Sebastian şi nazismul

O soluţie pentru clarificarea dezbaterii este să refacem, cu adevărat, drumul spre textele publicate de gazetarul evreu în Cuvîntul. Ele pot fi grupate pe mari arii politico-jurnalistice, iar tematica lor poate fi reconstituită prin explorarea întregului puzzle. Marta Petreu ne transmite, în mod surprinzător, că Mihail Sebastian avea o accentuată predispoziţie totalitară şi s-a mlădiat pe manevrele oculte ale şefului său, Nae Ionescu. Tînărul scriitor s-a disociat doar în mod formal de hitlerism, fiindcă era un regim lipsit de “ironie”, care intervenea în “viaţa particulară” a oamenilor, mai fiind şi antisemit(32). Monografa ne asigură hotărîtă că “punctul lui de vedere, copiat la indigo de la Nae, este al unui filosof care priveşte «fatalităţile universului» de sus, de la înţelegerea istoriei ca «alternanţă de creaţie şi distrugere». El descrie fenomenele şi le acceptă pentru simplul fapt că ele există”(33). Lansată în confecţionarea abuzivă a unui portret de publicist extremist, romanciera se vedea stînjenită de ponderea semnificativă a textelor antihitleriste ale lui M. Sebastian, din epocă, şi a ales să le diminueze amploarea, să le răstălmăcească mesajul, sau să le ascundă pur şi simplu existenţa în peisaj. Activitatea antinazistă a gazetarului din acea perioadă a fost, în realitate, dintre cele mai ample şi insistente. Ziaristul interbelic era perfect conectat la evenimentele vremurilor sale şi le percepea cu mare acuitate gravitatea. A încercat, prin forţa ironică a stilului şi sagacitatea observaţiilor sale, să tragă un semnal de alarmă către publicul cititor. Dictatura instaurată de Adolf Hitler a fost batjocorită cu cele mai diverse argumente şi pentru cele mai precise motive. Fanatismul nazist al populaţiei civile germane, care urma să-şi primească pedeapsa odată cu mersul istoriei, a fost biciuit la scenă deschisă.

“Ziarul hitlerist Hanauer Anzeiger, care apare în orăşelul Hanau din Hessa, publică la rubrica anunţurilor următoarele rînduri, reproduse fără comentarii de o revistă pariziană: «Wilhelm şi Elfriede Gruber Schaefer au onoarea să anunţe naşterea robustului lor hitlerist Heinrich-Gerhard Gruber». / Este fără îndoială un exemplu de zel politic, despre care se poate spune că e cel puţin excesiv. Să faci amor cu programul partidului în mînă şi să alternezi cuvintele tandre cu declaraţiile de principiu, astfel încît, după nouă luni, să dai naştere unui mic ideolog – iată un record demn de remarcat. Politica se ia la întrecere cu biologia şi nu m-aş mira s-o învingă. Astfel grija tinerelor femei însărcinate nu va mai fi de aici înainte să ştie dacă pruncul ce-l poartă în pîntece este băiat sau fată, ci pur şi simplu dacă este conservator sau revoluţionar. / Vom auzi într-o zi la Capşa un scurt dialog care ar fi făcut altădată fericirea bunului nostru Caragiale. / – A născut nevastă-mea azi noapte. / – Felicitările mele. Ce? / – Un naţional liberal de nuanţă ducistă. / (Căci vedeţi, la noi, determinarea sexului… politic are să fie mult mai dificilă, din cauza diversităţii de programe. În schimb, paternitatea are să fie mai lesne de stabilit. Fiindcă dacă d-ta eşti, să zicem, ţărănist şi nevasta are să-ţi nască un averescan, trădarea va fi dovedită.) / Gluma însă merită să fie oprită aici, pentru un comentariu mai grav. Într-adevăr, nu e revelator micul anunţ din Hanauer Anzeiger? El explică, dacă te gîndeşti bine, o parte bună din misterul german actual. El ne face să bănuim cîtă farsă, cîtă naivitate, ce amestec de prostie şi ingenuitate intră în complexul hitlerismului triumfător. Un sentiment general de disperare desigur, dar mai ales o vastă acumulare de mici vanităţi, mici răbufneli, mici visuri eroice, mici vocaţii de general ratat. În această învălmăşeală este simbolică naşterea lui Heinrich-Gerhard Gruber, care n-a apucat să fie copil şi a devenit deodată hitlerist.”(34)

