Tiberiu Roth: DUS-ÎNTORS de la VIAŢĂ la MOARTE, cu BILET de ”ODIHNĂ”.

Acest  sfârșit de noiembrie este un prilej de aniversări, de tot felul, unele personale, dar cele mai multe de interes, cum se zice”mai larg”, unele chiar ciudate, care pot  naște analogii neașteptate. Aniversările  constituie un motiv de a opri din năvala gândurilor care ne asaltează, câteva în legătură cu ele.

 

Acest  sfârșit de noiembrie este un prilej de aniversări, de tot felul, unele personale, dar cele mai multe de interes, cum se zice”mai larg”, unele chiar ciudate, care pot  naște analogii neașteptate. Nu  reținem din mulțimea gândurilor care ne trec prin cap, cele mai multe întâmplător, decât acelea care ni se par, de un oarecare interes imediat  sau acelea pe care le recunoaștem ca făcând parte din zestrea comună de îngrijorări  împărtășite  de  grupul  uman căreia  simțim că-i aparținem. Aniversările  constituie un motiv de a opri din năvala gândurilor care ne asaltează, câteva în legătură cu ele.

Cu 2180 de ani în urmă.

Într-un loc pierdut printre  dealurile acoperite cu puțină vegetație, dar cu multe pietre, într-o  țărișoară numită Iudeea, era în acea vreme o localitate numită Modiin. Astăzi,țărișoara se numește Israel, localitatea acum 20 de ani nu se numea nicicum, căci nu mai exista. O nouă localitate pe același loc, cu același nume, a fost întemeiată în anul 1993, când primul ministru de atunci, Ytzhak Shamir,  i-a așezat piatra de temelie,i ar peste 10 ani, în 2003, a dobândit statutul de oraș. Astăzi orașul Modiin împreună cu localitățile din jur are peste 120.000 de locuitori .

Pe un deal din apropiere s-a mai construit un alt oraș care poartă numele de Modiin Ilit ( cum ar veni”Modiinul de Sus”J), cu cca 50.000 de locuitori, în majoritate absolută foarte religioși, cu excepția celor aproape 15.000 de copii sub 4 ani care încă nu se știe cum vor fi, dar  probabil, ținând seama de râvna părinților, vor fi tot foarte religioși. Merită să deschidem o paranteză pentru  clarificare. A vorbi despre religie și curente religioase la evrei,dar mai cu seamă la evreii din Israel, este o încercare temerară. Deși în principiu ți se va spune că iudaismul sau, mai european vorbind, mozaismul (un barbarism provenit din confuzia atribuirii  calității de ”întemeietor de cult” lui Moise!!)nu este o religie, deci nici nu poate fi vorba de confesiuni,  denominații, culte, secte sau nici măcar curente diferite. Poporul evreu are o lege scrisă, de origine (sau inspirație) divină, Tora, în care sunt prescrise 613 obligații, de a face,sau de a nu face (interdicții). Mai are un sistem de interpretări sau ”norme de aplicare” ale obligațiilor, un fel de ”jurisprudență”, operă  transmisă  timp de secole din generație în generație, apoi timp de alte secole scrise de învățați, rabini în urma experienței vieții și a dezbaterilor de cele mai multe ori publice, care este binecunoscutul (dar numai din auziteJ) Talmud. Oralitatea lui a permis flexibilizarea interpretărilor Legii, ținându-se cont şi de evoluția societății umane.

