Bine am ajuns!! Să mă citez pe mine însumi!

Dar nu am încotro, pentru că unul dintre puţinii mei cititori mi-a atras atenţia deunăzi, cât de periculoase pot fi cuvintele aruncate în aer, fără ca cel care le-a spus sau le-a scris să fi simţit nevoia de a le explica. Şi neexplicând el/ea lasă interpretarea la latitudinea celui care le aude sau le citeşte, şi după aceea miră-te că între ce ai vrut să spui sau să scrii şi ceea ce s-a înţeles a apărut o prăpastie pe cât de adâncă pe tot atât de neînţeles.

“Nevoia de apartenenţă, după părerea mea, nu poate fi acoperită prin adeziunea, de exemplu, la o ideologie, oricare ar fi ea…… Apartenenţa ta e cea care rămâne, e unică şi ireversibilă, există chiar dacă tu o negi, şi mai ales – chiar dacă nu simţi – îşi pune amprenta pe ceea ce faci şi gândeşti.”

Iată un extras din ultimul meu material publicat în această superbă revistă electronică, Baabel, în urmă cu numai câteva săptămâni.

De unde să fi ştiut eu că numai la câteva zile după ce scrisesem cele de mai sus Israelul va fi prins într-o conjunctură de mult cunoscută, dar pe care făcusem în ultimii ani tot ce era posibil s-o uităm. De dimineaţă până seară, în ultimele săptămâni, tineri palestinieni se trezesc de dimineaţă cu un plan clar în minte. Din dormitor trec prin bucătărie, şi (foarte probabil) după un succint mic dejun sau o simplă cafea, deschid sertarul cu ustensile, aleg cuţitul cel mai lung şi cel mai ascuţit, ies în stradă, îşi aleg victima de moment, atacă, rănesc sau ucid şi sunt imediat împuşcaţi (şi omorîţi în marea majoritate a cazurilor) de forţele de ordine israeliene.

Succintul scenariu de mai sus a stat la baza criticii aduse mie, precum că scriind despre apartenenţă, spusele mele pot fi uşor interpretate ca o justificare a acestui tip de acte teroriste. Adică cu alte cuvinte, motorul spiritual care transformă tragica conjunctură în care trăim, în tendinţa la crimă, îşi are explicaţia în apartenenţa tânărului arab la naţiunea lui, la istoria neamului său şi la suferinţele sale de-a lungul istoriei ultimelor decenii. Iar apartenenţa sa îl conduce spre hotărîrea de a-şi ucide duşmanul. Nimic mai simplu, zicea interlocutorul meu.

Inutil a descrie senzaţia de frustrare produsă de gândul că noţiunea de apartenenţă, ridicată pe culmi înalte în ultimul meu eseu, poate sta la baza acestui nou val de teroare care, la ora scrierii acestor rânduri, a provocat deja victime în rândurile populaţiei evreieşti a Israelului şi moartea a zeci de palestinieni, majoritatea tineri şi o bună parte deabia trecuţi de vârsta adolescenţei.

Şi atunci m-am întrebat în ce constă greşeala mea, cum se face că n-am sesizat capcana pe care mi-am construit-o singur, cu propriile mele mâini şi gânduri.

Trebuie să recunosc că nu mi-a trebuit mult timp pentru a analiza situaţia şi a găsi explicaţia.

Eu vorbeam, şi încă cred pe bună dreptate, de apartenenţă, dar am lăsat de-o parte un alt termen, complet diferit, dar fără discuţie apt de a provoca confuzii printr-o asociere de noţiuni complet eronată.

Eu vorbeam de apartenenţă, iar alţii puteau foarte bine să se gândească la naţionalism!

Iată o situaţie pe care ar fi trebuit, dacă judecam lucrurile mai în profunzime, s-o evit şi nu mi-ar fi trebuit mai mult de una-două fraze pentru a distanţa cele două noţiuni, definitiv şi irevocabil.

Şi uite aşa se face că acum mă simt obligat să corectez impresia lăsată şi să mâzgâlesc câteva pagini, pentru că acum câteva cuvinte nu mai sunt deajuns.

Deci e vorba de a despărţi în mod clar apartenenţa unui individ la o grupare etnică, dorinţa sa perfect justificată de a se identifica cu cei de o seamă cu el, de acel curent vechi de când lumea, numit naţionalism, care are o complet altă conotaţie.

Apartenenţa nu exclude dreptul altuia de a exista. Apartenenţa la o grupare etnică nu anulează dreptul altei grupări etnice de a prospera, a se dezvolta şi a-şi păstra propria sa identitate, de grup sau chiar naţională.

Am scris “naţională”?! Şi mă mai mir de confuzia ce poate apare în minţile multora!! Pentru că între apartenenţa la o naţiune şi naţionalism distanţa e uriaşă.