Unele afirmaţii, de mare încărcătură premonitorie, tipărite negru pe alb de Mihail Sebastian în primăvara lui 1932, sînt în măsură să uluiască: “Într-o zi, Heinrich-Gerhard, vei muri strivit pe asfalt într-o încăierare de stradă sau vei sîngera în noroi, într-un nou război mondial – şi se vor găsi oameni care să nu înţeleagă nici atunci că moartea ta nu se datoreşte gloanţelor duşmane, ci imbecilităţii omeneşti de azi şi de totdeauna.”(35)

Apariţia lui Hitler şi a guvernării sale autoritare se datorează unui dezastru nu doar în plan politic, ci şi în cel social-economic, care a împins la soluţii instinctive de refugiu, amplificînd anarhia şi decăderea de ansamblu a moravurilor: “Ordonanţa guvernului Papen, prin care regulamentează în Germania dansul, înotul, sărutul şi costumul de bae, seamănă grozav cu măsurile de acelaşi fel, luate de Mussolini în Italia, mai demult. Este în firea oricărui regim opresiv să intervină în viaţa particulară a oamenilor şi să o «moralizeze». Un dram de ironie le-a lipsit totdeauna dictatorilor. (…) Da, oricît de paradoxal ar părea acest lucru, cred că hitlerismul şi nudismul sînt două simptome ale aceluiaşi proces istoric. Nudismul, cu proporţiile impresionante pe care le-a luat în Germania, vine din necesitatea obscură de a se libera, de a se rupe de forţele apăsătoare ale marasmului zilnic, necesitatea de a lua lucrurile de la capăt, de la început, în lumină, în soare, în uitare. Este un efort tragic şi în acelaşi timp pastoral. Pervers dacă vreţi, ca manifestare, dar pur şi trist ca resort. / Nu acelaşi dor de uitare şi începere de viaţă nouă a dat în ordine politică momentul lui Hitler? Noi, din afară, putem judeca desigur cu severitate şi ironie mascarada acestui isteric blond. Şi el poate fi realmente un caraghios. Nu mai puţin complexul sufletesc care i-a dat naştere este profund, răscolitor şi capital.”(36)

Iluzia de arianism şi puritanism al rasei este o aberaţie, atîta timp cît umblă vorba că însuşi Führerul are origini necurate, care sînt comentate sarcastic în coloanele Cuvîntului: “Doctorul Fritz Gerlich a scris şi a publicat un studiu foarte serios şi ştiinţific în care dovedeşte că «frumosul Adolf», cum i se zice familiar, este din punctul de vedere al rassei, un tip alpin-mongol. Descoperirea este cutremurătoare, căci după dogmele hitlerismului, neamţul autentic, neamţul pur sînge, neamţul 100%, trebuie să fie neapărat şi exclusiv un tip nordic-germanic. Înţelegeţi catastrofa – nu-i aşa? – şi băgaţi de seamă cum această simplă schimbare de termeni poate să destrame dintr-o dată întreg edificiul naţional-socialist, lăsîndu-l fără bază antropologică. / Doctorul Gerlich a adus în sprijinul constatării sale o serie de fotografii ale lui Hitler, măsurîndu-i craniul şi studiindu-i conturul.”(37)

Hitler este persiflat fiindcă îşi încalcă principiile de puritate rasistă, atunci cînd ia cu împrumut patru milioane de mărci de la un bancher evreu. Totodată acesta din urmă este reprobat sardonic, fiindcă îşi investeşte banii în baraca şubredă a hitlerismului: “Între Adolf Hitler şi Marcu Wellenberg, cel care se păcăleşte, şi se păcăleşte cumplit, nu este Adolf, ci Marcu. Nu fiindcă încurajează o operă de distrugere a propriului său neam. Doamne fereşte! Ci pentru că face o proastă afacere. / Ca bancher şi ca ovrei, ar fi trebuit să ştie că baraca hitleristă merge prost şi că în nici un caz o ipotecă asupra ei, chiar de rangul întîi, nu va putea niciodată acoperi patru milioane de mărci sănătoase. Ei bine, cînd un strateg ca Adolf Hitler izbuteşte să ducă în aşa hal de nas pe un zaraf ca Marcu Wellenberg, însemnează că principiul rassist repurtează una din cele mai straşnice victorii ale sale şi că, în versiune modernă, Siegfried îl ucide încă o dată pe balaur, Siegfried chemîndu-se însă de astă dată Adolf, iar balaurul Marcu.”(38)