Pe scurt există evrei care respectă Legea, ei se numesc Șomrei Șabat (adică păstrători ai Șabatului) și alții care nu o respectă în totalitate (sigur aici intervin o mulțime de nuanțări, grupuri sau persoane care își au propriile priorități și selecții).  Noțiunea de” foarte religios” este folosită în acest text pentru a defini pe Șomrei Șabat. Simplificat la maximum acest subiect extrem de complicat  și de cea mai stringentă actualitate pentru poporul evreu din Israel și din Diaspora în egală măsură, poate duce la concluzia că din punctul de vedere al  raportării la Lege (Comandamentele cuprinse în Tora cu interpretările din Talmud) există o parte a poporului care le respectă (10-20%) restul fiind ”seculari”. Pentru a modifica această realitate procentuală,este nevoie, probabil, de o nouă perioadă de ”flexibilizare” a interpretărilor, adică o continuare  Talmudului, care să permită compatibilizarea Legii (imuabile) cu realitatea vieții, a societății, și a tehnologiei în amețitoarea ei dezvoltare.

Cu 2180  de ani în urmă, în satul Modiin, problema care a determinat o mână de oameni să se revolte, a fost cam de aceiași natură. Legea,Tora cu cele 613 comandamente ale ei era aceeași. Poporul evreu cu conștiința responsabilității de a fi ”am segula”, poporul care a fost ales pentru a primi și a păstra Legea, era(pentru a câtea oară?)  din nou pus în fața alternativei de a renunța la rigorile ei, în favoarea unor delicii ale vieții oferite de o altă cultură,mai permisivă. Poporul aflat de peste 100 de ani sub ocupația Imperiului greco-sirian, și tentat de lejeritatea vieții și libertinismul elen, era în pragul unui clivaj dramatic, între ”partidul” Saduceilor, dispuși să asimileze cultura și modul de viață elen, la urma urmei dispuși să se asimileze, și ”partidul” Fariseilor fideli Legii,  deciși să suporte rigorile ei, constrângerile de multe ori greu de îndeplinit, care în schimb nu le oferea decât promisiunea Divină că-și vor păstra Țara, Independența şi Libertatea, luptând pentru ea cu ajutorul Dumnezeului lor, nevăzut, dar auzit de tot Poporul  (Shema Israel- Ascultă Israel!), care nu s-a născut și nu va muri, care nu este nicăieri dar este peste tot și, mai ales, va fi.

Zeii cei mulți, sculptați cu măiestrie, inclusiv șeful lor Zeus, vor fi învinși cu ajutorul  Domnului cel Atotputernic. Cu această nestrămutată convingere au pornit de la Modiin la un fel de luptă de partizani, fariseii, în fruntea cărora s-a impus familia Hașmoneilor, având de luptat și de învins pe un”front” intern, împotriva Saduceilor, eleniști, și apoi pe un front extern împotriva Imperiului Seleucid (greco-sirian). Primul conducător al acestei lupte inegale a fost Iuda Macabi care i-a învins pe toți la rând, fără drept de apel,și fără nici o explicație plauzibilă. Peste doi ani a ocupat Ierusalimul și a întemeiat Dinastia Hașmoneilor care avea să domnească peste o țară întregită , aproape independentă,aproape 100 de ani.

Crime …la nivel înalt

22 novembrie 1963.Un fior străbate cu viteza luminii spațiile lumii civilizate. Preşedintele Statelor Unite, John Fitzgerald Kennedy (JFK), cel mai tânăr Președinte al celui mai important  stat, liderul și marea speranță a democrației, a fost ucis, ziua in amiaza mare, în văzul lumii. Acum 50 de ani. Încă nu se uscase bine cerneala de pe edițiile speciale ale tuturor ziarelor din lume, când alte două știri de primă pagină au stârnit nu doar agitația febrilă a presei, ci și uimirea, consternarea,revolta și dezamăgirea sutelor de milioane de oameni din lume. Că a fost prins și arestat ucigașul lui JFK, un american( comunist), și că acesta a fost ucis în închisoare, de proprietarul unui bar de noapte, un texan(evreu).A fost prima crimă din lume transmisă în direct la televizor.

