Creangă spunea: ”nu știu alții cum sunt…”.Eu mă întreb: nu știu cum e pe la voi, dar la noi e rău de tot!!  Conform tradiției stabilite în urmă cu decenii, noi copiem America și în bine și în rău, dar mai ales în rău. Ne ia un număr de zile/săptămâni/luni (dar nu mai mult) și toate nebuniile și inepțiile noului continent ajung la noi și sunt preluate aproape fără nici o modificare.

Nu doresc  și nici nu pot să înșirui aici tot ce ne vine de ”acolo”. Voi aminti doar cel mai recent eveniment : ”Vinerea Neagră”, o ocazie unică de a-ți cheltui ultimii bani pe fleacuri complet inutile, de parcă risipitorul de profesie are nevoie de ocazii speciale pentru a-și satisface dorințele patologice de a cumpăra și a cumpăra și a cumpăra…

Dar de câteva săptămâni suntem bântuiți de un nou eveniment, intitulat Mee too. Pentru cei care încă nu a auzit de această nouă ocupație publică și socială, e vorba de destăinuirile unor celebrități (mai mari sau mai mici) feminine privitoare la experiența nefastă a fiecăreia din ele în ceea ce privește hărțuirea sexuală. Rând pe rând sunt dezvăluite secrete din timpuri îndepărtate și sunt incriminate personalități de gen masculin foarte cunoscute în lumea largă: foști președinți ai Americii, celebrități din lumea televiziunii, producători de filme hollywoodiene, politicieni, etc.

Marea majoritate a amintirilor au o vechime de zeci de ani. Cea mai mare parte nu poate fi luată drept probă valabilă în  justiţie, din cauza simplului fapt că vechimea lor duce automat la anularea plângerii. Unii dintre cei acuzați și-au găsit drumul spre ceruri, foarte probabil in iad, pentru că (așa mi se spune, dar nu sunt sigur) raiul nu poate adăposti răufăcători de acest tip.

La noi, ”aici”, campania de demascare a hărțuitorilor e îndeajuns de veche, dar ea a căpătat o infuzie resuscitantă prin poveștile care apar mai în fiecare zi, aduse pe cale electronică din lumea de peste ocean. Persoane  israeliene cunoscute din presă, radio, film și teatru se află sub reflectoarele opiniei publice, poveștile au și aici vârste înaintate, amănuntele sunt uneori picante,  dar mai toate dezvăluirile nu au o bază clară, iar veridicitatea lor nu poate sub niciun motiv fi dovedită.

N-am de gând să intru în capcana aspectelor juridice ale acestor acuzaţii.

Îmi închipui că în multe cazuri (foarte multe?) justiția va trebui să decidă între mărturia ”ei” și ”a lui” și, să spun drept, nu-i invidiez pe bieții judecători care vor fi nevoiți să pună la bătaie toată experiența lor de o viață pentru a ajunge la concluzia corectă.

Această realitate are nenumărate aspecte, unele foarte importante, și voi încerca foarte pe scurt să amintesc doar două, care mie mi se par cruciale pentru înțelegerea fenomenului.

Primul e legat de curajul acelor femei, majoritatea trecută deja de vârsta care se poate însoți de asemenea momente exterm de neplăcute.

Într-adevăr, îți trebuie curaj pentru a ieși în public și a relata amănunte de-a dreptul intime, dar mai ales a te expune atacurilor din partea unora care nu acceptă existența acestei realități și aruncă noroi pe fața victimelor atacurilor sexuale. Și mai gravă mi se pare explicația oferită de multe din ”eroine” pentru tăcerea de decenii: frica de urmări, legate mai ales de situația la locul de muncă și procesul de avansare (și publicitate)  la care se așteaptă orice individ, mai ales cei implicați în diferitele domenii ale artei.

Frica de consecințe paralizează, dar și creează un sentiment de frustrare, sau chiar de inferioritate, pentru că femeia se învinuiește pe ea însăși de lașitate, de supermaleabilitatea coloanei vertebrale în complexul psihologic caracteristic fiecăruia.

Dar pe lângă cele de mai sus, se adaugă sentimentul de rușine față de cei din jur, în primul rând față de familie. Cum poți să justifici în fața  copiilor tăi tăcerea de ani de zile? Ce impresie își fac odraslele despre mama lor, lipsită de curaj și dispusă să accepte orice înjosire de dragul păstrării locului de muncă?

Personal îmi scot pălăria în fața acelor persoane care trec peste toate obstacolele amintite mai sus și devin de la o oră la alta subiecte de discuție în opinia publică care le înconjoară.

Dar asta nu mă împiedică să mă gândesc și la cealaltă latură a situației, sau cum spune latinul audi alteram partem.

Ce se întâmplă cu bărbatul (pentru că în imensitatea majoritate a cazurilor e vorba  de impricinați de gen masculin) care e acuzat în mod fals de o atitudine incorectă  și înjositoare față de o femeie?

Nu mă refer la celebra expresie că fiecare acuzat e inocent până i se dovedește vinovăția,  pentru că într-adevăr acest precept juridic și social e acceptat de mai  toți și de mai  toate.

Eu mă refer la situația, deloc ipotetică, în care femeia (din diverse motive) hotăraște să acuze un individ de comportare ce se încadrează în definiția de hărțuire sexuală, deși la baza acuzării nu există nimic adevărat.

Să nu mi se spună că așa ceva nu se poate întâmpla, pentru că logica impune existența unei asemenea situații, de loc fantezistă.

Voi încerca să rezum în câteva fraze despre ce e vorba.

”El” e acuzat de o acțiune reprobabilă care a avut loc acum câțiva zeci de ani, deci nu poate fi vorba de un proces judiciar. Media, avidă de asemenea cazuri, raportează imediat și urmează comentariile de rigoare, a căror dimensiune e direct proporțională cu gradul de celebritate a învinuitului. Urmarea e imediată (vezi exemplele din ultimele săptămâni): și alte femei declară că au fost supuse aceluiaș gen de comportare din partea aceluiaș bărbat. Nimeni nu cere producerea de probe, pur și simplu pentru că ele nu există!

Poziția socială și profesională a bărbatului în cauză e periclitată. În mod logic familia îl ostracizează și toate disputele conjugale din urmă cu ani sunt aduse din nou în discuție și folosite ca argument al vinovăției.

Numele individului e pătat pe veșnicie. Nimic nu-l poate scoate din mocirla în care a fost aruncat. Nimeni nu va fi socotit responsabil pentru degringolada vieții personale a celui în cauză. Consecințele vor varia în funcție de vârsta tipului și poziția sa profesională, dar în principiu nimeni nu va fi interesat să continue o colaborare (de orice fel) cu cel acuzat de asemenea fapte rușinoase.

Stimate cititor (da, mă refer la dumneata!!), ai grijă: mâine ți se poate întâmpla chiar dumitale, așa cum mi se poate întâmpla chiar mie.

În cazul meu (dar și în cazul dumitale), bruma de prestigiu social și profesional care mi-a mai rămas la vârsta mea se  va duce pe apa Sâmbetei.

Judecând în mod serios și obiectiv cele de mai sus, concluzia care se impune e simplă și clară: pericolul de ambele părți e permanent, actual, și ubicuitar! Orice femeie poate fi victima unei hărţuiri sexuale de grade variate, de la vorbe cu dublu înțeles până la viol. Orice bărbat poate deveni obiectul unor acuzații false, unor născociri a căror bază poate fi dorința de răzbunare, invidia,  dorința de bani, etc.

Fără discuție, ca număr cazurile de adevărată hărțuire sexuală sunt mult mai numeroase decât cele de falsă învinuire, dar asta nu schimbă cu nimic situația.

Deci societatea nu poate rămâne inertă și pasivă în fața acestui pericol. E adevărat, nu e vorba de ceva care se poate compara cu pericolul unui cataclism nuclear sau al unei epidemii cumplite  de tip EBOLA, dar pericolul , deși personal, e existent și consistent.

Sper ca am convins  pe cei care vor ajunge la acest punct  de logica celor de mai sus și că mi se va permite să încerc să contribui, cu umilele mele posibilități, la rezolvarea problemei.

Și dacă da, acum e momentul să abandonez partea serioasă, gravă a problemei și să trec la ceea ce mi-a produs dorința de a prelua acest subiect și a-l dezvolta.

Și-mi cer scuze de la bun început dacă soluția mea va fi judecată ca o probă de neseriozitate de un iz de neseriozitate. Oare nu mi-am dovedit în frazele de mai sus apartenența la imensul grup de pe întregul mapamond care infierează fenomenul tracasării sexuale și se opune cu luciditate și îndârjire existenței lui?

Și acum soluția propusă.

Nu, nu mă voi lăsa dus de simple vorbe de duh, ca cea a unui cunoscut actor israelian, care propunea deunăzi ca mariajul să aibă loc înainte ca cei doi tineri să se cunoască! Soluția asta nu intră măcar în discuție.

Și nici cea a unei distinse politiciene israeliene, de mult decedată, care declarase că pe vremea ei, două perechi de palme rezolvau problema în întregime, fără drept de apel. O fi fost așa, dar se pare ca nu mai este….

Eu doresc să apelez la complet altă soluție, pe cât de veche, pe tot atât de viabilă.

Ce vechime are? Exact un deceniu. De unde știu eu așa de bine când s-a născut ideea? Pentru că eu am zămislit-o, ba mai mult am și publicat-o exact acum  mai bine de zece ani în defunctul cotidian devenit săptămânal  israelian de limbă română, Viața noastră.

Îmi permit să aduc aici câteva fraze  din aticolul original care explică ideea și sper să dea de gândit legiuitorilor de peste tot. Iar faptul că timp de zece ani nu s-a găsit nimeni care să pună în aplicare acest superb plan nu mă dezarmează ci din contră, de data asta sper că voi fi luat în serios.

Deci iată propunerea originală și deja transmisă întregii omeniri (adică cea vorbitoare de limbă română):

 

Cu ochii minţii mă întorc la acele vremuri calendaristic îndepărtate şi încerc să-mi închipui cam cum ar trebui să arate în zilele noastre flirtul, curtea, încercarea de te apropia de cea/cel care ţi-e drag/ă.

Cum poţi fi în ziua de azi sigur/ă că gestul făcut cu cea mai mare naivitate şi bună credinţă nu se va întoarce împotriva ta ?

Cred că ştiu cum !

Cred că ar trebui introduse formulare speciale (denumite formulare de acceptare mutuală) ce vor fi completate şi semnate  de ambele părţi, înaintea oricărui contact verbal sau fizic. Formularul trebuie să stipuleze măsura în care cele două părţi (atenţie ! “cele două părţi” şi nu cei doi tineri sau nu cei doi îndrăgostiţi ) stabilesc limitele contactului şi fazele în care acesta va avea loc: de exemplu, mai întăi vorbe bine alese care însă să nu se refere în nici un caz la aspectul fizic sau la intenţiile de viitor.

Apoi, dacă lucrurile se petrec după aşteptări şi clauzele contractului legate de prima fază sunt respectate cu rigurozitatea necesară, se poate trece la a doua fază, cum ar fi sărutul. Fără îndoială aici e nevoie de a stipula cu exactitate în contract tipul sărutului, durata lui precum şi alte amănunte cum ar fi locul şi poziţia membrelor superioare şi a celor inferioare în momentul efectuării acestui prim contact fizic.

Nu îndrăznesc să merg mai departe cu exemplificările, de frica unei greşeli care are putea fi fatală şi care m-ar putea duce direct la tribunal, sub acuzarea încălcării bunelor maniere şi provocarea unei stări de spirit care ar putea induce cititorului o stare emotivă vecină cu ceea ce juriştii numesc… hărţuire sexuală.

Mă voi limita numai la a menţiona ideea că în cazul în care cele două părţi implicate în procesul pre-amoros se hotărăsc să atingă următoarea etapă, e de la sine înţeles că o mulţime de alte detalii necesită a fi puse la punct, discutate în prealabil şi menţionate în formularele mai sus amintite (căci sper că ați înțeles: e vorba de un formular separat pentru fiecare fază a relației).

Şi desigur, aceste formulare ( găselniţa cu formularul îmi aparţine şi sunt mândru de ea !) vor fi depuse, în cel puţin două exemplare în seiful unei instanţe avocăţeşti, de preferinţă în prezenţa unor martori neutri.

 

Și iată cum mi-am încheiat ”prelegerea”  de acum zece ani:

 

Aş dori să fiu bine înţeles. Dispreţuiesc cu încăpăţânare şi îndârjire hărţuirea sexuală şi detest încercările de a exploata sexual poziţia profesională sau ierarhică a bărbatului. Nu mi-am putut explica

niciodată satisfacţia sexuală a individului ce violează, în adevăratul înţeles al cuvântului, o altă persoană, femeie sau bărbat.

Concepţia mea umană, socială, impune un perfect acord, o înţelegere mută, tacită, din ochi şi din gesturi şi nicidecum folosirea forţei pentru a atinge climaxul dorit.

Adevărata cucerire şi satisfacţie sentimentală e cea obţinută prin comportare, prin exteriorizarea unei personalităţi şi unor calităţi deosebite şi nu cea dobândită  prin ameninţare sau forţă fizică.

 

Dar iată că am omis cel mai important punct din articolul vechi de atâția ani: titlul!! Eu l-am intitulat ”Halal de mine că nu mai sunt tânăr”!!

Și să mai spună cineva că senescența nu-și are și părțile ei pozitive!!

Gabriel Ben Meron