Heinrich Mann, intelectualul demn, vertical şi independent – care tocmai a fost destituit din fruntea Academiei Germane şi a fost alungat de o dictatură obtuză –, stîrneşte admiraţia vibrantă a lui Mihail Sebastian: “Nu mai departe decît ieri, hitlerismul a sărbătorit una din primele lui mari izbînzi: scriitorul Heinrich Mann a fost alungat de la prezidenţa Academiei germane. Spiritul pur, tradiţia prusacă 100 la sută, instinctul naţional îşi recapătă astfel drepturile integrale în artă. / Heinrich Mann este într-adevăr un personagiu subversiv. Poate nu prin cărţile sale – romane, poezii, eseuri şi studii critice – cărora Adolf Hitler n-a avut probabil timp să le citească titlurile, dar cu siguranţă prin atitudinea sa socială, prin eleganţa şi prin sobrietatea sa de scriitor. Din capul locului şi principial, un om care, în loc să strige prin berăriile bavareze Heil Hitler!, se ascunde prin bibliotecă şi se ocupă cu cărţi este un individ suspect. Dacă n-ar fi decît motivul ăsta şi încă ar fi de ajuns. / Pentru Heinrich Mann, cazul se agravează cu alte elemente de-a dreptul criminale. Acest domn a făcut cîteva acte de trădare patentă. A fost la Paris. A vorbit acolo despre pace. A pretins în cîteva conferinţe (ţinute – oroare! – în franţuzeşte) că există un spirit european, că acest spirit este mai creator, mai politic şi mai realist decît toate doctrinele şovine din lume. A susţinut în fine că problema franco-germană nu este la urma urmelor insolubilă şi că în limpezirea ei tunurile nu sunt de strictă necesitate. Aceste infamii, Heinrich Mann le-a spus critic şi sobru, cu foarte multe rezerve faţă de politica franceză, dar de asemeni cu multă dojană pentru sistemele politicei germane. Ori nu este tolerabil ca un om să vorbească în anul 1933 cu atîta libertate de spirit, cu atîta degajare, călcînd peste prejudecăţi, peste minciuni şi peste locuri comune, trecînd sub controlul conştiinţei sale toate gogoriţele patetice care circulă prin lume şi încercînd să-şi fixeze în avalanşa acestor declamaţii unanime, un post de observaţie calm şi lucid. Cine este acest cutezător şi în ce calitate îşi rezervă asemenea drepturi? Un intelectual? Ce e aia? Ce uniformă poartă? Ce număr de ordine? Şi ce parolă?”(39)

În altă intervenţie de mare impact civic, din aceeaşi perioadă, Mihail Sebastian se miră că ipocrizia bolşevică şi cea nazistă, cot la cot, pretind a lupta “împotriva duşmanilor civilizaţiei”. E vorba, totuşi, de o scandaloasă substituire de roluri, ce trebuie penalizată. “Hitlerismul este prin structură adversarul civilizaţiei. Nu din obscurantism (ceea ce ar fi o obiecţie democrată) şi nici din cruzime (ceea ce ar fi o copilărie), ci din necesitate. Din necesitate revoluţionară. Orice revoluţie este anti-culturală – şi nu e greu de înţeles pentru ce. / O cultură însemnează o serie de valori, o ierarhie de valori, un sistem şi un spirit. O revoluţie nu poate porni decît de la răsturnarea acestora. / Cînd 10 ani de zile, Europa a strigat că bolşevismul este o barbarie, Europa nu greşea. Bolşevismul era o barbarie în raport cu civilizaţia şi cultura europeană. Exact în acelaşi raport este şi hitlerismul o barbarie. El este obligat de legile sale de viaţă să lupte, să conteste şi să anuleze toate valorile actuale de civilizaţie şi de cultură. / De altminteri, o face făţiş şi fără ipocrizie”(40).