Naţionalismul face casă bună cu şovinismul naţional. Nu întâmplător cuvântul “nazist” e de fapt o prescurtare a numelui partidului naţional-socialist la putere în anii hitlerismului abject.

Naţionalismul şovin vede în celălalt popor, în cealaltă grupare etnică, un duşman activ sau potenţial, iar atitudinea faţă de un asemenea factor inamic e cea de permanentă expectativă, de urmărire şi supraveghere, şi în acelaş timp de pregătire în vederea unei conflagraţii cu scopul de anihila pe “celălalt”.

Naţionalismul şovin nu poate trăi fără duşmani. Ideologia naţionalismului (pentru că într-adevăr naţionalismul e o ideologie!) a reprezentat fundalul justificării militarismului nazist între cele două războaie şi a oferit poporului german o bază solidă pentru aderarea la filozofia hitleristă. Pannaţionalismul arab, proferat şi pus în aplicare, ce-i drept parţial, de Naser a creat justificarea morală a agresiunii egiptene nu numai împotriva Israelului, dar şi, de exemplu, împotriva Yemenului.

Einstein a numit naţionalismul “pojarul umanităţii”, pentru că şi el, ca şi mulţi alţii, a înţeles profundul pericol reprezentat de această ideologie.

Şi ca deobicei şi aici moneda are două faţete.

Naţionalismul are mai multe feţe, una din ele figurând ca element pozitiv în istorie. Pentru că procesul de formare a naţiunilor, început în urmă cu sute de ani şi încă neterminat, implică o ideologie naţionalistă în sensul creării unei unităţi bazat[ pe omogenitate, pe uniformitate.

Şi iată cât de repede putem ajunge la efectele negative ale naţionalismului sub forma sa şovină. Deoarece o frugală privire asupra hărţii mapamondului va eşua în a identifica cel puţin o ţară posesoare a unei perfecte omogenităţi etnice. Până şi slovenii reprezintă doar ceva mai mult de 80% din populaţia ţării care e considerată ca una din cele mai omogene. Nimeni nu a fost în stare niciodată să traseze graniţele unei ţări în aşa fel încât ele să cuprindă doar o singură entitate naţională.

Şi atunci ce te faci cu minorităţile, cu acele grupuri etnice, mai mici sau mai mari, care diferă (uneori în modul cel mai substanţial) de naţiunea predominantă?! Iată care este originea naţionalismului şovin.

Ar trebui să închei aici aceste cugetări de amator.

Dar simt nevoia de a atinge încă un punct, care mi se pare esenţial pentru a întregi imaginea.

Naţionalismul şovin, cel puţin aşa cum îl văd eu, nu are nici o legatură cu mişcările de eliberare naţională. Frontul naţional de eliberare a Algeriei a avut drept scop alungarea Franţei din Algeria şi nicidecum anihilarea poporului francez.

Naţionalismul, sub forma sa şovină, nu poate fi confundat pentru nimic în lume cu patriotismul, pentru că patriotismul e un profund şi superb sentiment pentru ţara ta, pentru locul tău, pentru peisajul care îţi apare în faţă în momentul când te-ai trezit din somn dimineaţa, un loc unde ai vrea să-ţi plimbi copiii la sfârşitul săptămânii, o noţiune în numele căreia mulţi sunt dispuşi să moară pentru a o apăra.

Patriotismul nu e monopolul naţiunii majoritare. Exemplul care-mi vine în minte e cel al evreilor ucişi în primul război mondial, de cele două părţi ale frontului, fiecare luptând şi murind pentru ţara sa, din motive pur patriotice.

De aceea adevăratul patriotism se opune vehement naţionalismului şovin pentru că în realitate el poate, şi trebuie, să reprezinte cimentul care uneşte diversele grupări etnice ale aceleaşi entităţi naţionale.

Apartenenţa şi patriotismul, cel puţin în ochii mei, nu au nimic comun cu teroarea naţionalistă. Aceste noţiuni sunt separate de insăşi ideea universalismului, care pretinde şi apără dreptul la existenţă al oricărei grupări etnice.

De aceea încerc să mă împac cu gândul că apologia apartenenţei, exprimată în eseul meu trecut, nu a produs o prea serioasă confuzie în rândul celor care l-au citit.

Iar dacă eroarea e a mea, dacă lucrurile nu au fost explicate atunci în totalitate, vreau să cred că cele de mai sus vin şi completează un gând provenit din dorinţa de a exprima o speranţă ce nu se va dovedi deşartă, cea a superiorităţii apartenenţei asupra naţionalismului şovin, chiar şi aici, in locul unde mă aflu eu acum.

Gabriel Ben Meron