Nici un secret în faptul că israelianul de mijloc e vândut cu trup și suflet știrilor. Absurditatea dependenței de buletinul de știri a ajuns la un nivel care a cerut o intervenție ”de sus” și, în urmă cu mai bine de un an, cele două posturi naționale de radio au hotărît să înceteze transmiterea de știri la fiecare jumătate de oră, noi rămânând cu cele pe care le poți auzi și digera doar la fiecare oră fixă. Deci te scoli când te scoli și, imediat după ce faci ochi, deschizi radioul. Asta zi de zi, zi obișnuită sau sărbătoare (bine înțeles în afară de Yom Kippur, când toate mijloacele de comunicație sunt pe ”off”).

Și uite așa se face că în urmă cu câteva zile prima știre de dimineață anunța un atroce atac chimic al unei așezări siriene, cu zeci de victime, mai ales copii mici. Gândurile îți zboară la nenorocitele familii, la nebunia neroniană a satrapului de la Damasc, dar și la faptul – extrem  de clar – că diseară,  tot ce se va vorbi la radio și la posturile de televiziune se va referi la tragedia de cu o noapte înainte. Dar nu trece nici măcar o jumătate de zi și afli, aproape on line, de uciderea unui soldat israelian, călcat – cu premeditare – de  un  terorist palestinian, un incident devenit obișnuit în ultimele luni. Un tânăr arab ia o mașină, se urcă la volan și caută un evreu sau mai bine mai mulți, pe care îi poate călca și, dacă se poate, ucide pe loc. Lucrurile devin clare, îți spui tu. Tragedia siriană cade pe locul doi, emisiunile de televiziune și radio israeliene preiau știrea uciderii soldatului și totul începe să se învârtă în jurul problemei israelo-palestiniene, teritoriile ocupate/eliberate (depinde pe cine întrebi), dar dacă ai răbdare vine și rândul atacului chimic petrecut înainte cu mai puțin de o zi, la câteva sute de kilometri de casa ta.

Vineri dimineața îți faci socotelile că cele două evenimente vor ocupa cea mai mare parte din ce se va vorbi la clasicele emisiuni de televiziune de la sfârșitul săptămânii și te întrebi dacă merită să deschizi aparatul, că ce se mai poate spune după ce s-a spus totul?! Mai bine vezi un film sau ieși la plimbare, că a venit și la noi primăvara și seara e plăcut să iei aer pe străduțele micii așezări din Negevul israelian.

Da, dar cum poți ieși să te plimbi fără să auzi ultimele știri la radio?! Și uite surpriza: nici o vorbă despre înmormântarea soldatului, nimic despre atacul chimic din Siria, pentru că….

Pentru că un tânăr uzbek (așa se pare la prima vedere) a furat un camion și a tras o fugă mortală pe strada învecinată cu un mare centru comercial din Stockholm și a ucis pe loc patru suedezi și a rănit alți 10-15!!

Gata, nu te mai poți plimba! Acum du-te și deschide televizorul și primește amănuntele atacului cu camionul și, întrucât ești deja în fața micului ecran, ai răbdare, în aproximativ 15 minute vei putea să te convingi că editorii emisiunii de vineri seara nu au uitat nici atacul sirian și nici uciderea soldatului israelian.

Și uite așa, mai în fiecare zi și mai în fiecare seară, ajungi la concluzia că 90% din știrile ce ți se pun la dispoziție își au originea în războiul sfânt declarat și declanșat în numele unei religii care ar trebui să promoveze înțelegerea între oameni și nici decum să-i îndemne să se ucidă unii pe alții. Ba mai mult, cu cât trece timpul afli că de fapt dușmanii (și victimele) acestei noi realități nu sunt numai cei ce aparțin altor religii și popoare ci și (sau uneori mai ales!) coreligionarii tăi care însă aparțin unor secte diferite de a ta, deci ei trebuie să moară pentru că de fapt ei nu sunt musulmani exact ca tine, așa că…Treptat, gândurile îți fug de la un eveniment la altul, se îngrămădesc în puținii neuroni care ți-au mai rămas și-ți învolburează mintea de o manieră care nu-ți permite  să judeci logic.

Totuși nu-ți poți permite s-o iei razna și să te lași dus de gânduri în direcții care nu se potrivesc cu propriile tale principii și felul cum vezi tu cele ce se întâmplă în jurul tău.

În primul rând fă bine și încetează de a mai căuta peste tot un numitor comun la tot ce se petrece în lumea largă. Diferențele sunt clare. În Siria și Irak criminalitatea e bine organizată, aș numi-o statală, dacă luăm în considerare că o fracțiune suna din lumea arabă s-a constituit înt-un stat numit Califatul Arab. În acel califat, care a luat părți din cele două țări și le-a pus pe numele  lui, decizia de a-ți omorî adversarii, chiar cei de aceeași religie cu tine (dar nu suna ci shia), vine din sferele înalte, ea are ca bază o organizare pusă la punct, având la dispoziție nu numai un teritoriu, ci și resurse financiare și mijloace de propagandă dintre cele mai moderne. Cât despre programul de ucidere semnat de Assad, păcat de orice vorbă în plus, el e cel mai bine organizat, pus la punct și transformat în fapte de zi cu zi.