Gazetarul, aflat pe marginea prăpastiei unui nou război mondial, arăta o uimitoare luciditate în denunţarea dictaturilor de stînga şi de dreapta, a demagogiei ce marca viaţa diplomaţiei internaţionale: “O fotografie din ceea ce se cheamă «culisele» conferinţei de la Londra îl arăta zilele trecute pe d. Litvinov în conversaţie cu d… von Neurath. Ambii convivi păreau să fie în excelentă dispoziţie şi în perfectă amiciţie. Emisarul Berlinului şi emisarul Moscovei. Al acelui Berlin, unde muncitorii suspecţi de cel mai vag marxism sunt executaţi fără vorbă şi fără forme. Şi al acelei Moscove, unde aceeaşi operaţie se petrece invers, pentru indivizii bănuiţi de burghezie. / Reprezentînd două sisteme de teroare ideologică opuse, cei doi domni în frac îşi surîdeau totuşi cordial, cum se cuvine între oameni bine crescuţi. Încă odată, mondenitatea se dovedeşte mai tare decît politica.”(41)

Alte articole, în aceeaşi direcţie, combat cu arme dintre cele mai diversificate aberaţia nazistă. Odată se ironizează propunerea feministelor hitleriste de-a se boicota fardurile şi rujurile franţuzeşti: moda oricum sfidează timpurile şi interdicţiile, ea se impune în ciuda tuturor opreliştilor(42). Altă dată, umoristul mimează uimirea cînd citeşte cuvintele lui Hitler, care afirmase că “va face o derogare de la programul partidului şi va îngădui să fie lăsaţi în diverse posturi tehnice experţi economici şi financiari, chiar dacă nu sunt naţional-socialişti”. Dar dacă s-a creat deja o breşă, “atunci nu cumva în toate aceste ramuri de activitate, ca şi în economie, certificatul de hitlerist devine insuficient pentru a legitima o competenţă?”(43). Alteori ziaristul persiflează ordinul salutului nazist obligatoriu, ori de cîte ori se intonează imnul hitlerist, şi aminteşte de Wilhelm Tell, eroul lui Friedrich Schiller, şi notoria sa insubordonare civică, lăudată într-o dramă în cinci acte. Iată cum Schiller însuşi se împotriveşte hitlerismului(44). Cu alt prilej, M. Sebastian îşi exprimă oroarea şi revolta în faţa deciziei naziste de-a le impune bolnavilor Sterilizarea higienică(45). Pînă şi culorile steagului lor, în loc să-i inspire respect, îi readuc în amintire trecutul criminal al Germaniei(46).

Partizanatul exprimat cu atîta determinare de M. Sebastian intra fireşte în coliziune cu interesele şi părerile tipărite de conducătorul ziarului, Nae Ionescu. Acesta din urmă, îndeosebi după a doua jumătate a anului 1933, a pornit să reabiliteze, în rîndul opiniei publice româneşti, imaginea Germaniei naziste. În septembrie ‘33, de pildă, se simţea dator să denunţe supărat “o campanie metodică dacă nu de denigrare, cel puţin de pasionată opoziţie împotriva ordinei naţional-socialiste (…) care îşi trage originea sau din cercurile evreieşti din lumea întreagă sau din cancelariile statelor din apus”. La o asemenea conspiraţie mondială împotriva Führerului, noi n-ar trebui să fim părtaşi(47). Cîteva săptămîni mai tîrziu, acelaşi Nae Ionescu le explica tuturor cît e de normal că Germania s-a retras de la conferinţa dezarmării de la Geneva, declarînd că iese şi din Liga Naţiunilor: un popor tînăr şi energic, “plin de puteri creatoare”, nu mai poate accepta injustiţiile fostelor tratate de pace(48).

După cum se vede cu ochiul liber, opiniile pe tema hitlerismului şi a Germaniei naziste, exprimate de Magistru şi de Discipol, în paginile Cuvîntului, se bat cap în cap, deşi sînt tolerate de polifonia publicaţiei. Surpriza apare doar odată cu monografia Martei Petreu care, bazîndu-se pe faptul că cititorii secolului XXI n-au frecventat, cu mic, cu mare, presa românească interbelică, ne povesteşte azi, cu elan, că opţiunile politice ale lui Nae Ionescu şi ale lui Mihail Sebastian ar fi fost “trase la indigo”(49).