Au urmat momentele de emoție, priveghiul la sicriul cu trupul neînsuflețit al președintelui,salutul militar inocent și solemn al micului John, fiul Președintelui înmormântarea la cimitirul Arlington/Washington D.C., cimitirul eroilor Statelor Unite. Și …punct. Dar nu numai. Ci și semne de întrebare. Au fost doar fapte comise de indivizi dezechilibrați, împotriva cărora nu există posibilități de luptă eficientă și de care nu poți apăra și proteja total? Au fost faze ale unui complot? Dezechilibrații sunt doar  vârfurile vizibile ale ”ghețarului plutitor” care de fapt este dirijat conform unor traiectorii desenate de forțe oculte sau interesate? În promițătorul său mandat care a fost atât de drastic scurtat la nici 3 ani,a avut o prestație remarcabilă care l-a propulsat rapid în opinia publică mondială ca un simbol al speranței de libertate și pace la care omenirea năzuia, cu disperare, după trei decenii de crime și mizerii ale dictaturilor și dictatorilor. A fost omul care cu înțelepciune și fermitate a prevenit izbucnirea celui de al treilea război mondial, în timpul ”crizei” rachetelor sovietice amplasate în Cuba. A fost primul președinte american care a girat libertatea Berlinului de Vest, prin inspirata lui cuvântare ”Ich bin ein Berliner” (eu sunt un Berlinez). Și nu în ultimul rând a fost primul președinte american care a înțeles importanța unei alianțe strategice cu Israelul și a inițiat de fapt această legătură specială, care de-a lungul a peste jumătate de secol, sub toți președinții SUA  ce i-au urmat, a fost menținută și dezvoltată cu consecvență. Și poate cea mai importantă dovadă a înțelepciunii, fermității și încrederii lui în Israel, a fost atitudinea față de proiectul nuclear al Israelului de la Dimona. Declarația diplomatică a lui Ben Gurion din 1965, prin care confirma capacitatea de producție nucleară la Dimona, destinată cu prioritate proiectelor de revitalizare a deșertului(Neghev), și indirect capacitatea sa de a produce bombe nucleare, a fost posibilă doar datorită suportului moral și politic  al lui Kennedy .

În aceste zile în care înarmarea nucleară a Iranului, cu aparenta permisivitate a actualului președinte,ar putea deveni o realitate amenințătoare  pentru fragilul echilibru de putere din Orientul Mijlociu, evocarea perioadei care a urmat asasinării lui JFK, este de actualitate. În momentul în care s-a anunțat oficial ,încetarea lui din viață, vicepreședintele Lyndon B. Johnsohn a depus  jurământul devenind – în avionul care ducea spre Washington corpul defunctului – cel de al 36-lea președinte al SUA. Greu să devii remarcabil după strălucitul și eroicul dispărut. Johnsohn era marcat și de lipsa lui de popularitate chiar în sânul propriului partid, partidul Democrat, dar și de marile erori de administrare a țării, care l-au înfundat în tragicul impas al războiului din Vietnam și i-au paralizat capacitatea de acțiune. Astfel că în criza izbucnită în Orientul Mijlociu,  în urma blocadei instituită de Nasser asupra strâmtorii Tiran și a retragerii forțelor ONU din peninsula Sinai, Statele Unite nu au reușit să ofere Israelului niciun suport  strategic, deși Uniunea Sovietică – pe atunci în plin război rece – asigura un sprijin generos tactic și strategic, statelor arabe aliniate toate împotriva statului evreu. Războiul, pornit cu o lovitură preventivă  a Israelului rămas  singur și izolat, s-a terminat în 6 zile cu o victorie nimicitoare a evreilor. Armata Israelului (ȚAHAL), și-a dovedit capacitatea indubitabilă de a-și apăra țara, creând un mit al invincibilității, surprinzător pentru o armată formată (incredibilJ) din soldați evrei, dar de multe ori utilă, pentru limitarea avântului distrugător al potențialilor inamici. Conducătorii Țahal-ului au devnit eroii zilei. Pe primele locuri pe podium: Moshe Dayan(Generalul”chior” Ministrul Apărării) și Ițhac Rabin(Șeful Statului Major al Armatei). Mama lui Rabin, Rosa Cohen, s-a născut la Moghilev în Belarus,în orașul în care au murit mii de evrei deportați de jandarmii  regimului  antonescian la începutul celui de al doilea război mondial, dar eroul nostru Ițhac (Rabin fost Rubițov) a fost ”sabru” născut la Ierusalim și crescut la Tel-Aviv, a fost”kibuțnik”, a absolvit un liceu cu profil agricol, dar nu a mai urmat alte studii căci în1941 s-a înscris în Palmach și a devenit un militar,nu de carieră, ci, poate, de vocație.  După marea victorie din  5 – 11 iunie 1967, conducerea militară și politică a Statului Israel s-a trezit în fața unei dileme neobișnuite. Ce e de făcut cu o țară care aproape peste noapte a devenit de 4 ori mai mare și cu o populație de două ori mai numeroasă?? Să nu uităm că în acel moment  Israelul era condus de un Guvern Laburist, fidel principiilor Declarației de Independență, secular, pătruns de ideile dreptății și egalității socialecare dorea, din convingere, să aibă un comportament agreabil cu arabii din zonele ocupate, demonstrându-le intențiile pozitive și de colaborare ale Guvernului. Miniștri și chiar primul ministru au avut  nenumărate  întâlniri și convorbiri cu ”mukhtarii”(primarii) satelor și orașelor arabe în acest  spirit. Planurile de viitor ale guvernului cu teritoriile ocupate erau specifice  fiecărei zone. Simplificând la maximum:  Ierusalimul de Est și Podișul Golan urmau să fie anexate. Cisiordania ,Gaza și Peninsula Sinai urmau să fie restituite (Iordaniei, respectiv Egiptului) în schimbul unor garanții solide pentru pacea și securitatea Israelului care, înainte de toate, trebuia să fie recunoscut ca o entitate politică ”de jure”, ca un Stat Evreiesc acceptat diplomatic  de toate Statele Arabe .

