Pe strada Şincai nr. 4! – era răspunsul pe care trebuia să-l dau la întrebarea ”Unde locuiești?”, la vârsta primei copilării. Era locuinţa în care m-am mutat direct de la spital, în noiembrie 1952. Mama mi-a povestit că era o zi mohorâtă, fulguia. Eu mă născusem în plină vară, dar fiind prematură – la naştere aveam 1,3 kg, dar am scăzut la 900 de grame – m-au ținut câteva luni în incubator şi mi-au dat drumul din spital abia după ce împlinisem trei luni și cântăream 3 kilograme.  Mama împingea un cărucior de împrumut, căptuşit cu sticle cu apă caldă, pe care-şi aşezase singurul bagaj, un geamantan.  Sarcina cu risc şi copilul prematur au întrerupt studenţia Mamei, la Leningrad, la doar 22 de ani. Se simţise foarte rău  încă din prima lună şi, date fiind complicaţiile, medicii din Leningrad i-au propus întreruperea sarcinii. Mama nici nu voia să audă, pentru că își dorea enorm un copil, în ciuda vârstei tinere și a situației materiale incerte. Perioadele de internare fiind tot mai dese, conducerea studenților politehniști români a decis ca Mama să se întoarcă în ţară, pentru că oricum nu avea şanse să-şi promoveze anul şi îl împiedica şi pe Tata să se concentreze asupra studiilor. Mama a revenit la Cluj şi, neavând o locuinţă proprie, stătea la o familie de prieteni apropiaţi şi generoşi Lilly şi Zoli Kappel. Tata a venit în vacanţa de vară,  iar eu m-am născut la șapte luni – prin cezariană – în urma unei crize de convulsii, declanşată de eclampsia care pusese viaţa Mamei în pericol. Până la urmă faptul că eram prematură şi trebuia să rămân în spital câteva luni bune le-a fost de ajutor părinţilor mei care nu ar fi avut cum să revină, cu un sugar, în locuinţa – şi  aşa înghesuită – a familiei Kappel, alcătuită din cei doi soţi şi fiii lor de câţiva anişori: Robi şi Saşa.

Mama şi cu mine, la vârsta mutării pe strada Şincai nr. 4

Tata a început să bată drumul la Sfatul Popular, la comitetul de partid pe oraş şi în alte părţi, pentru a obţine o locuinţă unde să iasă Mama de spital, pentru că nu aveau rude şi nici mijloace să stea în chirie. Erau studenţi orfani, supravieţuitori ai Holocaustului…În final, înainte de a se întoarce în URSS pentru ultimul an de facultate, Tata a obţinut o cameră şi o…baie, în imobilul de pe strada Şincai nr. 4, în fața căruia ne-am oprit  în ziua aceea de noiembrie, când burniţa şi eu stăteam înfofolită în cărucior…

Mama a bătut la poarta închisă, o dată, de două ori, de trei ori, dar nu i-a deschis nimeni. Proprietarii se făceau că n-aud pentru că locuinţa repartizată mamei fusese luată în urma naţionalizării casei. Cu siguranţă familia Pázsy nu era încântată deloc de sosirea intrusei şi a plodului ei care aveau să fie instalaţi chiar într-o cameră vecină cu odăile lor.

În cele din urmă, poarta a fost deschisă de doctorul Traub care ocupa parterul unde avea locuinţa şi cabinetul de cardiologie. Această primă întâlnire cu vestitul medic cardiolog a marcat începutul unei relaţii speciale între Nenea Doctor şi copilul abia născut, pe care îl va urmări cu afecţiune în tot răstimpul în care am locuit acolo. Doctorul Traub a ajutat-o pe mama să urce căruciorul pe treptele abrupte care suiau din curte până la coridorul de la etajul I, unde a bătut insistent la o altă uşă închisă, la care a apărut – după  o bună bucată de vreme – domnul Pázsy, morocănos. De voie de nevoie a condus-o pe mama printr-un antreu întunecos, plin de dulapuri şi baloturi, până la uşa camerei din faţă. „Asta e camera şi baia dumitale!”.

Camera enormă  (de 34 de metri pătraţi) luminoasă, cu parchet pe jos şi două geamuri, care dădeau spre clădirea de birouri a Uzinei Electrice, era complet goală. Din cameră se deschidea baia, cu faianţă albă, o cadă imensă şi o chiuvetă încăpătoare, cu robinete nichelate strălucitoare. Apa caldă ţâşnea din perete la orice oră din zi şi din noapte, casa noastră fiind legată la centrala termică a Uzinei Electrice.

Prima noapte am petrecut-o amândouă în camera pustie. Eu în cărucior, iar mama şezând pe valiză. A doua zi, la prima oră, a bătut la uşă doctorul Andor Havas cu un pachet mare în braţe: „Ţi-am adus prima mobilă!” i-a spus mamei, punând pachetul pe jos. Era un cântar pentru sugari: „Un prematur trebuie cântărit zilnic” – a adăugat doctorul Havas. Apoi au sosit alţi prieteni, aducând fiecare câte ceva pentru a uşura existenţa mamei: un pat mare, cât o arcă a lui Noe, cu o saltea de paie, o masă enormă, de sufragerie, un reşou electric, perini, pături, chiar și o servantă Biedermayer …Printre aceşti prieteni dragi se numărau sculptorul Egon Marc Lővith şi soţia sa, Margot, Lilly şi Zoli Kappel, Miki şi Edith Weisz, Erzsi Friedmann, viitoarea mea bunică „adoptată”, şi mulţi alţii, pe care – probabil – Mama i-a înşirat în povestirea ei de mai târziu, când aveam vârsta înţelegerii lucrurilor, dar nu-i mai ţin minte … Aşa a început viaţa noastră pe strada Şincai nr. 4, dar nu şi amintirile mele care aveau să se înregistreze abia peste câţiva ani.

După ce aveam să împlinesc trei ani – tocmai vârsta primelor amintiri – aveam să-mi petrec aproape tot timpul în casa bunicilor mei adoptaţi, pe strada Kodály Zoltán, venind să stau cu părinţii doar la sfârşit de săptămână şi în vacanţe. În consecinţă amintirile mele de pe strada Şincai sunt foarte vagi şi au doar câţiva protagonişti.

Dr. Wilhelm Traub – Nenea Wili

Cel mai important dintre ei este doctorul Wilhelm Traub, medicul cardiolog care locuia la parterul casei. Îmi zâmbea ori de câte ori mă vedea și avea în buzunare câte o caramea sau o bomboană ”de mătase” pentru mine. Nenea Wili și frumoasa lui soție, Tanti Mária, mă invitau uneori în locuința lor unde mă uimea scara interioară din sufragerie care se oprea în…tavan. În zilele bune, dinainte de război, când toată casa era locuită de familia Pázsy, scara interioară făcea legătura dintre această cameră – pe atunci, un hol spațios – cu  antreul de la etaj (acum întunecos și ostil).

Odată am fost bolnavă mai multe zile și mama l-a rugat pe Nenea Wili să-mi facă el injecția. La început nu a vrut, spunând că nu vrea ca eu să-mi amintesc de el ca de un medic care dă injecții dureroase, dar apoi s-a învoit. Nu-mi amintesc deloc de injecție, în schimb țin minte foarte bine că a doua zi doctorul Traub mi-a adus în dar o păpușă mare de tot, aproape la fel de mare ca mine, cu o rochiță écosez. Nenea Wili și Tanti Mária aveau un cățel, pe nume Chaplin, pe care-l plimbau de zgardă prin oraș sau în excursiile din împrejurimi. Pe atunci era în vogă, la radio, o melodie maghiară care începea cu versurile ”Doktor úr, a maga szíve sose fáj?” (Domnule doctor, niciodată nu vă doare inima?), iar mătușa mea, Lenkice, mă îndemna să i-l cânt lui Nenea Wili.

Nu am vrut, deși habar nu aveam că medicul cardiolog suferea de inimă, iar șorecarul Chaplin era însoțitorul care ținea ritmul potrivit pentru plimbările sale terapeutice…Totuși boala de inimă avea să curme prea curând viața bunului doctor Traub.

Baia era doar a noastră, dar cabina de toaletă era comună cu un cuplu mai vârstnic, familia Pop, şi avea două uşi care se deschideau în cele două locuinţe învecinate. Tata, ca să evite neplăcerile unui deranj inopinat, a fixat pe cele două uşi un cârlig lung  care permitea închiderea (şi deschiderea) ambelor, de către „utilizatorul” tocmai aflat în cabină.

Eu vorbeam cu soţii Pop ungurește și le spuneam Nénike și Bácsika (Tăntuța și Nenicul). Stăteam deseori la taclale cu amândoi, până la un moment dat, când nu l-am mai văzut pe Bácsika, iar Nénike avea ochii plânși.  Mama m-a avertizat să nu întreb unde a plecat soțul lui Nénike și nici când avea să se întoarcă. A revenit după vreun an și atunci nu m-am răbdat să nu-l întreb unde a fost. ”Am fluierat în biserică” mi-a spus Bácsika, zâmbind și m-a mângâiat pe creștet. Asta se întâmpla după 1956.