 

Sebastian şi comunismul

În cartea sa ştiinţifico-fantastică, autoarea clujeană dă de înţeles că Mihail Sebastian “se entuziasmează de multitudinea performanţelor pe care le obţin artiştii sovietici”, iar “fenomenul sovietic este comentat naiv (sau, poate, inventat)”(50). Teza scriitoarei este că, dacă jurnalistul interbelic a criticat blînd, convenţional, nazismul şi a fost cucerit de fascism, el era în egală măsură încrezător în virtuţile comunismului. Pentru a induce această idee neadevărată, Marta Petreu se sprijină pe un singur articol de gazetă, apărut în 1932, “Şase cărţi şi şase vapoare”. Aici M. Sebastian descria vizita scriitorului Evgheni Zamiatin la Paris unde, deşi “a fost interzis de soviete tocmai pentru îndrăznelile critice”, autorul sovietic “nu are nici o reticenţă şi vorbeşte despre starea lucrurilor din ţara lui, mai liber decît ar vorbi un cetăţean al unei republici democratice”(51). Păcat că Marta Petreu omite asemenea pasaje din textul gazetarului, cu toate că o înţelegem: ele nu-i susţineau butaforia “Sebastian-fascinat-de-totalitarism”. În schimb povestitoarea se fixează repetitiv pe alte cîteva fraze, de entuziasm la adresa “scriitorului proletar” ce construieşte vapoare.

“Care sunt operele dvs? îl întreabă redactorul parizian pe Zamiatin, şi acesta răspunde concis: Şase cărţi de proză, şase piese de teatru şi şase vapoare spărgătoare de gheaţă. / Este ceva nobil şi mîndru în aceste vorbe. Este mai ales ceva profund semnificativ. Literatura în concepţia noastră, a europenilor, este ori un calvar boem, ori o profesie rentabilă şi platonică. Şi într-un caz şi într-altul, literatura rămîne pentru noi un fel de turn ridicat la marginea vieţii: nici o legătură între ea şi viaţa practică, tumultuoasă, producătoare de valori certe. / Scriitorul este un dezarmat, ceea ce nu însemnează totdeauna un învins, dar de cele mai multe ori un sedentar şi un pasiv. / Declaraţiile lui Zamiatin ne ajută să întrevedem o societate, în care artiştii încetează a fi nişte visători trăind pe socoteala mizeriei lor acceptate liber, sau pe socoteala bugetelor culturale şi devin lucrători în rînd cu toţii, lucrători pe şantier şi în fabrici, unde imaginaţia, inteligenţa, spiritul lor aduce posibilităţi noi realizînd şi realizîndu-se. Nu spun că de aici urmează necesitatea unui fel de «raţionalizare» a muncii intelectuale. Ar fi oribil. Dar nu se poate să nu recunoşti orgoliul legitim al unui om care ca Zamiatin poate urmări drumul cărţilor lui printre oameni şi drumul vapoarelor lui printre continente.”(52)

Este evident că Mihail Sebastian se pronunţă entuziast, în articolul din care tocmai am citat, nu în favoarea comunismului ori a şantierelor proletare. El îşi exprimă admiraţia pentru îmbinarea teoriei cu practica, a scrisului cu activitatea concretă. În opinia lui, scriitorul are datoria să menţină contactul cu societatea despre care scrie, să o cunoască inclusiv prin muncă fizică, să îşi transpună în practică ideile abstracte. Camuflarea în turnul de fildeş echivalează cu o laşitate. Că autorul român interbelic nu avea nici cea mai mică iluzie, pe de altă parte, în ce priveşte caracterul criminal al comunismului, rezultă dintr-un articol răsunător al său, pe care monografa de peste decenii omite să ni-l detalieze.