Spre deosebire de acest tip de teroare, cea care se manifestă, aproape în egală măsură în Europa vestică și în Israel, e de cele mai multe ori individuală, inițiativa unor persoane singulare care din motive clare acționează în virtutea unor precepte care neagă dreptul la existență a celui care e diferit de tine. Pentru a lua în mână un pistol, un cuțit, o rangă sau un volan nu ai nevoie de o organizație care să fie în spatele tău, care să te înarmeze și, mai ales, care să-ți indice ținta atacului. E deajuns să fii tare supărat pe tine însuți, să nu te descurci cu ce te înconjoară, să te scoli dimineața după o noapte nedormită, să crezi în ceea ce ți se promite că te așteaptă în ceruri (72 virgine, etc) și de aici doar un pas te desparte de hotărîrea de a deveni erou, shaid în termeni arhaici.

Bineînțeles că dacă m-aș opri aici cu descrierea a ceea ce-mi trece prin cap, aș putea fi acuzat de superficialitate și gândire îngustă.

Așadar, lucrurile nu se opresc aici. Pentru că orice inițiativă personală, particulară, are nevoie de un imblod, de o permanentă îndoctrinare, de o spălare de creier, cum spun cei de limbă engleză. Și dacă așa stau lucrurile, devine clară legătura dintre cele două forme de criminalitate. Ele de fapt își au originea în felul în care e prezentată, de către așazișii slujitori ai lui Alah, religia musulmană credincioșilor de pretutindeni: intolerantă, agresivă, incapabilă să accepte existența altuia care nu e exact ca tine.

Aici e momentul a face o divagație de la linia care m-a condus pînă acum în scrierea acestor rânduri. Fiecare religie a trecut prin perioade de sălbăticie și cruzime, adresată  ”altora”, celor diferiți de tine. Oare trebuie să amintesc povestea tribului vecin familiei patriarhului Yakov, decimat de fiii lui, frații lui Dina (cine nu cunoaște acest amănunt din Biblie e invitat să deschidă capitolul relevant și să se documenteze)? Și cum stăm cu Inchiziția de acum câteva sute de ani?! Câte victime se pot număra de-a lungul vremii, ucise în numele unei religii care propovăduia, de fapt,  iubirea aproapelui?

Cum s-ar zice, nimic nou sub soare.

Și totuși ce deosebire enormă între cruzimea religioasă de pe timpuri și cea de azi!

În primul rând e vorba de imensul progres psihologic la care a ajuns omenirea zilelor noastre. Chiar dacă principiul homo homini lupus a rămas în sufletul multora dintre noi, societatea modernă nu mai permite nimănui să ia viața aproapelui fără să fie aspru pedepsit. Așa cum propovăduia acum o sută de ani Freud, eul animalic cu care ne naștem e ținut în frâu de precepte sociale care obligă individul să respecte existența celuilalt.

Dar mai există si o altă enormă deosebire între vremea noastră și cea de odinioară. Azi mijloacele de îndoctrinare stau la dispoziția oricui. De la îmbâcsirea minții enoriașului cu precepte pline de ură pentru cel diferit de tine și până la rețeta pregătirii în salon a unei bombe atomice, totul se află la îndemâna celui care dorește să ia arma în mână și să ucidă în numele unei doctrine/religii/credințe, care se potrivește perfect cu instinctul său animalic.

Și atunci te întrebi de ce societatea nu acționează și în aceste cazuri pentru a dezamorsa intențiile criminale ale unor indivizi cu viziuni primitive și instincte animalice? Răspunsul meu (și poate nu numai al meu) e că societatea în care îndoctrinarea de tipul descris mai sus își face mendrele nu e dispusă să se opună instinctului ucigaș. Ba mai mult, ea încurajează tendința de a nega dreptul la existență a celui diferit de tine.

Nu pot încheia aceste rânduri ce creionează în culori sumbre o realitate cunoscută de toți fără a mă referi la felul cum văd eu viitorul nu prea depărtat.

În ochii mei, teroarea statală nu are nici o șansă de a supraviețui. Până la urmă, și cu imense jertfe omenești, societatea globalizată va găsi calea de a pune cu botul pe labe pe acei dictatori, conducători de state, care distrug totul în jur, cu unicul scop de a se menține la putere, folosind religia ca mijloc de îndoctrinare a celor aflați sub călcăiul criminal.

Dar lucrurile nu sunt atât de roz, pe cât am vrea. Pentru că ceea ce va rămâne pentru un timp nedeterminat e teroarea individuală. Atâta vreme cât va exista îndoctrinare, există toate șansele ca individul, devenit cetățean al lumii libere, cu drepturi egale cu cei din jur, să se scoale de dimineață hotărât să amintească un fapt cunoscut și imposibil de uitat: primitivismul merge mână în mână cu îndoctrinarea.

Cuțitarul de la Ierusalim își va da mâna cu pistolarul de la Berlin și cu camionagiul de la Nisa sau Stockholm, ei toți având ca numitor comun acelaș precept transformat într-o a doua natură: ceea ce important e nu să-mi fie mie bine ci să-i fie rău celuilalt.

Și ce n-aș da să n-am dreptate??!!

Gabriel Ben Meron