Acest concept logic și rațional ar fi putut  soluționa  o parte din tensiunile Orientului Mijlociu de acum 56 de ani. Victimele războaielor purtate de atunci și victimele terorismului ar fi fost în viață. Milioane de oameni ar fi trăit mai bine. Întemeierea unui Stat Palestinian, dacă s-ar fi dorit, se putea rezolva ca o problemă internă a lumii Arabe despre care se pretinde că ar fi călăuzită de înaltele percepte etice și morale ale Islamului, și care nu ar fi permis ca poporul palestinian să fie asuprit și în suferință. Răspunsul Summit-ului Arab întrunit la Karthum în septembrie 1967 a fost  de trei ori NU. Nu pace, Nu recunoaștere, Nu negocieri, evident cu ,Israel.

Ca o parte a proiectului de asigurare a păcii și securității pentru Israel, consolidarea relației speciale cu Statele  Unite – creată în cursul scurtului mandat prezidențial Kennedy – era de prioritate zero. Era necesară prezența la Washington a unei persoane cu prestigiu și cunoștințe în domeniul militar,căci cooperarea în acest plan era decisivă. A fost numit ambasador la Washington în 1968, Ițhac Rabin.

În momentele dramatice ale războiului de Yom Kipur, președintele Nixon, destul de rezervat altfel în relațiile cu Israelul, afirmând  că orice ar face,evreii americani tot nu l-ar vota, a permis totuși în ultimul moment, livrarea  armamentului cerut cu disperare de Golda Meir prim ministrul Israelului, ceea ce a contribuit decisiv  la o nouă victorie, ce e drept foarte disputată și greu obținută. După război, Rabin își încheie misiunea de ambasador, revine în țară devenind cu timpul, unul din oamenii politici cei mai importanți ai Israelului. Ajunge prim – ministru  în 1974, în urma demisiei Goldei Meir.