“La Paris s-a deschis un birou de voiaj sovietic, pentru propaganda şi înlesnirea turismului în Rusia. Ca pentru orice ţară burgheză, acest birou lansează afişe şi prospecte pentru localităţile de agrement şi vilegiatură, afişe din acelea nostalgice – albastre pentru mare, verzi pentru munte – imagini şi culori ce îmbolnăvesc de melancolie ochii omului sărac, condamnat să trăiască viaţa întreagă între zidurile oraşului, în mansarde, în subsoluri, în fabrici, în ateliere. / Nu vi se pare că e o faptă cu desăvîrşire antiproletară această propagandă făcută de un stat comunist? Căci cui se adresează invitaţia afişelor sovietice, chemînd călători spre mările şi munţii bolşevici? Oamenilor bogaţi, desigur. Pungilor care au cu ce plăti asemenea aventuri estivale. Infamilor burghezi, care din plusvaluta muncitorilor strîng suficiente averi pentru a-şi permite acest capriciu turistic. / Evident lucrul acesta este o afacere comercială şi nimic mai mult. Afacere pe care toate statele din lume o practică, în aşa măsură încît pereţii birourilor internaţionale de voiaj au ajuns să reprezinte întreg globul terestru în afişe ispititoare. Dar are dreptul Rusia sovietică să uzeze, pentru un nedemn argument comercial, de o afacere care confirmă inegalitatea oamenilor, o recunoaşte şi, în plus, o stimulează? / E, la urma urmelor, puţin ciudat ca după ce ai exterminat tot ce a fost burghez la tine în ţară să lansezi invitaţii burghezilor străini, pentru a le oferi lor un tratament de favoare, foarte bine plătit poate, dar nu mai puţin odios pentru o pură conştiinţă de revoluţionar. Fără să-şi dea seama, Sovietele acceptă astfel o foarte gravă capitulare, capabilă să zdruncine din temelii liniştea cetăţenilor lor. / Prezenţa burghezilor eleganţi, somptuoşi şi frivoli pe plajele ruseşti va arăta băştinaşilor simpli de acolo că în fond noţiunea de «burghez» nu este absolută. Că există burghezi pe care îi omori şi alţii pe care îi ospătezi; averi care sunt imorale şi averi care sunt respectabile; jobene subversive şi jobene de treabă. / Astfel, cu abateri mici, se compromit sentinţele mari. / Capitalismul oricum nu are nimic de pierdut din vilegiatura sa în U.R.S.S.”(53)

Este admirabilă acuitatea analitică a jurnalistului care, plecînd de la detaliul unui afiş turistic, ajunge să demonteze chiar temeliile sistemului totalitar, ce şi-a făcut din propaganda proletară un şubred paravan. Aceasta e performanţa cea mai răspîndită a articolelor sale “politice” de la Cuvîntul, care au stîrnit încîntarea analiştilor oneşti. Pornind de la faptul-divers, de la detaliul banal, de la întîmplarea neînsemnată, Mihail Sebastian ridică accesoriul la rang de meditaţie generală, identifică regula distorsionată, ironizează anomalia răspîndită.

Un text sarcastic împotriva comuniştilor din România publică ziaristul, atunci cînd deplînge scoaterea lor inutilă în afara legii, ca pe o măsură de nejustificată violenţă socială. Era suficient să li se dea cuvîntul în mod liber – s-ar fi văzut că ei se delegitimează singuri, prin neghiobia fără leac: “Guvernul a confiscat o proaspătă revistă «proletară», Bluze albastre, care nu apucase să facă comunism, ocupîndu-se deocamdată cu literatura proastă. Dacă această confiscare a fost făcută pe motive estetice, noi, deşi nu-i recunoaştem guvernului calitatea de critic literar, aplaudăm bucuroşi. Dar este mult mai probabil că măsura a fost luată pe motive politice. Şi asta e rău. În politică lucrul cel mai primejdios este să creezi martiri. Şi lucrul cel mai abil este să laşi tuturor libertatea absolută de a se face de rîs. / Lupta ce se duce zi de zi împotriva bolşevicilor noştri este inutilă, neinteligentă şi probabil foarte costisitoare. Arestări, procese, percheziţii, comploturi, expulzări, bătăi – toate astea rămîn la suprafaţă, nu ating resorturile mişcării şi creează în plus o atmosferă factice de oprimare. Ceea ce poate fi începutul popularităţii. / Mult mai simplu ar fi, dacă ne temem cu adevărat de aceşti «vizionari», să-i înscriem în buget cu un mic salariu. Lichelismul doar nu este de esenţă strict burgheză. Am avut dovezi recente. / Sau, ca să vorbim serios, de ce nu le-am da marxiştilor noştri posibilitatea să-şi legalizeze existenţa? Au să intre în parlament? Trei, cinci, zece? Au să ţie discursuri? Au să proclame moartea capitalismului? Au să înjure «Liga Naţiunilor» şi au să-l aplaude pe d-l Litvinov? Foarte bine. Va fi amuzant şi va fi edificator. / În parlamentul francez se află constant un număr de deputaţi comunişti – 10-20 – şi şedinţele în care iau ei cuvîntul sînt adevărate spectacole de comedie. Se rîde ca la Folies Bergères. Discursurile fulminante ale lui Marcel Cachin au un succes unanim de hilaritate, pe toate băncile Camerei, de la d-l Louis Marin la d-l Léon Blum. Şi nu se gîndeşte nimeni să «refuteze» argumentele. / Ce e dreptul, deputaţii noştri nu au calmul şi spiritul franţujilor: ei nu vor şti să asculte cu atîta bună voie crîncenele peroraţii. Pe chestii naţionale, ei nu glumesc. Stau ei de vorbă despre bani, despre zahăr, despre spirt şi despre şperţ, dar cînd e vorba de patriotism… / Punem la dispoziţie d-lui Vaida acest simplu adevăr: un revoluţionar e preferabil la Cameră decît la Jilava. / În ce ne priveşte personal, noi de nimic nu ne temem mai tare decît de martiri.”(54)

