Te uiți cu o relaxare ușor crispată cum în jurul tău prieteni și cunoștințe ating pragul. După care îți vine rândul. Gata! 40. Versantul greșit. Și descendent. Afli că trebuie să faci anual cel puțin o mamografie, o colonoscopie, o dermatoscopie, un test de efort, plus alte multe investigații, care, pe bază de bilet de trimitere de la medicul de familie, te-ar ține ocupat vreo jumătate de an. Știi exact pragul de la care glicemia se consideră diabet, care sunt valorile normale ale colesterolului (bun și rău), simți în fiecare dimineață că ai genunchi, șold, umăr sau cot. Folosești ocazional Voltaren și Corlentor. Și Sedatif PC. Te codești atunci când trebuie să-ți spui CNP-ul și casierița de la Republica nu te-a mai întrebat de ani buni unde-i carnetul de student.

Începi să mănânci germeni, să bei suc de iarbă de grâu dimineața, chiar dacă are un gust oribil. Îți iei un pedometru ca să numeri câți pași faci pe zi, dar îl uiți invariabil pe dulapul din hol.

Despre cei născuți după 90 crezi că sunt superficiali, inculți, iresponsabili. Mare parte din ei. Toți cei cu care intri în contact. Povestești din ce în ce mai des despre copilărie, îți amintești de Sue Ellen, de Bobby și de Pamela. La un chef la care ajungi întâmplător te entuziasmezi când îl auzi pe Dan Spătaru, iar după câteva pahare de vin juri că mai grozavă ca Mihaela Runceanu n-a fost nici o altă cântăreață în lumea asta.

Tipu´ ăla din Fifty Shades of Grey ți se pare un sfrijit și, în general, filmu´ o porcărie. Te întrebi de ce actorașii lansați în ultimii ani la Hollywood sunt așa de lipsiți de sex appeal.

Muzica din ziua de astăzi e groaznică, iar Avicii un idiot lipsit de voce și talent, care nu face decât să urle din toți rărunchii. Bine, încă n-ai ajuns așa de rău precum colegul tău de 50+ care i-ar trimite la Canal pe toți ăia care laudă Untoldu´. Dar ai viața înainte și pentru asta.

Visezi la pensie ca la un liman unde, cu puțin noroc, copiii ți-au plecat de acasă și eventual îți mai solicită câte un împrumut nerambursabil din când în când. Dar în general, te cam lasă în pace.

Plănuiești să-ți cumperi o rulotă și să te muți în Croația. Sau măcar la Aiton, să cultivi ceapă verde și ridichi, să ai doi stupi și o livadă.

Asta în timp ce alergi toată ziua, duci copiii la pian, înot, scrimă, călărie, cor. Te stresează ăștia de la Ministerul Educației care permanent schimbă ceva, bagă sau scot câte o evaluare națională, un examen de treaptă, o materie sau un scriitor.

Și totuși, în tot acest iureș de senzații și emoții, întâmplări și evenimente nicicând nu te-ai simțit mai liber, mai sigur pe tine și mai senin.

Ai învățat că ce cred ceilalți e de regulă problema lor și nu a ta. Și nu-ți mai e rușine să spui direct ce și cine îți place. Sau nu-ți place.

Nu mai trăiești în telenovele și reușești să-l accepți pe Făt Frumos chiar dacă între timp i-ai descoperit o grămadă de mici imperfecțiuni.

Nu te mai minți, nu te mai păcălești. Știi că n-o să poți schimba lumea. Dar ești mulțumit că, în general, în lumea ta personală, domnește armonia. Și că ai niște prieteni grozavi, cu care râzi până te doare burta. Și gâtul. Și capul. Mai ales a doua zi dimineața.

Doina Gecse-Borgovan