Sebastian şi Austria

În contextul mişcărilor extremiste europene, o nouă demisie de la gîndirea democratică îi este imputată lui Mihail Sebastian, ca ipotetic partizan al unificării Austriei cu Germania. După ce-am văzut deja ostilitatea prelungită a ziaristului de la Cuvîntul faţă de totalitarismul nazist, poziţia lui de adept al Anschluss-ului ne pare din start croită cu aţă albă: cum oare s-ar fi bucurat adversarul statornic al lui Hitler de succesele expansioniste ale Cancelarului? Şi totuşi Marta Petreu ne asigură că aşa stau lucrurile: “Sebastian s-a ocupat şi în 1933 de chestiunea austriacă, susţinînd cu îndreptăţire realitatea «geografică şi culturală» a Europei Centrale şi arătînd că toate problemele continentului trec prin «marele nod» al Austriei; ideea lui (…) este că unirea Austriei cu Germania reprezintă «o chestiune de viaţă, de necesitate geografică, de fatalitate istorică»”(90). Întrucît monografa mimează obiectivarea, dîndu-se un pas înapoi şi citînd diligentă chiar cuvintele scriitorului, ca pentru a-l împinge să se autodiscrediteze în “transmisiune directă”, ne vedem obligaţi să verificăm afirmaţiile neverosimile.

Fireşte că e vorba, din nou, de pasaje extrase din ansamblul ideatic şi răstălmăcite. Mihail Sebastian prezenta de fapt, în articolul său, o situaţie politică (şi de mentalitate publică), nicidecum un partizanat personal antidemocratic! El pornea observînd că Austria îşi negociază abil independenţa, în politica externă, în faţa Marilor Puteri, şi obţine avantaje economice consistente, cu toate că pe ascuns, în politica sa internă, favorizează măsuri comerciale şi tendinţe unioniste cu Germania. “Acţiunea cancelarului Dollfuss deşteaptă în străinătate simpatii unanime. La Londra, cancelarul austriac a cunoscut un real succes de presă şi public. La Paris, a fost de-a dreptul sărbătorit. La Roma chiar unde flirtul fascisto-hitlerist putea să creeze rezerve serioase, la Roma chiar, politica premierului austriac a găsit aprobări categorice. / În conflictul austro-german, toată lumea este de partea Austriei. Consensul este general. Şi – adăugăm noi – explicabil. Căci este de ajuns să apară deodată în actualitate perspectiva Anschluss-ului pentru ca din senin concordia să se stabilească între toţi foştii aliaţi, de la Apenini la Tamisa. / Curioasă problemă şi Anschluss-ul ăsta! Este mortul-viu al politicii europene de la 1919 pînă astăzi. Cîte lespezi de mormînt nu s-au aruncat asupră-i, cîte acte de deces nu i s-au scris şi ştampilat, cîte oraţii funebre nu i s-au făcut… Inutil. E un mort robust şi recalcitrant. La căpătîiul său, s-au întîlnit de foarte multe ori Anglia, Franţa şi Italia, într-o comuniune de sentimente aproape familiară. / Decesul la care asistau era un deces cu repetiţie. Cancelarul Dollfuss le serveşte astăzi o nouă variantă, cea mai aprigă, dar cu siguranţă nu cea din urmă. / Fiindcă a fost din capul locului ceva artificial în toată această problemă. Anschluss-ul este o chestiune de viaţă, de necesitate geografică, de fatalitate istorică. Iar toate forţele ce i-au fost opuse, au fost de ordin juridic. Aici stă toată neînţelegerea şi întreaga rădăcină a chestiunii. Lupta se angaja între o realitate şi între un contract. E aşa de greu de spus pentru cine se pronunţă viaţa într-o asemenea bătălie? / Austria nu ştia poate precis dacă ea personal are sau nu are interes să se unească cu Germania, dacă vrea sau nu vrea acest lucru. Dar ştia cu certitudine altceva: ştia că Franţa are interes să nu se întîmple Anschluss-ul, că Italia nu vrea Anschluss-ul, că Anglia nici ea nu-l vrea. / Şi atunci nimic n-a fost mai simplu, mai logic şi mai practic pentru guvernele succesive ale Austriei decît să prezinte independenţa ţării ca pe o concesie făcută foştilor aliaţi. Concesie ce presupunea evident compensaţii. / Austria n-a pierdut niciodată prilejul de a aminti marilor puteri ce sacrificiu constituie pentru ea independenţa, ce obligaţie penibilă, ce hatîr scump. / În 1920, ministrul Eichhoff, reprezentantul Austriei la Paris, îi trimetea lui Jules Cambon, preşedintele conferinţei ambasadorilor, o adresă în termeni care rezumau cu anticipaţie toată politica internaţională austriacă în decursul deceniului următor: / Puterile care dispun de destinul nostru şi care dealtfel ne impun datoria de a duce o existenţă independentă… / Această «datorie», această resemnată «datorie», Austria a negociat-o permanent, cînd cu argumente patetice, cînd cu ameninţări limpezi. / Brutal vorbind, toată istoria politicei Austriei faţă de marile puteri foste aliate şi a acestor mari puteri faţă de Austria, se poate rezuma într-un scurt şi lămurit dialog. / – Vreţi să rămîn independentă? Plătiţi! / – Vrei să plătim? Rămîi independentă. / De la 1920 pînă azi, între Austria şi Marile Puteri a fost un nesfîrşit schimb de despăgubiri reciproce. Marile Puteri dădeau bani, iar Austria semna garanţii de independenţă. Astfel se acumulau deoparte tratatele şi protocoalele, iar de altă parte împrumuturile. / Era naiv însă să se creadă că de dragul unor compensaţii economice şi financiare, oricît de mari, Austria avea să abandoneze definitiv şi complet perspectiva unirii cu Germania. / În primul rînd, ar fi fost netactic. Anschluss-ul se dovedise un excelent instrument de presiune şi ameninţare. Întocmai ca scrisoarea lui Agamiţă Dandanache, el «mai trebuia şi altădată». / Pe de altă parte, chestiunea angaja cu adevărat prea profunde realităţi naţionale, ca să fie abandonată în schimbul unor milioane împrumutate. / Iată de ce, mai mult sau mai puţin închisă în străinătate, problema Anschluss-ului continua să fie cultivată metodic în interior, stimulată, studiată, menţinută într-o continuă şi arzătoare actualitate. Unirii politice cu Germania, interzisă ca formulă politică, i se substituiau eufemisme străvezii şi ceea ce s-a numit cu entuziasm «Die Grossdeutsche Wirtschaftseinheit» n-a fost decît o travestire incompletă a veşnic aceluiaşi Anschluss. Protocolul vamal austro-german de la Viena, în martie 1931, a fost numai un simptom, unul singur şi nu cel mai grav, al procesului lent şi sistematic ce se desăvîrşea în Austria şi Germania, la adăpostul candidelor garanţii de independenţă.”(91)

Poziţia tînărului ziarist, confruntat cu circumstanţe de o asemenea complexitate politică, e foarte limpede expusă: el e observatorul neutru, care se străduieşte să priceapă esenţa lucrurilor (aşadar, în nici un caz favorabil Anschluss-ului, cum îl prezintă falsificator, ciuntind propriile lui cuvinte, comentatoarea de azi!). El e cel care semnalează, cu îngrijorare, că unificarea germano-austriacă pare propulsată de o forţă populară internă, îndelung pregătită, care nu va mai putea fi mult timp ţinută în loc de jocurile diplomaţiei. “Vedeţi deci, convulsiunile actuale din patria d-lui Dollfuss nu sunt accidente şi detalii, ivite din chiar senin. Ele se încadrează într-o succesie de fapte şi forţe politice, care vin de departe şi din adînc. / Va putea cancelarul de astăzi să le bareze? Şi este bine să le bareze? / Răspunsul ţine de partea pe care o iei în acest proces. Dar dacă nu iei nici o parte şi dacă nu ai decît ambiţia de a pricepe exact ce anume se petrece, atunci trebuie să recunoşti că eforturile cancelarului Dollfuss sunt deşarte. Iar bucuria Marilor Puteri, grăbită. / Să ţii lucrurile în loc – nu este şi n-a fost niciodată o soluţie. Ele trebuie să treacă mai departe şi să-şi împlinească destinul. Destinul lor regretabil poate, incomod desigur, dar necesar. / Că realizarea Anschluss-ului ne este sau nu plăcută, că ea loveşte sau nu interesele noastre şi ale altora – aceasta este altă chestiune. Cu totul altă chestiune. Va trebui să fie lămurită din timp, pentru a nu ne lăsa surprinşi. / Deocamdată e suficient să ştim că regimul Dollfuss şi crîncena sa luptă este numai un episod. O paranteză.”(92)

