Eva Galambos: PRIMA ÎNTÂLNIRE cu IERUSALIMUL

Când va apărea acest articol, eu mă voi afla la cea de a patra întâlnire cu Israelul şi, bineînţeles, cu Ierusalimul. Dar nu pot să nu evoc prima mea vizită în acest încântător oraş deoarece l-am văzut cum rar îl vede un turist – aproape gol, aproape fără turişti  (Mă refer la Oraşul Vechi). Mă aflam pentru prima dată în Israel, era primăvara lui 1994, în ajun de Pesach şi de Paştele creştin…

Când va apărea acest articol, eu mă voi afla la cea de a patra întâlnire cu Israelul şi, bineînţeles, cu Ierusalimul. Dar nu pot să nu evoc prima mea vizită în acest încântător oraş deoarece l-am văzut cum rar îl vede un turist – aproape gol, aproape fără turişti  (Mă refer la Oraşul Vechi).

Mă aflam pentru prima dată în Israel, era primăvara lui 1994, în ajun de Pesach şi de Paştele creştin.Trebuia să mă duc de mai multe ori la Ierusalim deoarece, în afara vizitării oraşului, urma să fac nişte interviuri la Ministerul de Externe (nu chiar cu ministrul, pe vremea aceea, Shimon Peres). Cu două zile înainte de a merge acolo, ca să-mi programez interviurile, avusese loc un atentat în Oraşul Vechi, aşa că nu am fost mirată când, la întrebarea : cine vine cu mine la Ierusalim? (stăteam în Tel Aviv), refuzul era general.

Am plecat de una singură, mi-am rezolvat programarea la Ministerul de Externe, (m-am învârtit o jumătate de oră ca să-l găsesc, căutând o clădire împunătoare ca să descoper că se afla în nişte…foste barăci ale armatei britanice. Nu ştiu dacă mai este în continuare acolo). La sfârşitul convorbirii cu purtătoarea de cuvânt a Ministerului, desfăşurată în engleză, (abia la Bucureşti unde l-a însoţit pe Shimon Peres, m-am reîntâlnit cu ea şi am văzut că vorbea foarte bine româneşte) am întrebat-o dacă pot să mă duc în Oraşul  Vechi. Bineînţeles, mi-a răspuns ea, numai să nu vă duceţi vineri când e sărbătoare la musulmani. Acum eu cred că şi-a dat seama de sensul întrebării mele, mă gândisem la securitate, dar s-a făcut că plouă. Oricum, am luat un autobuz care m-a dus la Poarta Jaffa.

Poarta Iaffa

Am intrat. în afara vânzătorilor de sucuri, mai era un grup de turişti germani-vreo 30 de oameni…şi cu mine. Străzile goale, la magazine nicio înghesuială. Abia când am revenit, după o săptămână, mi-am dat seama cum arată Oraşul Vechi într-o zi obişnuită, de nu te poţi mişca pe  străduţele cu bazaruri. M-am îndreptat către  cetatea lui David (care niciodată nu a fost a lui David) unde era un frumos muzeu de arheologie ? istorie. Primul om cu care m-am întâlnit înainte de a intra la muzeu era…un negustor armean. Cam acolo începea şi cartierul armenesc. Bietul de el, vâna clienţi. Stătea la soare, pe marginea unei arteziene, şi se uita cu tristeţe la străzile goale. Văzându-mă, a crezut că sunt un client potenţial şi m-a invitat să-i vizitez magazinul cu covoare şi alte suveniruri, probabil foarte frumoase. Fiind în 1994 când nu prea puteai face rost de valută în România şi,  oricum, nu aveam nici lei prea mulţi, pentru prima şi sper ultima dată, trăind din mila rudelor şi prietenilor israelieni care mi-au dat bani. Dispuneam de fonduri minime. Dar oricum nu mi-aş fi luat un covor. Politicoasă, nu l-am refuzat, dar i-am spus că , mai întâi mă duc să vizitez muzeul.

Turnul lui David

M-am gândit că se va plictisi să stea şi să mă aştepte. M-am înşelat amarnic, după două ore cât mi-a luat vizita…era tot acolo. M-a recunoscut (normal, nu mai era altă lume), mi-a amintit că ne cunoaştem şi m-a invitat din nou la magazinul lui. Nu mai ştiu cum m-am scuzat, probabil spunând că n-am cum să car în România un covor!.

După această despărţire şi stimulată de prezenţa unui armean, mi-am spus că ar trebui să vizitez cartierul armenesc, mai ales că descifrasem pe o hartă că este drumul care mă duce la Zidul Plângerii. Am pornit şi am constatat că, în afară de mine, nu era un suflet pe stradă, doar maşinile poliţiei treceau cam din trei în trei minute.

Cartierul armenesc

Oricât de curajoasă m-am crezut, am făcut cale întoasă. Hai să mă duc în direcţia opusă unde văzusem un indicator către o mănăstire creştină. Dar, surpriză! în cartier erau numai arabi, probabil creştini, dar n-aveam de unde să ştiu. Aşa că, pentru a treia oară m-am întors în piaţeta de la intrare unde i-am văzut pe nemţi care se îndreptau către bazare. M-am luat şi eu după ei, am cumpărat nişte fleacuri, iar vânzătorii, când au auzit că sunt din România şi-au exersat cunoştinţele de limbă română. Mulţi dintre ei fuseseră la noi şi făcuseră mici afaceri.

Oricum, m-am întors foarte dezamăgită la Tel Aviv. M-am gândit că, în aceste condiţii, cel mai bun lucru ar fi să mă înscriu la o agenţie de turism, într-o excursie organizată. N-am mai apucat, situaţia s-a mai îmbunătăţit, prietenii au venit să mă ia la Ierusalim care de-acum era plin de turişti, deşi, abia mai târziu mi-am dat seama că, oricum, erau mai puţini ca de obicei.

Bazar din Orasul Vechi

Ierusalimul şi nu numai Oraşul  Vechi, m-a încântat. Prietena mea Miriam, rudă prin alianţă şi fostă colegă de facultate şi de cămin, care m-a găzduit mai multe zile la Ierusalim (şi o va face şi acum), m-a dus în nişte locuri speciale. Am fost pe dealurile care înconjoară Ierusalimul,  la Ein Karem. Era aprilie, totul înflorit şi când am privit în jos spre oraş şi am văzut străduţele înguste, casele toate albe, grădinile multicolore, cerul albastru transparent, am început să plâng. Frumuseţea aceasta diafană (nu atât istoria, religia, sau alte motive) m-a mişcat profund. A fost o reacţie, un sentiment care mi s-a mai întâplat o dată în viaţă – la Veneţia. (şi m-am dus la Veneţia cu convingerea că dau de un..kitsch). M-am întors către prietena mea şi i-am spus: Nu-i aşa că este cel mai frumos oraş din lume? Ea a spus că mai sunt şi altele Peste un timp, o foarte bună prietenă de a mea din Bucureşti mi-a povestit că a avut exact aceeaşi reacţie.

de-atunci am mai avut prilejul să vizitez şi alte locuri, poate chiar mai frumoase decât Ierusalimul, dar nu pentru mine. Am mai fost şi sper să mă mai duc la Ierusalim, dar această primă amintire mi s-a întipărit profund în suflet şi va rămâne veşnic acolo.

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *