Pentru a vorbi sau (mai rău:) pentru a scrie despre un subiect ”delicat” trebuie să-ți iei ”inima în dinți”, pentru că  oricât de ”cuminte”, echilbrat și ”înțelept” ai încerca să fii, tot vii în conflict cu una sau alta din opiniile contradictorii care însoțesc inevitabil acest tip de subiecte.Deci ați înțeles –mă gândesc la cei (puțini:) care urmăresc încercările mele diletante ca spre sfârșitul vieții să fac ceea ce nu am făcut o viață întreagă, adică să scriu un soi de ”eseuri” – că subiectul ”delicat”este în legătură cu “Pride Parade”, marea Paradă a Mândriei care avut loc la Tel Aviv în 3 iunie, după o săptămână plină de evenimente LGTBQ  care au  dominat spațiul public (în timp și în spațiu:) a acestui oraș (într-un fel) unic.

Nașii

Dacă ar fi să dau eu orașului un nume astăzi, l-aș numi fără ezitare ”Orașul Vieții”. Dar am întârziat cu un secol. În anul 1910 Nahum Sokolov (care peste mulți ani avea să devină președinte al Organizației Sioniste Mondiale) a propus întemeietorilor primului oraș din lume, în care s-a vorbit și s-a predat la școli limba ebraică modernă, să atribuie acestui oraș numele cărții ”Altneuland” (Țara Veche-Nouă) scrisă de Herzl, pe care el a tradus-o în limba ebraică sub frumosul titlu de ”Tel Aviv” (Dealul Primăverii) Cine au fost întemeietorii? E o poveste interesantă. În Palestina aflată sub dominație otomană, evreii nu aveau dreptul să aibă în proprietate terenuri, dar cu oarecare dificultăți puteau să se așeze în case sau proprietăți închiriate. 66 familii de evrei veniți din Polonia (Rusia) care locuiau în Jaffa, s-au decis ca prin intermediul unui olandez,  Jacobus Kann,  și cu bani împrumutați de la proaspătul înființat Keren Kayemet (Fondul Național Evreiesc) să cumpere un teren de 5  hectare pe dealul nisipos care se întindea în vecinătatea străvechiului port Jaffa.  Inițiativa organizării a aparținut unui proaspăt imigrant venit tot din Polonia, o fire întreprinzătoare,  Akiva Arie Weiss, bijutier de meserie. El a îndemnat familiile din Jaffa să se unească într-o ”societate imobiliară” căreia i-au dat numele ebraic de ”Ahuzat Bait” devenit ulterior miezul dezvoltării imobiliare al Tel-Avivului.

Meir Dizengoff, primul primar al Tel Avivului

Unul din membrii marcanți ai societății Ahuzat Bait a fost Meir Dizengoff, care avea să fie ales primul primar al primului oraș sionist și care a impulsionat societatea să-şi stabilească drept scop întemeierea unui centru urban modern, sănătos și clădit după reguli estetice contemporane. În acest scop societatea a angajat un arhitect care a întocmit planurile și a parcelat terenul potrivit viziunilor societății Ahuzat Bait. Inventivul  Arie Weiss, devenit liderul grupului, a convocat  cele 66 de familii în ziua rămasă istorică de 11 Aprilie 1909, pe malul mării, în zona terenului cumpărat, pentru a atribui parcela cuvenită fiecărei familii prin …tragere la sorți  De pe plaja la fel de frumoasă ca și astăzi, copiii au adunat 66 de scoici albe și tot atâtea colorate în gri spre negru. Pe cele albe s-a scris numele familiilor, iar pe cele gri numărul atribuit parcelelor. Un băiețel și o fetiță au scos pe rând din ”urna” improvizată  o scoică albă și una gri atribuind  astfel ”titlurile de proprietate” cu o minimă birocrație