În perioada acestui mandat el a luat decizia curajoasă, dar plină de riscuri, să elibereze printr-o incredibilă operațiune  de comando pe ostatecii de la Entebe, în Kenia. Un scandal financiar a fost însă (întețit în jurul numelui său, astfel încât, fiind un om de onoare, a considerat  potrivit să demisioneze. Acest gest a contribuit la victoria în alegeri a Dreptei, a Partidului Likud și desemnarea lui Menahem Begin ca prim-ministru. Rabin a făcut parte din mai multe guverne de coaliție (Likud-Avoda), ca ministru al Apărării.

În 1992 este ales președinte al Partidului Muncii, după o strânsă competiție cu camaradul și prietenul Șimon Peres și este desemnat a doua oară prim-ministru. În acest mandat reușește sa obțină progrese majore pe calea spre pace, continuând deschiderea izbutită (paradoxal) de Guvernul Beghin prin semnarea Tratatului de Pace cu Egiptul (Acordul de la Camp David).

În 1993 acceptă recunoașterea  OLP (Organizația pentru Eliberarea  Palestinei condusă de Yasser Arafat), obține semnarea acordurilor de la Oslo, prin care se creează Autoritatea Națională Palestiniană, căreia i se cedează parțial controlul asupra fâșiei Gaza și a Malului de Vest. Semnează Tratatul de Pace cu Iordania în 1994.Este distins cu Premiul Nobel pentru Pace împreună cu Shimon Peres și Yasser Arafat, dar opinia publică israeliană, foarte pasională și vocală, este adânc divizată și contrariată în special privitor la perspectiva renunțării la Șomron și Yehuda (Cisiordania), teritorii biblice cu profundă rezonanță religioasă.

4 noiembrie 1995. O mulțime gălăgioasă umple în seara zilei, marea piață  Meleh Israel din centrul Tel-Aviv-ului . Lumea s-a adunat la chemarea partidelor și organizațiilor pro și contra modului în care guvernul tratează procesul de pace. Guvernul dorea, ca prin această adunare populară, să se valideze de către public, semnarea  controversatelor acorduri de la Oslo. Entuziasm şi încrederea în viitor erau nota dominantă. La tribună apar liderii, membrii guvernului în frunte cu Ițhak Rabin,  secondat de Șimon Peres. Se cântă de la tribună și din imensa piață frumoasa melodie compusă de Yair Rosenblum, Șir laȘalom (Cântecul Păcii). Cântă și Rabin. Până când este amuţit trei focuri de armă.

Autorul este prins imediat  și arestat .Între timp Rabin, soldat încercat, coboară aproape singur treptele tribunei. Apoi este dus la Spitalul Ichilov, din apropiere, unde este imediat operat, dar moare pe masa de operație. A fost ucis în văzul lumii, seara la ora 9.30, în lumina puternică a reflectoarelor, de față fiind 100.000 de martori.

A doua zi a avut loc înmormântarea,la evrei nu se face priveghi. Au urmat momente de intensă emoție, 8o de președinți,capete încoronate, șefi de guverne, prieteni și dușmani au venit să-și exprime compasiunea condoleanțele și respectul. Bill Clinton, Regele Hussein, Hosni Mubarak,Yasser Arafat,Shimon Peres, semnatari ai Tratatelor erau în jurul sicriului din scânduri negeluite,acoperit cu steagul alb-albastru și au ascultat cu privirile îndreptate spre cerul pur, cea mai zguduitoare  mărturisire de iubire și de implorare a păcii rostită de Noa BenArtzi nepoata de 16 ani (atunci) a celui care a semnat  Tratatele cu propriul sânge. Înainte de a fi operat, ținea la piept  o foaie de hârtie cu versurile cântecului Șir la Shalom.

Nimeni și nimic nu mai aprinde                                                                                                                                                                Lumina vieții ce abia s-a stins ,                                                                                                       i                           Nici bocetul durerii,nici lacrimile blânde,                                                                                                           Nici cântece de slavă,nici fala de neînvins…

Textul integral a fost scris de poetul israelian Yaakov Rotbilt în anul 1969, dar pentru conținutul său ”anticombatant”,a fost pus pe ”index” de comandamentul armatei. Cel mai viteaz  și mai important dintre  comandanții Țahal,a murit cu el în brațe.

Criminalul , Yigal Amir, un student izraelian (evreu!),religios (ultra:), născut în 1970, a fost condamnat  la închisoare pe viață. A fost, a rămas convins și a declarat  că a făcut un act de dreptate Divină, împotriva unui trădător al intereselor poporului evreu. Dezechilibrat? Vârf vizibil al unui ”munte de gheață” (icebergJ)conspirațional? La examenul psihiatric a fost găsit normal J. Există și un grup care militează pentru grațierea și eliberarea lui Yigal și a fratelui său Hagai, care i-a fost complice. Dar există și o lege votată de Kneset, că o astfel de crimă nu se va putea grația sau amnistia, niciodată de nimeni.

Pe muntele Herzl

Ițhac Rabin își doarme somnul de veci pe  Muntele Herzl, în Ierusalimul unde s-a născut.  El se odihnește acolo pentru totdeauna alături de alți fii și alte fiice care au adus în viața lor mari servicii națiunii, poporului evreu. Este un fel de Pantheon evreiesc, în care Patria recunoscătoare își cinstește marile valori. Dar este mult mai mult decât atât . Este un loc incomparabil, nu mai poate exista ceva similar. Pe muntele Herzl se află Yad Vashem, (Memorialul Holocaustului Evreilor din Toată Lumea), Aleea Celor Drepți ai Popoarelor, Gan ha Kehilot (Valea  Comunităților Evreiești decimate în Holocaust), Monumentul Imigranților Clandestini, Monumentul Victimelor Terorismului, Monumentul dedicat Supraviețuitorilor Holocaustului, Monumentul celor care au căzut în luptele celui de al Doilea Război Mondial, Mormintele marilor fondatori și conducători ai Statului Israel, cimitirul eroilor,muzee și centre de cultură.

Cu 3000 de ani în urmă un  David devenit  Rege, a stabilit un loc in Iudeea – numit  Ierusalim –  din care  a făcut  Capitala regatului său.  În acest loc se afla și Muntele Moria care avea să devină Centrul Spiritual al Credinței  poporului său.

Cu 65 de ani în urmă un alt David (BenGurion) devenit  prim-ministru, a stabilit un loc în Ierusalim care avea să devină un Centru Spiritual Secular al Statului Israel.

Aici au fost aduse și reînhumate rămășițele pământești ale lui Thedor Herzl, in anul 1949, iar locul a primit numele de Har Herzl (Muntele Herzl). Piatra de mormânt este simplă și maiestuoasă. Este singurul loc din care este perfect vizibil Kneset-ul, Parlamentul, simbolul perfect al împlinirii viziunii sioniste. Pe acest Platou au loc ceremoniile de Stat și festivitățile anuale  cu ocazia marilor evenimente, cel mai important dintre ele fiind Yom Haațmaut (Ziua Independenței). Aceasta este ziua în care Ben Gurion în numele Guvernului ”ad hoc”, a citit Declarația de Independență (15 Mai 1948). Dar cu toată determinarea și susținerea poporului , aceasta nu ar fi fost posibilă fără două acte anterioare,de recunoaștere și susținere de drept internațional,ambele întâmplate în luna noiembrie: Declarația Balfour (2 noiembrie 1917), și Hotărîrea O.N.U,de partajare  a Palestinei,între un Stat Evreiesc  și un Stat Arab (29 noiembrie 1947). Aceste două evenimente fac  parte din acelea care se omagiază pe Platoul de pe Muntele Herzl.

O aniversare personală tot din noiembrie.

Am împlinit un an de când m-am(am fost) făcut ”jurnalist” la Baabel. Vă mulțumesc  tuturor , că m-ați suportat J.

Brașov,27 noiembrie 2013

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *