Atunci când se vorbeşte despre plaiurile transilvănene ale copilăriei mele, mă cuprinde o emoţie deosebită, pe care am retrăit-o de curând vizionând  ciclul de emisiuni: “Transilvania Policromă”, difuzat la TVR-Cluj, emisiuni care au răscolit în mine nenumărate amintiri. Astăzi trăiesc la Ierusalim, dar rădăcinile mele sunt adânc ancorate în pământul Transilvaniei unde prin, anii 1800, se năşteau străbunicii, bunicii şi părinţii mei. Dintre strămoşii mei s-a remarcat străbunicul  din partea mamei: David Andrei, al cărui vis a fost acela de a ajunge în Ţara Sfântă, mergând  pe jos, urmând  astfel exemplul  unui alt ardelean contemporan cu el, Badea Cârțan, care a ajuns pe jos până la Roma.

Visul străbunicului David s-a împlinit, într-un fel, prin mine, când – peste un veac şi mai bine – am “aliat în Eretz Israel”. Dacă pe străbunici n-aveam cum să-i cunosc, mi-aş fi dorit ca măcar să-mi cunosc bunicii. Din păcate şi ei au murit mult prea devreme, luptând în Primul Război Mondial.

De la strămoşii mei mi-a rămas ca unică amintire, fotografia bunicii Justina – fata străbunicului David – la căsătoria ei cu bunicul Naftali.

Bunica Justina si bunicul Naftali

Părinţii mei s-au născut şi au locuit ani buni în Transilvania, fiecare în alt sat, tata La Paloş-Ardeal şi mama la Drăuşeni şi, cu toate că satele lor erau foarte apropiate, ei s-au cunoscut mult mai târziu. Cu puţin înainte de cel de al Doilea Război Mondial, s-au mutat la Bucureşti unde au şi rămas pentru totdeauna şi unde m-am nascut si eu. Dar aveau rude în satul strămoşilor mei şi astfel m-am putut bucura şi de avantajele capitalei, dar şi de pitorescul vacanţelor la ţară.

Pentru mine, la fel ca pentru alţi copii veniţi de la oraş, era ceva deosebit, pitoresc şi de neînlocuit, să ne petrecem vacanţele de vară şi de iarnă la rudele de la ţară. Copiii de la ţară au muncit dintotdeauna alături de cei maturi şi chiar dacă pentru noi, “copiii orăşeni”, acest lucru era cam ciudat, ne străduiam totuşi să arătăm că şi noi suntem capabili să ne facem utili.

Mi-a plăcut dintotdeauna dialectul ardelenesc cu vorba lui molcomă şi apăsată aşa încât încă din primele zile de vacanţă vorbeam deja “ardeleneşte”, ceea ce constituia un mare prilej de amuzament pentru prieteni la întorcerea  la Bucuresti. Îmi însuşeam repede intonaţia vorbei, dar nu înţelegeam  întotdeauna adevăratul înţeles al cuvintelor ceea ce a dus câteodată la neinţelegeri. Astfel, într-un an am rugat-o pe sora mea să mă trezească şi pe mine “cu noaptea în cap” ca să merg cu verii mei la arat. Când am plecat la câmp stelele încă străluceau pe cer, iar pământul umezit de rouă era tocmai bun de arat. Boii au fost legaţi la plug. Mie mi-a revenit sarcina “uşoară” de a conduce boii în linie dreaptă, iar verii mei mergeau în urma boilor ţinând coarnele plugului.

Verii mei mi-au explicat că trebuie sa merg “oblu”. De unde să ştiu eu ca “oblu” înseamnă drept? Mie îmi suna la fel ca “oblic”, deci în diagonală, aşa că am pornit-o voiniceşte pe diagonală, urmata de strigătele disperate ale verilor: oblu, oblu spre dreapta! Speriată, schimb diagonala, iar ei strigau şi mai disperaţi: oblu, oblu spre stânga! E lesne de înțeles că brazdele au ieşit în forma de şarpe, ceea ce le-a disperat pe rude gândindu-se cât vor râde sătenii când vor vedea ce brazde am făcut. Eu nu am înţeles mult timp cauza eșecului, confuzia lingvistica lămurindu-mi-se mulţi, mulţi ani mai târziu.

Într-una dintre veri am fost bucuroasă când mi s-a spus că voi avea o muncă foarte uşoară şi anume, dusul văcuţei la păscut, explicând-mi-se că singura grijă este aceea de a nu lăsa văcuţa să intre pe pajiștea altor țărani. Am plecat voioasă, mănând văcuța spre pajiștea familiei mele, imaginându-mi cum voi sta eu la umbra unui copăcel citind din cartea de poveşti pe care mi-o adusesem. Dar, după cum se ştie, socoteala de acasă…. Văcuța nu a s-a arătat impresionată nici de cartea mea şi nici de interdicția de a intra pe parcelele vecinilor, ci considerând că “iarba vecinului e mai gustoasă”, n-a stat o secundă în același loc. În acea vară am alergat năucă, zi de zi, după văcuţă,  încercând s-o disciplinez. E lesne de înțeles că n-am putut citi nici măcar un  singur rând.

În  mod deosebit îmi plăcea să merg la ţară  în vacanţele de iarnă,  când se mergeam la săniuş unde stăteam cât era ziulica de lungă şi ne întorceam numai când eram înghețați bocnă şi uzi până la piele. Într-una din acele zile, întoarsă de la săniuş, udă leoarcă, voind să mă usuc, m-am aşezat pe marginea barei de la patul de lângă sobă, m-am agăţat de frânghia de rufe de deasupra sobei şi am început să mă legăn. Frânghia s-a rupt, iar eu am aterizat direct într-o oală imensă, plină cu lapte pus la prins pentru smântână. Îmi amintesc că sora mea m-a scos de acolo aşa cum scoţi o muscă nedorită, căzută în oala cu lapte.

Vacanţele de iarnă aveau un farmec deosebit datorită serilor în care în casa surorii  mele se strângeau ţăranii pentru şezătoare. Fiecare îşi aducea ceva de tors, de cusut, de meşterit.  Se spuneau poveşti, snoave şi se cântau colinde, iar în zilele de mare sărbătoare se mergea la “sală” unde am învăţat “jocul” românesc (dansuri populare).

Vacanţele petrecute acolo m-au familiarizat cu portul popular al acelui sat, un port de o uimitoare creativitate si un deosebit bun gust. Diversitatea costumelor populare este dată de diferenţele de culoare, de formă şi croială, toate în strânsă legătură cu starea civilă a ţăranului,  cu  “numărul de primăveri” din buletin şi cu evenimentele importante din viaţa lui.

Portul fetelor înainte de căsătorie

Portul miresei

Portul femeii măritate, în zi de sărbătoare

Acolo, în satul Paloş-Ardeal,  trăieşte şi azi sora mea care anul acesta a împlinit 95 de ani. Ea îmi este soră numai din partea tatei, dar întotdeauna a fost sora cea bună, ocrotitoare faţă de mine – sora ei cea mică, afectuoasă şi grijulie. Datorită ei vacanţele petrecute acolo au fost vacanţele de vis ale copilăriei mele.

Încă de pe vremea când locuiam în România am visat să-mi amenajez o cameră în stil românesc, în care să expun costumele populare şi zestrea de căsătorie a mamei mele. Acest vis mi l-am împlinit in Israel, amenajând în apartamentul din Ierusalim un colţişor de Transilvanie. Datorită tehnicii photoshop-ului, sora mea este “în vizită”, aici,  în  colțișorul meu transilvănean din Ierusalim.

Sora mea la Ierusalim

Paula Crăciun