Templierii

Parcela nr. 43 a revenit familiei Meir și Zina Dizengoff. Ei au construit pe această parcelă o casă mare și frumoasă. După moartea Zinei, Meir Dizengoff care era deja primar de Tel-Aviv a donat casa municipalității pentru a deschide acolo un muzeu al orașului. Pe data de 14 Mai 1948, în acest Muzeu s-a proclamat Independența Statului Israel. Clădirea poartă de atunci numele de Sala Independenței similar omonimei din Philadelphia. Strada pe care se află se numește acum Rotschild și în apropiere toate străzile poartă nume celebre: Herzl, Yehuda Halevi,  Achad Haam care toate provin din perioada când Ahuzat Bait era primul cartier din Tel Aviv. .Acest cartier,  devenit centrul Metropolei de azi, este în vecinătatea  cartierului Sarona.  Azi o splendidă zonă rezidențială, înconjurată de clădirile reprezentative ale Tel-Avivului modern. Sarona a fost o colonie germană întemeiată de o sectă protestantă  discriminată de biserica luterană oficială. Ei erau devotați ideii de reclădire a Templului în Țara Sfântă ca o condiție premergătoare celei de a doua veniri pe Pământ a lui Isus. De altfel, această idee nu era străină escatologiei creștine și chiar în zilele noastre se păstrează la multe din cultele neoprotestante, sub diferite forme. ”Templierii”  au fost premergători în organizarea exploatațiilor agricole în Palestina, au dezvoltat cultura portocalelor creând premizele exportului lor ca o importantă sursă de venituri.

De altfel,  denumirea universal cunoscută și apreciată ale portocalelor Jaffa, se datorează denumirii portului prin care ”templierii” au expediat pentru prima oară spre Europa delicioasele fructe. Templierii au fost sprijiniți financiar și logistic atât de autoritățile otomane, cât și de cele germane, așa că nu e de mirare că au putut într-o perioadă relativ scurtă să creeze o colonie înfloritoare și plantații eficiente în câmpia Șaronului, unde aveau și surse de apă de la râul Yarkon. Colonii  ale templierilor germani au mai fost întemeiate la Haifa și la Wilhelma (Lod).

După ocuparea Palestinei de către Marea Britanie, spre sfârșitul primului război mondial, germanii din colonii fiind cetățeni ai unui stat dușman au fost evacuați în Egipt. După război, la presiunea unor organizații civice (Crucea Roșie) și religioase li s-a permis revenirea în Palestina și continuarea activității în coloniile pe care le clădiseră. După venirea lui Hitler la putere în Germania, cei mai mulți dintre coloniștii germani în Palestina au manifestat simpatii naziste (ca de altfel aproape toți germanii din diferitele țări ale lumii) iar englezii ca putere mandatară în Palestina au luat măsuri de securitate  și au deportat  cei mai mulți dintre coloniștii din Sarona în Australia. După război cădirile și coloniștii rămași din Sarona au fost atacate de membri ai formației paramilitare evreiești Palmach, iar proprietățile rămase au fost rechiziționate de britanici, de la care le-a cumpărat municipalitatea Tel-Aviv.

Un primar în premieră

Dezvoltarea și includerea așezărilor din jurul nucleului urban denumit deja Tel-Aviv nu a fost o misiune ușoară și presupunea atât un spirit vizionar, cât și o gândire inginerească riguroasă  și rațională.   Meir Dizengoff a fost omul  care, după ce și-a construit propria casă, s-a ocupat timp de 11 ani de planificarea dezvoltării Tel-Avivului până în anul 1922 când autoritatea mandatară britanică a confirmat  localității statutul de oraș. El și-a făcut liceul și studii tehnice la Chișinău (era născut la Orhei în Basarabia) iar după o ședere la Odessa  unde l-a cunoscut pe Ahad Haam și pe Leo Pinsker, s-a întors la Chișinău unde a înființat o filială puternică Hovevei Țion. Studiile inginerești le-a terminat la Paris după care a emigrat în Palestina. După ce, datorită muncii lui Dizengoff,  Tel Aviv a obținut recunoaşterea ca oraș,   planul de dezvoltare urbanistică l-a încredințat unui arhitect ”în vogă”, scoțianul Patrick Geddes.  Conceptele lui inovative și avangardiste au fost completate de creațiile arhitecturale ale unei pleiade de arhitecți evrei, talentați, aparținând ”curentului” Bauhaus – un stil arhitectural dezvoltat în Germania de după Primul Război Mondial – care au fost izgoniți din Germania de discriminările naziste,și au emigrat spre Palestina.