Alte intervenţii sînt destinate să scoată în evidenţă ipocrizia fundamentală a comunismului, pe plan internaţional, unde nu ezită să intre în cele mai cordiale tratative cu fascismul. Cele două extremisme, de stînga şi de dreapta, aparent ireconciliabile din punct de vedere ideologic, colaborează foarte armonios în realitatea cotidiană: “Posturile sovietice de radio îşi încep şi îşi termină emisiunile serale cu parola manifestului din veacul trecut: «proletari din toată lumea, uniţi-vă». / Ar fi fost o bună glumă difuzarea acestui strigăt către proletari trimis din Moscova, în sala festivă în care duminică seara avea loc la Roma banchetul oferit de d. Mussolini, d-lui Litvinov. Convivii ar fi avut prilejul unui minut de meditaţie istorică realmente subtilă. / (…) D. Litvinov este de egală bună credinţă şi cînd strigă după unirea proletarilor şi cînd ciocneşte cu d. Mussolini. Iar d. Mussolini este la fel de sincer şi cînd le spune italienilor săi că marxismul e o crimă – şi cînd îl îmbrăţişează pe d. Litvinov.”(55)

Cu alt prilej, Mihail Sebastian deplînge utopia lipsită de vlagă a social-democraţiei europene care, prin naivitatea şi organizarea sa politică deficitară, îi ridică mingea la fileu lui Adolf Hitler. Rîndurile pline de amărăciune punctează deznădejdea intelectualului ce vede prăbuşindu-se pe rînd, în jurul său, toate obstacolele în calea dictaturii implacabile: “Congresul social-democrat de la Viena s-a terminat, ca toate congresele social-democrate, cu o rezoluţie de grevă generală… eventuală. S-au fixat anume patru împrejurări în care partidul va fi gata să dezlănţuie această ultimă luptă. / D. Léon Blum, care asista în calitate de invitat, trebuie să se fi gîndit cu melancolie la «grevele generale» pe care socialiştii săi le votează anual în Franţa, ca să-i sperie pe burghezi şi să-şi facă lor înşişi curaj. Istoria asta cu «greva generală» este un ultim semn de fidelitate marxismului, semn platonic şi niciodată realizat. / Rareori însă a fost el mai trist, mai inutil, mai neserios, decît în rezoluţia actualului congres de la Viena, ultim refugiu al unei social-democraţii în derută, conversînd sub protecţia poliţiei şi cu concursul aproape ironic al unui guvern jumătate fascist. Ameninţarea grevei aruncată de acolo are ceva descurajat. / Socialiştii austriaci, sau mai exact socialiştii vienezi (singurii care există în Austria) nu au fost niciodată revoluţionari. Contactul lor cu marxiştii ruşi în exil, înainte de 1914, era cea mai ciudată împerechere de revoluţionari autentici şi burghezi camuflaţi. Bieţii «socialişti» de pe malurile Dunării albastre nu pricepeau nimic din confraţii lor moscoviţi, eroi şi profeţi, luptîndu-se cu spiritul birocratic al marxismului austro-german. / Singura acţiune efectivă a socialismului vienez a fost tot de ordin gospodăresc, nu de ordin revoluţionar. Ne gîndim la opera lor, cu adevărat impresionantă, în cadrul organizaţiei municipale vieneze. Spitale, căminuri, şcoli şi grădini muncitoreşti – da. O mişcare muncitorească însă, hotărît, nu. Nici altădată şi desigur nici acum, cînd intimidatul congres ameninţă cu greva generală. / E de întrebat dacă o asemenea tentativă n-ar duce automat la o instaurare a hitlerismului, care probabil că nici nu aşteaptă altceva decît să cadă guvernul ocupat cu reprimarea unei revoluţii roşii la Viena, pentru ca să poată începe în deplină libertate o revoluţie albă în Tirol. (Albă sau neagră, nu ştiu bine, de cînd toate culorile lumii au năvălit în politică.) / Dar mai e de întrebat dacă socialiştii au posibilitatea practică de a pune în mişcare o grevă. Ultimele lor încercări parţiale au sucombat rapid. Greva muncitorilor de cale ferată de la începutul lui martie 1933 şi greva lucrătorilor tipografi de la sfîrşitul lui martie au eşuat, fără prea mari violenţe guvernamentale, din oboseală, din lipsă de rezistenţă morală şi mai ales din inoportunitate revoluţionară. Momentul nu e al stîngii – şi pace bună. Acest lucru trebuie înţeles cu satisfacţie sau cu tristeţe, dar trebuie oricum înţeles. / Există o ştiinţă a aşteptării pe care social-democraţia nu o are.”(56)

