamici. Conducătorii ţahal-ului au devnit eroii zilei. Pe primele locuri pe podium: Moshe Dayan (Generalul”chior” Ministrul Apărării) şi Iţhac Rabin (şeful Statului Major al Armatei). Mama lui Rabin, Rosa Cohen, s-a născut la Moghilev în Belarus,în oraşul în care au murit mii de evrei deportaţi de jandarmii regimului antonescian la începutul celui de al doilea război mondial, dar eroul nostru Iţhac (Rabin fost Rubiţov) a fost “sabru” născut la Ierusalim şi crescut la Tel-Aviv, a fost”kibuţnik”, a absolvit un liceu cu profil agricol, dar nu a mai urmat alte studii căci în1941 s-a înscris în Palmach şi a devenit un militar,nu de carieră, ci, poate, de vocaţie.
După marea victorie din 5 – 11 iunie 1967, conducerea militară şi politică a Statului Israel s-a trezit în faţa unei dileme neobişnuite. Ce e de făcut cu o ţară care aproape peste noapte a devenit de 4 ori mai mare şi cu o populaţie de două ori mai numeroasă?? Să nu uităm că în acel moment Israelul era condus de un Guvern Laburist, fidel principiilor Declaraţiei de Independenţă, secular, pătruns de ideile dreptăţii şi egalităţii socialecare dorea, din convingere, să aibă un comportament agreabil cu arabii din zonele ocupate, demonstrându-le intenţiile pozitive şi de colaborare ale Guvernului. Miniştri şi chiar primul ministru au avut nenumărate întâlniri şi convorbiri cu “mukhtarii” (primarii) satelor şi oraşelor arabe în acest spirit. Planurile de viitor ale guvernului cu teritoriile ocupate erau specifice fiecărei zone. Simplificând la maximum: Ierusalimul de Est şi Podişul Golan urmau să fie anexate. Cisiordania, Gaza şi Peninsula Sinai urmau să fie restituite (Iordaniei, respectiv Egiptului) în schimbul unor garanţii solide pentru pacea şi securitatea Israelului care, înainte de toate, trebuia să fie recunoscut ca o entitate politică “de jure”, ca un Stat Evreiesc acceptat diplomatic de toate Statele Arabe .
Acest concept logic şi raţional ar fi putut soluţiona o parte din tensiunile Orientului Mijlociu de acum 56 de ani. Victimele războaielor purtate de atunci şi victimele terorismului ar fi fost în viaţă. Milioane de oameni ar fi trăit mai bine. întemeierea unui Stat Palestinian, dacă s-ar fi dorit, se putea rezolva ca o problemă internă a lumii Arabe despre care se pretinde că ar fi călăuzită de înaltele percepte etice şi morale ale Islamului, şi care nu ar fi permis ca poporul palestinian să fie asuprit şi în suferinţă. Răspunsul Summit-ului Arab întrunit la Karthum în septembrie 1967 a fost de trei ori NU. Nu pace, Nu recunoaştere, Nu negocieri, evident cu ,Israel.
Ca o parte a proiectului de asigurare a păcii şi securităţii pentru Israel, consolidarea relaţiei speciale cu Statele Unite – creată în cursul scurtului mandat prezidenţial Kennedy – era de prioritate zero. Era necesară prezenţa la Washington a unei persoane cu prestigiu şi cunoştinţe în domeniul militar, căci cooperarea în acest plan era decisivă. A fost numit ambasador la Washington în 1968, Iţhac Rabin.
În momentele dramatice ale războiului de Yom Kipur, preşedintele Nixon, destul de rezervat altfel în relaţiile cu Israelul, afirmând că orice ar face, evreii americani tot nu l-ar vota, a permis totuşi în ultimul moment, livrarea armamentului cerut cu disperare de Golda Meir prim ministrul Israelului, ceea ce a contribuit decisiv la o nouă victorie, ce e drept foarte disputată şi greu obţinută. După război, Rabin îşi încheie misiunea de ambasador, revine în ţară devenind cu timpul, unul din oamenii politici cei mai importanţi ai Israelului. Ajunge prim ministru în 1974, în urma demisiei Goldei Meir.
În perioada acestui mandat el a luat decizia curajoasă, dar plină de riscuri, să elibereze printr-o incredibilă operaţiune de comando pe ostatecii de la Entebe, în Kenia. Un scandal financiar a fost însă (înteţit în jurul numelui său, astfel încât, fiind un om de onoare, a considerat potrivit să demisioneze. Acest gest a contribuit la victoria în alegeri a Dreptei, a Partidului Likud şi desemnarea lui Menahem Begin ca primministru. Rabin a făcut parte din mai multe guverne de coaliţie (Likud-Avoda), ca ministru al Apărării.
În 1992 este ales preşedinte al Partidului Muncii, după o strânsă competiţie cu camaradul şi prietenul Şimon Peres şi este desemnat a doua oară prim-ministru. în acest mandat reuşeşte sa obţină progrese majore pe calea spre pace, continuând deschiderea izbutită (paradoxal) de Guvernul Beghin prin semnarea Tratatului de Pace cu Egiptul (Acordul de la Camp David).
În 1993 acceptă recunoaşterea OLP (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei condusă de Yasser Arafat), obţine semnarea acordurilor de la Oslo, prin care se creează Autoritatea Naţională Palestiniană, căreia i se cedează parţial controlul asupra fâşiei Gaza şi a Malului de Vest. Semnează Tratatul de Pace cu Iordania în 1994.Este distins cu Premiul Nobel pentru Pace împreună cu Shimon Peres şi Yasser Arafat, dar opinia publică israeliană, foarte pasională şi vocală, este adânc divizată şi contrariată în special privitor la perspectiva renunţării la şomron şi Yehuda (Cisiordania), teritorii biblice cu profundă rezonanţă religioasă.
4 noiembrie 1995. O mulţime gălăgioasă umple în seara zilei, marea piaţă Meleh Israel din centrul Tel-Aviv-ului . Lumea s-a adunat la chemarea partidelor şi organizaţiilor pro şi contra modului în care guvernul tratează procesul de pace. Guvernul dorea, ca prin această adunare populară, să se valideze de către public, semnarea controversatelor acorduri de la Oslo. Entuziasm şi încrederea în viitor erau nota dominantă. La tribună apar liderii, membrii guvernului în frunte cu Iţhak Rabin, secondat de şimon Peres. Se cântă de la tribună şi din imensa piaţă frumoasa melodie compusă de Yair Rosenblum, şir laşalom (Cântecul Păcii). Cântă şi Rabin. Până când este amuţit trei focuri de armă.
Autorul este prins imediat şi arestat .între timp Rabin, soldat încercat, coboară aproape singur treptele tribunei. Apoi este dus la Spitalul Ichilov, din apropiere, unde este imediat operat, dar moare pe masa de operaţie. A fost ucis în văzul lumii, seara la ora 9.30, în lumina puternică a reflectoarelor, de faţă fiind 100.000 de martori.
A doua zi a avut loc înmormântarea,la evrei nu se face priveghi. Au urmat momente de intensă emoţie, 8o de preşedinţi,capete încoronate, şefi de guverne, prieteni şi duşmani au venit să-şi exprime compasiunea condoleanţele şi respectul. Bill Clinton, Regele Hussein, Hosni Mubarak,Yasser Arafat,Shimon Peres, semnatari ai Tratatelor erau în jurul sicriului din scânduri negeluite,acoperit cu steagul alb-albastru şi au ascultat cu privirile îndreptate spre cerul pur, cea mai zguduitoare mărturisire de iubire şi de implorare a păcii rostită de Noa BenArtzi nepoata de 16 ani (atunci) a celui care a semnat Tratatele cu propriul sânge. înainte de a fi operat, ţinea la piept o foaie de hârtie cu versurile cântecului şir la Shalom.
Nimeni şi nimic nu mai aprinde Lumina vieţii ce abia s-a stins , Nici bocetul durerii, nici lacrimile blânde, Nici cântece de slavă, nici fala de neînvins?