Clădire Bauhaus la Tel Aviv

Din această conlucrare s-a născut ”Orașul Alb” (HaIr halevana) o capodoperă arhitecturală, a cărei frumusețe și armonie s-au timp de aproape un secol și care în anii din urmă. prin calificarea de monument protejat al UNESCO, a primit o susținere financiară semnificativă pentru o cosmetizare care să-i înlăture ”ridurile” săpate de necruțătorea eroziune a timpului. Cu alte cuvinte ”Orașul Alb” redevine…alb.

Cartierul Sarona din Tel Aviv

Cum s-a făcut albul…multicolor?

Am ”descins” la Tel Aviv în seara zilei de 26 mai .La aeroportul Ben Gurion, un aeroport uriaș (raportat la dimensiunile țării :)) pe care nu l-am văzut niciodată atât de ticsit (deși cred că l-am vizitat în ultimii 26 de ani, de peste o sută de ori) niciodată nu a durat atât de mult să ajung de la ieșirea din avion până la urcarea în taxi, deși toate controalele consumatoare de timp (căci în Israel cu măsurile de verificare și securitate nu se glumește) au fost tehnologizate și fluidizate. Am încercat să înțeleg cauza acestei aglomerații, că doar nu era nici Paști/Pesach nici Crăciun/ Hanuka să se suprapună motivele care aduc credincioșii iudeo-creștinității :)) în Țara Sfântă pentru toți. Nu mi-a mai rămas – neînțelegând – decât să mă bucur că în ciuda BDS (boicot,sabotaj și sancțiuni:) și terorism cuțitar împotriva Israelului și israelienilor, iată că lumea nu se lasă nici intimidată, nici înfricoșată și vine în spre Israel ca întotdeauna sau,  și mai îmbucurător,…ca niciodată.

Aglomeratie la aeroportul Ben Gurion

A doua zi am ieșit pe faleza Herbert Samuel, splendida zonă de plimbare a localnicilor și turiștilor care se întinde de la Old Jaffo (vechiul port) pe o lungime de peste 5 kilometri pe  malul mării Mediterane. Dincolo de valurile prietenoase care spală plaja cu nisipul fin și auriu, ceea ce mi-a furat atenția a fost mulțimea de steaguri în culorile curcubeului fluturând în suflarea brizei care nu se oprește aici niciodată.  Nu am știut, (mărturisesc cu jenă ignoranța mea:) că am nimerit în plină desfășurare a  Săptămânii Mândriei (Pride Week) care precede Parada Mândriei, marele marș pașnic al persoanelor aparținând minorității sexuale LGBTQ (Lesbiene, Gay, Bisexuali,Transsexuali și Altele) care se organizează anual la Tel-Aviv, fiind considerată cea mai importantă manifestare de acest fel de pe continentul Asia. În mintea mea preocupată de nedumeriri pământene, am făcut îndată legătura cu acest eveniment și aglomerația de la aeroport fără să am vreun argument convingător pentru această nevinovată asociere de idei. Mărturisesc că nu am avut niciodată vreo simpatie  specială față de homosexuali, nici nu m-a preocupat subiectul în mod deosebit, dar evident nu am simţit vreo desconsiderare a persoanelor cu vocație homosexuală. Am cunoscut în viața mea ( Slavă Domnului destul de lungă și cu perspective:) multe persoane ”homo” de mare calitate sufletească, profesională și socială pe care le-am admirat, respectat sau apreciat, după caz, fără nici o rezervă. Nemaivorbind de faptul că  numeroase mari personalități ale omenirii din toate timpurile și din toate domeniile preocupărilor umane au fost ”homo”. Și  totuși…Undeva în străfundurile propriului meu  ”eu” există sădită o nemulțumire vădită care sună cam așa (pentru mine însumi) ”da, sunt convins că această alteritate nu este nici un handicap, nici o vină, nici o deficiență, dar nu este nici vreo calitate care să îndreptățească pe cel ce o are, s-o afirme în gura mare și în public. Este mai decent să se păstreze discreția”.

Parada Mândriei

Am împărtășit aceste dubii cu cel mai apropiat prieten al meu, care deși mult mai tânăr judecă lumea din jur cu competența contemporaneității. Am primit un răspuns tranșant care m-a pus vrând-nevrând pe gânduri și m-a făcut să încerc să înțeleg mai profund sensul și semnificația ”mândriei”. Prietenul meu mi-a dat un răspuns simplu. ”Minoritatea sexuală este ca orice altă minoritate națională, religioasă sau socială. Are nevoie de egalitate, justiție, respect din partea majorității oricare ar fi ea: sexuală, națională, religioasă sau socială”. Discriminarea nu este de dorit, dar dacă este trebuie să fie pozitivă. Oricare minoritate are dreptul să fie  mândră de statutul ei. Cel mai important drept este dreptul de a fi și de a rămâne ceea ce ești. În posesia acestui adevăr simplu am privit cu alți ochi și am participat (ca spectator:) la ”Parada Mândriei” fără prejudecăți.

Am descoperit un Tel Aviv diferit. Drapele purtând culorile curcubeului  invită la multitudinea convingerilor, exprimărilor opiniilor, comportamentelor. Și cu puțină fantezie putem admite că la fel ca în fizică unde am învățat că lumina albă se descompune în culorile spectrului solar și culorile aceluiași spectru se recompun în culoarea albă , ”Orașul Alb” și ” Orașul multicolor” se oglindesc unul pe celălalt fiind aceeași lumină surprinsă în momente diferite.

Un protest cu bun simț

Presa  s-a dovedit destul de rezervată în prezentarea detailată a evenimentului, mai exact a succesiunii de evenimente organizate cu suportul și implicarea activă a municipalității. De altfel, existența unui Centru Comunitar LGBT înființat cu sprijinul Primăriei Tel Aviv, în 2008, dovedește acest fapt. Dincolo de simpatii și antipatii (care au fost și sunt semnificative) participarea unei mulțimi de peste 200.000 de oameni nu se poate ignora. Nu prea se pot mobiliza  fără nici o constrângere atâția oameni din care în jur de 30.000 veniți din alte părți ale țării și ale lumii, care să participe cântând și dansând timp de 10 ore la un marș al bucuriei  sub soarele care zâmbea nemilos producând la miezul zilei o căldură de 43 grade (Celsius:) Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost zâmbetul pe fețele oamenilor, diversitatea de vârstă (între 15 și 90 de ani:), de îmbrăcăminte (mai mult putem vorbi de împodobire 🙂 de culoare a pielii. Și condescendența, bunul simț și politețea participanților. Nici măcar prezența numeroaselor care alegorice de pe care ”bubuitul” muzicii se revărsa cu generozitate, nu a putut influența această manifestare a libertății și bucuriei, într-o lume în care ura invidia, răutatea, terorismul nesăbuit face ravagii. În acest moment în care scriu aceste rânduri am primit vestea despre atentatul din frumosul și liniștitul cartier Sarona, cu 9 victime din care deja trei au murit!

În competiția infernală dintre viață și moarte în Țara Sfântă și în Orașul Alb al Vieții trebuie să dăm binelui o șansă să învingă. Și aceasta nu se poate altfel decât dacă pe cel de lângă noi care este altfel, să-l respectăm (și dacă se poate să-l și iubim)…

Tiberiu Roth, la Brașov în 7 Iunie 2016