GRĂDINIŢA din PIAŢA HIRSCH…

Într-una din zile tata m-a anunţă:

–  Te-am înscris la o grădiniţă. Acolo sunt toţi evrei, însă se vorbeşte numai limba germană. Ai învăţat ceva nemţeşte la Ploieşti cu D-şoară Button şi cred că te vei descurca!

Traversăm stradă Castelului şi ajungem în piaţă Hirsh. Urcăm la primul etaj al unei vechi clădiri şi tata îmi arată o uşa şi butonul unei sonerii, care pentru uzul copiilor,  se afla la înălţimea de un metru.

–  Dimineaţa vii în acest loc, apeşi butonul şi  te vor primii în grădiniţă !

Toivi pe tricicleta

Continuăm drumul pe stradă Mureşenilor şi intrăm în altă clădire. Tata mă instruieşte în continuare:

–  Aci este o pensiune. După grădiniţă vei veni aci, spui cum te cheamă şi vei primi masa de prânz…

M-am conformat şi din ziua următoare, la vârsta de cinci ani, am început lungă perioada a “studiilor” odată cu frecventarea grădiniţei din piaţă Hirsh …

La mijlocul orelor de curs, educatoarea organiza o plimbare în natură. Copiii,  ţinându-se cu mâinile unul după altul, de o coarda din frânghie, urcau  aleea alăturată  în pantă care lega stradă Castelului cu Promenadă Tâmpei. Acolo, ne aşezăm într-un chioşc, nu departe de “Casa Apelor”, unde fiecare mânca gustarea adusă de acasă, într-o casetă metalică cu mâner…

După orele de grădiniţă, conform instrucţiunilor, m-am deplasat la pensiunea din strada Mureşenilor. M-a bucurat faptul că acolo se vorbea şi româneşte. Am fost primit cu simpatie (find singurul copil) şi  aşezat la o masă lungă împreună cu vreo zece persoane mature.  Am înfulecat cu poftă o porţie cu ardei umpluţi cu carne, de care îmi amintesc cu plăcere până azi…

A doua zi, interesându-se de modul cum au decurs lucrurile, tata a fost informat de proprietara pensiunii că am o poftă de mâncare apreciabilă şi că prin ştergere cu pâine, las farfuriile absolut curate !

După câteva săptămâni, obţinând autorizaţia necesară a sosit şi mama în oraş. Servind prânzul acasă, am întrerupt deliciile culinare ale pensiunii din stradă Mureşenilor…

Toivi cu mama

 …şi şcoală primară din Braşov.

Împlinind vârstă de 6 ani am fost înscris în clasa I-a a şcolii primare evreieşti din oraşul Braşov. Situată într-o clădire izolată aflată undeva pe o înălţime, şcoala era departe de locuinţa noastră.

îmi amintesc că învăţătoarea avea părul alb, strâns într-un coc. Cursurile se ţineau în limba română, dar între ei colegii vorbeau numai în limba maghiară şi foarte puţini în germană. Nu am reuşit să-mi fac nici un prieten. Nu am fost invitat acasă la nici un coleg şi nu am primit vizită vreunuia din ei. Am reţinut însă numele celui mai popular băiat din clasa: BalKony… Alt coleg, un tip gras, avea ce avea cu mine. Odată, după terminarea cursurilor, grasul mă îmbrâncea în piept. Eu, mai slab, cădeam în fund pe o bancă, după care când mă ridicam în picioare, operaţia se repeta. Tata, într-una din rarele  daţi când venea să mă ia de la şcoală, urmarea scenă de la o mică distanţă, fără să intervină. Nu i-am iertat nici odată politică să de neintervenție…

(PS: Mă gândesc ca in ziua de azi i-au sistematic nepoții  de la școală,cu Toyota Corola!)

într-o zi învăţătoarea ne anunţă că a sosit în şcoală un grup de copii din Transnistria şi fiecare dintre noi va trebui să luăm acasă un copil, care să servească prânzul în familia noastră…Eram oarecum intrigat de această cerinţă şi manifestând o răutate de care îmi este ruşine şi acum, am încercat să lungesc drumul spre casă cât mai mult. Bietul copil, obişnuit cu vicisitudinile vieţii, s-a ţinut cu dârzenie după mine până când, ajungând acasă, a fost aşezat cu multă bunăvoinţă la masă, împreună cu mine şi mama.

Am trecut în clasa II-a. La aritmetică învăţăm tabla înmulţirii. în acel aprilie 1943 au început bombardamentele anglo-americane şi cursurile s-au întrerupt exact când am ajuns la etapa “7×8”! Din acest motiv, am avut probleme până în ziua azi cu partea de la  sfârşitul tablei înmulţirii. Situaţia s-a ameliorat parţial când am devenit student şi am început să folosesc rigla de calcul. Dificultăţile mele legate de tablă înmulţirii  (provocate de războiul mondial II !) s-au rezolvat definitiv în epoca computerelor.

Pot afirma azi că aceste carenţe  matematice m-au apropiat în mod obligatoriu de computere şi m-au decis să concep programe computerizate  – respectiv nişte“software”originale- care mi-au facilitat considerabil avansarea în lumea dura din hightech-ul israelo-american !

Theodor Toivi

 

 

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *