Pe 10 aprilie 2014, fix la 100 de ani de la nașterea poetei Maria Banuș, au fost lasate la București cele două volume conținând „Însemnările mele”, un „Jurnal” intim pe care poeta l-a ținut cu intermitențe, pe o perioadă de 72 de ani (1927-1999), mai ales în momentele în care se simțea nenorocită, în momentele de criză prin care trecea. „Însemnările” au apărut la editura „Cartea românească”, text stabilit, note și comentarii de Geo Șerban, o lucrare monumentală de peste 1200 de pagini, care au necesitat un efort de peste 7 ani din partea editorului. Am publicat în revista „Observator Cultural”, nr. 794, din 16.10.2015, o amplă recenzie a „Însemnărilor”. În cele ce urmează mă voi referi în special la demăgirea poetei de opțiunea comunistă făcută în timpul ilegalității, așa cum rezultă din volumul II al „Însemnărilor” (perioada 1945-1999). Toate citatele din articol se vor referi deci la volumul II.
Maria Banuș (Marioara), s-a născut la București, pe 10 aprilie 1914, într-o famile de evrei asimilați. Tatăl, Max, era funcționar la Banca Marmorosh-Blank. Mama Anette, născută Marcus, originară din Târgoviște, era casnică, cum era obișnuit în acele vremuri. Tatăl a murit în 1923, când Marioara avea numai 9 ani. Mama s-a recăsătorit după 3 ani cu Jacques (Iancu Iancovici). Desigur, pentru copilul sensibil, care era Marioara, aceste evenimente au fost traumatice. Din primele însemnări din Jurnal, când avea numai 14 ani, suntem surprinși de complexul de inferioritate de care suferă această fetiță, cu o sensibilitate și inteligență ieșite din comun. Dar în pofida tuturor lamentărilor și a lipsei de încredere în calitățile ei, ea începe să scrie poezii, pe care își face curaj și le trimite la reviste. Minunea se va întâmpla pe 19 noiembrie 1928, când i se publică în „Bilete de Papagal”, revista lui Tudor Arghezi, poezia intitulată „14 ani”: Te caut pe tine, suflete frumos, / Cu frăgezimea și durata unui fum, / Încât mă mir și eu cum de ai loc / În ființa mea de acum.”.
În 1931, după absolvirea Institutului particular „Pompilian”, autoarea își dă bacalauretul și visează la marea dragoste. O va întâlni peste un an, în persoana cunoscutului gazetar și scriitor de stânga Zaharia Stancu, care edita revista „Azi”, la care tânăra poetă colabora. Tânăra de 18 ani este prinsă în jocurile dragostei cu un bărbat mult mai expermentat, cu 12 ani mai în vârstă, pentru care, probabil că episodul era încă o aventură. Raporturile cu Stancu vor evolua furtunos, pe durata mai multor ani, într-un amestec de zbucium dramatic și dorință de răzbunare.
În cele din urmă, poeta izbutește să depășească dezamăgirea provocată de această aventură și, în 1936, se căsătorește cu inginerul Sorin Ebner, care îi va satisface toate capriciile și o va iubi cu pasiune până la bătrânețe. În anul 1937 îi apare primul volumul de poezii „Țara fetelor”, probabil cel mai autentic și mai valoros din creația ei.
Maria Banuș și-a însușit prin lecturi un orizont cultural excepțional. Din lista impresionantă de lecturi voi cita: Freud și Marx, Malraux și Sartre, Otto Weininger, estetica lui Hartmann, George Steiner, etc.,etc. Sub influența prietenului din tinerețe, Richi, filosoful marxist Ionescu Gullian, ea va fi în cele din urmă atrasă de utopia comunistă, pentru care era gata să îndeplinească misiuni primejdioase în anii războiului (1942-1943).
După 23 august 1944, participă la acțiunile Partidului Comunist pentru acapararea puterii. Scrie celebrele poezii de factură propagandistică „La masa verde” și „Ție-ți vorbesc Americă!”. Dar încercările ei timide de a se sustrage dogmatismului se soldează în 1951 cu acuzația de „intimism” și în continuare cu tot felul de critici din partea regimului și cum era de așteptat, toate aceste fapte au dus la spulberarea iluziilor ei.
Criza ideologică consemnată în „Însemnări” este prilejuită de raportul lui Hrușciov (1956). Ea, care acționase din convingere, notează disperată: „E ușor pentru lichele. E ușor pentru oportuniști. E ușor pentru indiferenții care se retrag în cochilia lor (…) Ne-au mințit. Ne-au «tras pe sfoară»” Și continuă: „Nu am fost niște absoluți naivi. Am bănuit, am ghicit, am știut multe lucruri. Dar tot ce era crud, inuman, nedrept îl puneam sub semnul necesității” (pag. 55). Și, cu o mare clarviziune, ea conchide: „Cu oamenii din țara noastră, așa cum au fost plămădiți de veacuri și educați în ultimii ani, cu lipsa unei opinii publice care să aibe posibilități de exprimare, cu servilismul și fripturismul, cu frica și teroarea care domnesc, e de prevăzut că foarte puține lucruri se vor schimba și că foarte multe se vor petrece sub semnul superficialității, al formalismului, al «politicii de curte» (…)”. (pag. 57).