Între considerarea admirativă a extremei comuniste, pe care Marta Petreu credea că o găseşte în gazetăria lui Mihail Sebastian, şi realitatea textelor sale antitotalitare, publicate în anii 1930-1933, se deschide o prăpastie uriaşă, pe care nimic n-o poate umple. Nici măcar frapanta rea-credinţă a discursului.

 

Note:

(32) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(33) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(34) Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber, în Cuvîntul, marţi, 26 aprilie 1932, p. 1.

(35) Idem, ibidem.

(36) M. Sb., Hitler şi nudismul, în Cuvîntul, joi, 18 august 1932, p. 1.

(37) M. Sb., Adolf Hitler – mongol, în Cuvîntul, vineri, 2 decembrie 1932, p. 1.

(38) Amyntas, Adolf şi Marcu, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 ianuarie 1933, p. 1.

(39) Amyntas, Heinrich Mann dat afară, în Cuvîntul, miercuri, 1 martie 1933, p. 1.

(40) Mihail Sebastian, “Duşmanii civilizaţiei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 5 august 1933, p. 1.

(41) Mihail Sebastian, Doi oameni în frac, în Cuvîntul, joi, 6 iulie 1933, p. 1.

(42) Mihail Sebastian, Ideea doamnei Von Gelinck, în Cuvîntul, joi, 4 mai 1933, p. 1.

(43) Mihail Sebastian, Chiar dacă nu sunt hitlerişti…, în Cuvîntul, luni, 10 iulie 1933, p. 1.

(44) Mihail Sebastian, Wilhelm Tell şi salutul roman, în Cuvîntul, miercuri, 19 iulie 1933, p. 1.

(45) Mihail Sebastian, Sterilizarea higienică, în Cuvîntul, sîmbătă, 29 iulie 1933, p. 1.

(46) Mihail Sebastian, Negru-alb-roşu, în Cuvîntul, luni, 13 martie 1933, p. 1.

(47) Nae Ionescu, Ce avem noi cu revoluţia germană, în Cuvîntul, sîmbătă, 23 septembrie 1933, p. 1.

(48) Nae Ionescu, Cum judecăm, în Cuvîntul, joi, 19 octombrie 1933, p. 1.

(49) Marta Petreu, op. cit., p. 83.

(50) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(51) Mihail Sebastian, “Şase cărţi şi şase vapoare”, în Cuvîntul, vineri, 6 mai 1932, p. 1.

(52) Idem, ibidem.

(53) Mihail Sebastian, Vilegiatură în U.R.S.S., în Cuvîntul, luni, 24 iulie 1933, p 1.

(54) Mihail Sebastian, …Şi un cuvînt despre martiri, în Cuvîntul, sîmbătă, 25 iunie 1932, p. 1.

(55) Mihail Sebastian, Litvinov la Vatican, în Cuvîntul, joi, 7 decembrie 1933, p. 1.

(56) Mihail Sebastian, Socialiştii vienezi fac grevă, în Cuvîntul, miercuri, 18 octombrie 1933, p. 1.

(va urma)

(preluare de pe blogul autorului https://laszloal.wordpress.com/)