Cu familia Pázsy nu aveam relații. Copiii – blonzi, palizi și cu ochi spălăciți – erau  apropiați ca vârstă, dar nu ieșeau în curte și nu se jucau cu mine, iar părinții lor mă ignorau.  Ieșeau din antreul întunecos și treceau grăbiți pe coridor. Atunci nu pricepeam ce aveau cu noi, dar azi înțeleg că nu ne aveau la inimă pe noi, chiriașii locuinței lor naționalizate.

Iarna pe uliţă, în faţa casei, în fundal se vede parterul clădirii de birouri a Uzinei Electrice

Peste drum era o clădire înaltă de trei etaje, cu tencuială roz și poartă masivă. Știam că acolo locuiau doi medici cu nume pitorești: doctorul Căprioară și doctorul Vass (Fier). Amândoi aveau câte un copil. Mirela Căprioară era cu vreo 4-5 ani mai mare decât mine, nu ieșea la joacă, dar o vedeam iscodindu-mă de la fereastră. Peste ani, când ea însăși avea să ajungă medic și cadru didactic universitar (ca tatăl ei) avea să-mi relateze că seară de seară vedea prin geamul luminat al locuinței noastre cum luam cina, mama mă îmbrăca în pijama, mă culca în pătuț, mă acoperea, mă pupa și stingea lumina.

Pe atunci nu știam că doctorul Căprioară era profesor la Clinica de Ginecologie, știam, în schimb,  că doctorul Zoltán Vass era cel mai bun medic de dinți din tot Clujul, că tata era pacientul lui și-l trata pe gratis. În ochii mei, ceva din gloria tatălui s-a răsfrânt și asupra  fiului, Jánoska, ceva mai mare decât mine. Era cuminte și foarte blând.  Ne jucam cu mingea și săream coarda, dar cel mai des doar povesteam de una, de alta, atunci când venea la noi în curte. Nu era bătăuș, ca alți băieți de pe strada bunicii, nici certăreț, și ne înțelegeam foarte bine.

Cu Jánoska şi căţelul Chaplin, în curtea casei, lângă bătătorul de covoare

Jánoska era singurul meu prieten și amintirea cea mai luminoasă de pe strada Șincai nr.4.  Nu l-am revăzut decât sporadic,  iar apoi am aflat prin cunoștințe comune că a îmbrățișat profesiunea tatălui său și s-a stabilit în Israel. Aveam să ne regăsim peste decenii în paginile Revistei Baabel, unde Jánoska – mai exact Dr. Yohanan Vass, din Ierusalim – scrie  articole din cele mai interesante și bine documentate, despre diferite subiecte, printre care și cel al străzilor din Cluj. La rugămintea lui am depănat aceste amintiri despre strada copilăriei noastre.  Mi-aș fi dorit să știu mai mult, despre această stradă, decât am prins din discuțiile fugare, precum ”Uite-o pe frumoasa actriță Bara Margit” care locuia cu câteva case mai sus sau ”L-am întâlnit pe profesorul Fazakas”  (o legendă a ortopediei clujene), care stătea într-o casă aflată oblic vizavi de noi. Tot pe partea noastră, se afla și cabinetul de oftalmologie al doctoriței Diacicov…De aici se vede că pe strada Șincai locuiau mai mulți medici faimoși. Casa noastră era lipită de clădirea modernă și elegantă a Hotelului Siesta, astăzi părăginită…

În vara anului în care am intrat în clasa I-a, ne-am mutat într-o locuință mai mare, pe strada Alecsandri, și curând casa de pe Șincai a fost demolată. În locul ei s-a construit un bloc înalt, în stil comunist, la parterul căruia își avea sediul Biroul Oficiului Național de Turism. Lumea îi spune și astăzi Blocul ONT, deși acest oficiu s-a desființat de mulți ani…

Blocul ONT aflat astăzi pe strada Şincai nr. 2-4

De câte ori trec pe strada Șincai, în locul acestui bloc ostil,  revăd cu ochii minții casa copilăriei mele, curtea cimentată, bătătorul de covoare, scările abrupte care duceau spre coridorul de la etaj… Aud parcă vocea prietenoasă a doctorului Traub și-l reîntâlnesc pe tovarășul meu de joacă, Jánoska…

Andrea Ghiță