În martie 1957, poeta încearcă să-și găsească liniștea: „După zbuciumul politic, după ceasurile de criză, de disperare neputincioasă, de strigăt sugrumat a venit și seninătatea neîmpăcată. Voi face ceea ce se poate face. Voi traduce. Voi publica puțin (…) Prefer să trăiesc toată viața la marginea vieții sociale, literare, decât să trebuiască să mint, să mă prostituez clipă de clipă. Nici așa nu sunt ușă de biserică, nici așa nu am conștiința împăcată…”(pag. 63).
În 1959, la 45 de ani, poeta după o lungă prioadă de boală, simte „începutul bătrâneții”. Visează la o poezie progresistă, chiar net comunistă, dar descătușată, ca a unui Ritsos, Hikmet, Quasimodo, Neruda. În anii următori poeta face călătorii în țară și în străinătate, petrece vacanțe la casa de creație din Sinaia, este preocupată de evoluția celor doi fii. În septembrie 1961, face bilanțul: „Nu premiu / Nu Academie / Nu deputat Mare Adunare / (…) Dar / 1951, intimistă (nopțile din iulie) / 1953, superficială în documentare / 1954, îmi reneg lucrările reușite (Deșliu) / (…)” În 1962, sunt maziliți atât ea cât și soțul ei din diferite funcții pe care le dețineau, „măsuri cu caracter antisemit, fără nici o justificare.”(pag. 110).
În martie 1963 ea notează; „Discursul lui Hrușciov la întâlnirea cu oamenii artei și literaturii m-a îmbolnăvit. Simplist, senil, răuvoitor, pătimaș, flecar, dogmatic. Atacuri contra Ehrenburg, Nekrasov (…) Un Jdanov flecar, personal…” (pag. 135). În octombrie 1964 ea notează cu dezamăgire: „Nu ne șade bine să pozăm în victime, după cum ar fi fost un non-sens istoric să ne transformăm în eroi. Sentimentul celor două tabere, al scindării lumii, al neputinței alegerii decât între un rău mai mare și unul mai mic, o nedreptate mai mare și una mai mică, ne-au adus aici, unde suntem azi, cei câțiva intelectuali cinstiți (și naivi, probabil) din această țară.” (pag. 201).
Diarista nu este o luptătoare. Nu are curajul să-și exprime public dezamăgirea. Nici chiar în „însemnările” pentru sertar nu poate scrie tot ceea ce simte. Ea mărturisește pe 1 aprilie 1965: „A nu putea scrie tot, a nu putea lăsa o mărturie în urma mea, mă urmărește permanent – știu că nu sunt singura care sucomb ca scriitor acestei legi de fier a timpului și locului unde trăim, știu că mulți suferă inutil, ca și mine – dar eu din pricina copiilor, n-am curajul nici în însemnări ca acestea, să scriu tot…” (pag. 205). Deznădejdea ajunge la culme pe 28 ianuarie 1966, când consemnează: „De mult nu mi-a fost așa greu pe suflet (…) Ar trebui să mă sinucid. Nu pot. Mă ține și lașitatea mea, atașamentul biologic de aici, dar viața mea e sfârșită…” (pag.215). Iar pe 23 ianuarie 1975 ea conchide: „Plătesc pentru vechile credințe politice, pentru că mi-am riscat pielea în ilegalitate, pentru că am mers contra instinctului național și prea departe pe linia devotamentului față de internaționalismul muncitoresc și apoi, după eliberare pentru activismul meu…”(pag. 364).
În 1978, citim însemnarea: „Presiuni din partea ziarelor, în legătură cu aniversarea (60 de ani – Ceaușescu). Îi apreciez din multe puncte de vedere activitatea, ascuțitul spirit politic, dar nu vreau să mă inserez corului ditirambic (…) Fiecare la rândul său, chiar și Blaga a cedat” (pag. 482). Peste zece ani, în octombrie 1988, găsim în „Însemnări” transcrierea poeziei Anei Blandiana – Arpagic. Ce poate fi mai semnificativ decât acest gest al bătrânei pentru talentul și curajul tinerei poete, pe care, pe bună dreptate, o admira!
În 1989, are, în sfărșit, o bucurie – premiul Herder. După revoluție, în 1990, după nopți nedormite, scrie cu amărăciune: „Doamne, ce-am făcut din viața mea, din harurile cu care am venit pe lume și pe care n-am știut să le apăr de mine însămi și de înrăuririle nefaste (…)” (pag. 578). Iar în mai 1994, ea conchidea că ceea ce a chinuit-o cel mai tare în viață, a fost: „opțiunea pe care a făcut-o pentru Marea Utopie și desprinderea dureroasă de ea, înceată, prea înceată…”(pag. 613).
Însemnările, ne dau posibilitatea să înțelegem frământările, zbuciumul, neliniștile, îndoielile, dramele prin care a trecut poeta în decursul unei vieți atât de lungi, în care asistăm la toate etapele – de la adolescență până la bătrânețe. Este un document unic în care este expusă ruperea de utopia comunistă, la instaurarea căruia poeta contribuise cu toată sinceritatea.
Citind Însemnările înțelegem mai bine ceea ce a creat și ceea ce ar fi putut crea în alte condiții, acest talent. Din păcate, ea n-a fost o fire de luptătoare, n-a avut curajul să scrie romanul pe care-l plănuia. Pe lângă propria creație, poeta a adus însă o contribuție importantă literaturii române prin traducerile din Rilke, Neruda, Alain Bosquet, etc. Iar contribuția ei la literatura română, trebuie apreciată astăzi în mod obiectiv, fără a se ține seama de opțiunea ei comunistă din tinerețe sau de originea ei etnică.
Mirel Horodi