La doar patru luni de la publicarea acestei analize politice de o frapantă clarviziune, în octombrie 1933 cancelarul Engelbert Dollfuss supravieţuia ca prin miracol unei tentative de asasinat, comise de tînărul naţional-socialist austriac Rudolf Dertill. Un nou prilej pentru ziaristul M. Sebastian de a-şi prezenta judecăţile asupra agitatei realităţi din Europa Centrală. Se profilează pe fundal figura tragică a cancelarului austriac, victimă iminentă a instabilităţii politice interne, combinate cu destabilizarea externă. Un om energic şi bine intenţionat, care e strivit de avalanşa istoriei. “Trebuie să recunoaştem că atentatul de la Viena nu a fost o surpriză. Fie că a lucrat din propriu îndemn, fie că a executat o indicaţie politică, tînărul Dertil îndreptînd o ţeavă de revolver asupra cancelarului Dollfuss a făcut un gest uşor de încadrat în datele situaţiei austriace. / Nebuni, maniaci şi exaltaţi se găsesc oriunde şi oricînd. Şi nu caută nimeni să descifreze raţiuni politice în gesturile unui sărit din minţi. În 1932, Paul Doumer, bătrînul şi îndureratul prezident al republicii franceze, cădea sub bătaia unui revolver cu desăvîrşire iresponsabil. Nu funcţiona acolo decît un trăgaci şi o capsă – în nici un caz o conştiinţă sau o pasiune. / Este exclus ca acest Dertil să fie şi el un dement? Un Gorgulof austriac? Nu, exclus nu este. Dar, de astă dată, chiar nebun fiind, atentatorul acesta loveşte cu un suspect simţ de oportunitate. / Prea la timp ar fi murit Dollfuss, dacă nenorocirea ar fi făcut să moară – prea la timp, pentru ca în această obscură afacere să nu fie o puternică prezumţie de complicitate politică. Nu un revolver să fi fost la mijloc, ci, Doamne fereşte, o febră tifoidă sau un trăznet picat din cer – şi tot ar fi fost justificat să credem că medicina şi meteorologia s-au amestecat aici din patimă politică. / Este Dertil naţional-socialist? Nu este? A împuşcat din ordin? A împuşcat din proprie iniţiativă? / Discuţie zadarnică. Presa austriacă afirmă, presa germană neagă. Dovezi certe nu se vor găsi nici deoparte, nici de alta – iar Dertil se va prezenta în faţa judecătorilor săi, cu numai două corpuri delicte: un revolver şi o carte. Revolverul este al lui, iar cartea este a tatălui şi maestrului său, Raymond Gunther, sumbru ideolog de extrema dreaptă. / Ar mai fi un al treilea corp delict de implicat în proces, dar acesta nu va putea fi adus la bară: conjunctura austriacă. / Lucrurile au ajuns în Austria într-o fază, în care o desfăşurare a lor liniştită nu mai poate fi sperată. Tot ce era hibrid şi neviabil în alcătuirea acestui stat, a trecut din forma crizei latente, la o formă acută, convulsivă şi vehementă. Toate problemele falsei structuri austriace se află astăzi la suprafaţă, deschise ca o rană complexă pe care un cuţit interior o lărgeşte permanent în toate sensurile. Şi tot ce se încearcă pentru calmarea catastrofei este inutil, dezorientat, lipsit de eficacitate. Un guvern «tare» cu Dollfuss, sau un regim fascist cu Starhenberg, sau o dictatură militară cu Vaugoin – toate bazate pe dubla paralizare a Vienei socialiste şi a Tirolului hitlerist, toate sunt simple şi artificiale formule de temporizare, de confuzie, de oprire în loc. / În această totală descumpănire, cancelarul Dollfuss ocupă un loc de dificultăţi maxime şi încearcă să consolideze o poziţie dintre cele mai precare. / Trebuie să convenim că pune în această cauză o tenacitate şi o bună credinţă, incontestabile. / Incontestabile, dar şi inutile. Nimeni nu luptă astăzi în Europa cu mai multă încordare şi cu mai puţine şanse. Într-un fel, nu este exagerat să spunem că efortul acestui bărbat este eroic, eroic în chiar inevitabila lui înfrîngere. Cei care nu văd în Dollfuss decît un poliţist, meschinizează din rea credinţă sau din prostie portretul unui catolic de clasă superioară. Destinul lui, acţiunea lui, directivele acestei acţiuni, sunt într-adevăr cu mult peste nivelul unei politici poliţiste. / Dar asta nu schimbă nimic în mersul lucrurilor. Cincisprezece ani Austria a trăit pentru Anschluss, cu acest obiectiv, cu acest ideal, cu această justificare. / Nimeni n-a făcut excepţie, nimeni nu s-a abătut de la această linie. / Nici social-democraţii. Pe sub mînă sau direct, toate guvernele austriace au întreţinut mişcarea de apropiere austro-germană. / Anschluss-ul politic nu era pentru moment posibil – dar s-au încercat nenumărate alte formule de Anschluss economic, financiar, cultural. Negociindu-şi continuu independenţa, Austria nu părăsea nici un moment gîndul de a şi-o pierde totuşi într-o zi, de bună voie, în braţele Germaniei. / Aceasta a fost constanta politicii austriace, de la 1918 pînă azi, pînă la Hitler şi Dollfuss. Indiferent de partide – indiferent de regimuri, Austria, alimentată cu banii marilor puteri, trăia cu resortul sufletesc al unei Mari Germanii. Protocolul vamal austro-german din 1931 nu l-au făcut hitleriştii, ci – dacă nu mă înşel – socialiştii şi centrul. Ori, în termeni sinceri, acest protocol se chema Anschluss pur şi simplu. / Iată-l însă pe Dollfuss în obligaţia de a schimba în 1933 cursul a 15 ani de viaţă austriacă şi de orientare politică. / Iată-l în situaţia de a se ridica împotriva unei stări de spirit şi de fapt, pe care au creat-o toate partidele la un loc, inclusiv partidul său personal, şi de a întoarce brusc sensul unor realităţi cultivate lent şi metodic. / Încercarea poate fi în teorie justificată. / În fapt ea este sortită căderii. Dollfuss se luptă mai puţin cu Hitler, cît se luptă cu cei 15 ani de acţiune austro-germană, la care şi el, ca atîţia alţii, a colaborat în trecut. Iar tînărul atentator Dertil, dement sau responsabil, trage în numele acestor 15 ani care nu mai pot fi astăzi anulaţi – căci e prea tîrziu. / Austria a jucat pe două tablouri, pe al Europei şi pe al Germaniei, şi astăzi a venit ceasul să-şi clarifice jocul. Toate nesincerităţile se plătesc, chiar cele mai strategice.”(93)

După alte cîteva luni de la tipărirea acestor meditaţii lucide ale gazetarului român asupra situaţiei politice austriece, cancelarul Dollfuss pierea asasinat de un comando nazist, format din opt pistolari (la 25 iulie 1934). Iar urmaşul său, cancelarul Schuschnigg, demisiona la 11 martie 1938, în faţa ultimatumului dat de Hitler, dar şi confruntat cu presiunea politică internă pe care nu mai reuşea s-o ţină în frîu. Intrarea trupelor germane în Austria a beneficiat de contextul unei primiri delirante, din partea populaţiei civile, iar invazia a primit şi denumirea de Blumenkrieg (“războiul florilor”), cu întîmpinarea entuziastă a Führerului de către oficialităţi, la Primăria din Linz, cu marea manifestaţie triumfală a 200.000 de oameni la Heldenplatz în Viena etc.

Evenimentele istorice din Austria anului 1938 s-au petrecut ca o consecinţă a situaţiilor politice, pe care ziaristul de la Cuvîntul le-a consemnat, aşa cum se reflectau în faptele publice, şi le-a analizat, cu neutralitate şi acut profesionalism, cu aproape cinci ani mai devreme! Însă denigratoarea de azi, răstălmăcindu-i expertiza de atunci, prin citare parţială şi rezumare tendenţioasă, îşi repetă fără ezitare acuzaţiile neîntemeiate, pentru a-şi grava cît mai stăruitor eforturile falsificatoare: “În Austria, în schimb, recomandă Anschluss-ul, socotindu-l o «fatalitate istorică», pe care numai Dollfuss, cancelarul Austriei, n-o vede”(94). Uluitor.

Note:

(90) Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, ed. cit., p. 87.

(91) Mihail Sebastian, Paranteza Dollfuss, în Cuvîntul, vineri, 23 iunie 1933, p. 1.

(92) Idem, ibidem.

(93) Mihail Sebastian, Atentatul de la Viena, în Cuvîntul, sîmbătă, 7 octombrie 1933, p. 1.

(94) Marta Petreu, op. cit., p. 99.

(preluare de pe blogul autorului https://laszloal.wordpress.com/)