Textul integral a fost scris de poetul israelian Yaakov Rotbilt în anul 1969, dar pentru conţinutul său “anticombatant”,a fost pus pe “index” de comandamentul armatei. Cel mai viteaz şi mai important dintre comandanţii ţahal,a murit cu el în braţe.
Criminalul, Yigal Amir, un student izraelian (evreu!),religios (ultra:), născut în 1970, a fost condamnat la închisoare pe viaţă. A fost, a rămas convins şi a declarat că a făcut un act de dreptate Divină, împotriva unui trădător al intereselor poporului evreu. Dezechilibrat? Vârf vizibil al unui “munte de gheaţă” (iceberg:))conspiraţional? La examenul psihiatric a fost găsit normal :). Există şi un grup care militează pentru graţierea şi eliberarea lui Yigal şi a fratelui său Hagai, care i-a fost complice. Dar există şi o lege votată de Kneset, că o astfel de crimă nu se va putea graţia sau amnistia, niciodată de nimeni.
Pe muntele Herzl
Iţhac Rabin îşi doarme somnul de veci pe Muntele Herzl, în Ierusalimul unde s-a născut. El se odihneşte acolo pentru totdeauna alături de alţi fii şi alte fiice care au adus în viaţa lor mari servicii naţiunii, poporului evreu. Este un fel de Pantheon evreiesc, în care Patria recunoscătoare îşi cinsteşte marile valori. Dar este mult mai mult decât atât . Este un loc incomparabil, nu mai poate exista ceva similar. Pe muntele Herzl se află Yad Vashem, (Memorialul Holocaustului Evreilor din Toată Lumea), Aleea Celor Drepţi ai Popoarelor, Gan ha Kehilot (Valea Comunităţilor Evreieşti decimate în Holocaust), Monumentul Imigranţilor Clandestini, Monumentul Victimelor Terorismului, Monumentul dedicat Supravieţuitorilor Holocaustului, Monumentul celor care au căzut în luptele celui de al Doilea Război Mondial, Mormintele marilor fondatori şi conducători ai Statului Israel, cimitirul eroilor,muzee şi centre de cultură.
Cu 3000 de ani în urmă un David devenit Rege, a stabilit un loc in Iudeea – numit Ierusalim – din care a făcut Capitala regatului său. în acest loc se afla şi Muntele Moria care avea să devină Centrul Spiritual al Credinţei poporului său.
Cu 65 de ani în urmă un alt David (BenGurion) devenit prim-ministru, a stabilit un loc în Ierusalim care avea să devină un Centru Spiritual Secular al Statului Israel.
Aici au fost aduse şi reînhumate rămăşiţele pământeşti ale lui Thedor Herzl, in anul 1949, iar locul a primit numele de Har Herzl (Muntele Herzl). Piatra de mormânt este simplă şi maiestuoasă. Este singurul loc din care este perfect vizibil Kneset-ul, Parlamentul, simbolul perfect al împlinirii viziunii sioniste. Pe acest Platou au loc ceremoniile de Stat şi festivităţile anuale cu ocazia marilor evenimente, cel mai important dintre ele fiind Yom Haaţmaut (Ziua Independenţei). Aceasta este ziua în care Ben Gurion în numele Guvernului “ad hoc”, a citit Declaraţia de Independenţă (15 Mai 1948). Dar cu toată determinarea şi susţinerea poporului , aceasta nu ar fi fost posibilă fără două acte anterioare,de recunoaştere şi susţinere de drept internaţional,ambele întâmplate în luna noiembrie: Declaraţia Balfour (2 noiembrie 1917), şi Hotărîrea O.N.U,de partajare a Palestinei,între un Stat Evreiesc şi un Stat Arab (29 noiembrie 1947). Aceste două evenimente fac parte din acelea care se omagiază pe Platoul de pe Muntele Herzl.
O aniversare personală tot din noiembrie.
Am împlinit un an de când m-am(am fost) făcut “jurnalist” la Baabel. Vă mulţumesc tuturor , că m-aţi suportat :).
Braşov, 27 noiembrie 2013
