Se apropie ziua când vom aniversa 70 de ani de independență a Statului Israel. Pentru poporul evreu este noul început al vieții întreruptă brutal cu aproape 2000 de ani în urmă.

Istorie și genocid

Distrugerea statului evreu din antichitate a început din anul 63 î.Hr., când Pompei a cucerit Iudeea și s-a încheiat cu în anul 135, când împăratul Hadrian a dispus deportarea în masă a evreilor, după încercarea nereușită a luptei de eliberare condusă de Bar Kochba.  Adică distrugerea statului evreu a durat aproape 200 de ani! Hadrian, care era considerat la Roma un împărat pașnic, s-a ocupat intens de administrarea imperiului, dar și de călătorii de-a lungul și de-a latul imperiului, împreună cu tânărul Antinous, iubitul lui care s-a sinucis în drum spre Iudeea. Se spune că durerea și furia l-au determinat pe Hadrian să facă Ierusalimul una cu pământul.

Pe locul Templului, dărâmat de Titus Vespasianus în anul 70 d.Cr., a ridicat o imensă statuie a lui Jupiter. Și pentru a șterge orice urmă istorică a Ierusalimului, tot el i-a schimbat numele în Aelia Capitolina, iar Iudeea a devenit Syria Palestina. Apoi a pornit un război sângeros contra evreilor care se răsculaseră împotriva idolatriei. Cu toată experiența și combativitatea romanilor, a fost nevoie de  patru ani până să-i învingă pe evrei și să-l ucidă pe Bar Kochba. Peste 600.00 de evrei și-au pierdut viața. Mulți au fost schingiuiți cu brutalitate.  Cei care au rămas în viață au fost trimiși în robie la Roma.  Istoricii spun că acesta a fost primul genocid al evreilor.

Așa a început diaspora evreiască din Europa. Aceasta a fost prima plecare în masă a iudeilor spre vest. Prima lor întoarcere în masă spre țara lor căreia i s-a răpit până și numele, a avut loc după multe secole, după ultimul genocid al evreilor…

Yom Haațmaut (Ziua independenței)

In anul 1948 Statul Israel a apărut pe harta Orientului Mijlociu.  Înființarea statului evreu modern a fost un proces dificil care a durat aproape 70 de ani (socotind de la așezarea „pietrelor de temelie”, primele așezări sioniste din jurul anului 1880, până la proclamarea independenței în 1948 (5 Iyar 5708, după calendarul ebraic). Evenimentul, pregătit de multă vreme, a fost întâmpinat de cei mai mulți evrei cu imensă bucurie, de cei mai mulți arabi cu proteste, iar de țările arabe vecine, cu război.

Restul lumii a primit evenimentul cu o oarecare indiferență, având alte priorități. Marea Britanie era preocupată de consecințele destrămării imensului ei imperiu colonial, Franța de mișcările de eliberare tot mai agresive din Africa de Nord și din alte departamente ”d’outre mer”, Europa de Vest se străduia să se reconstruiască după al Doilea Război Mondial, Europa de Est încerca să se obișnuiască cu stăpânirea comunistă, iar cele două mari puteri postbelice,  Statele Unite și Uniunea Sovietică pregăteau Cortina de fier dintre zonele lor de influență și Războiul Rece pentru stăpânirea lumii.

Orientul Mijlociu era în efervescență. Țările arabe, croite artificial de fostele mari puteri, Anglia și Franța, în conformitate cu interesele lor, și-au dobândit independența, proliferând un naționalism de tip nou, cu iz oriental. Iordania, Liban, Siria, Egipt, Irak, împreună cu Arabia Saudită și Yemen au înființat Liga Arabă, cu sediul la Cairo, ”pentru apărarea intereselor comune”, singurul interes comun fiind desființarea Israelului abia înființat.

Stema Armatei Arabe de Eliberare

Printre primele acțiuni ale Ligii a fost înființarea Armatei Arabe de Eliberare, a cărei stemă lămurește clar scopurile și metodele ei. Liga Arabă a înființat și Comitetul Superior Arab, un organism consultativ al Ligii, condus de Amin al Husseini, fostul Mare Muftiu al Ierusalimului (nazist și criminal de război). Posibil ca din conlucrarea celor două organisme să se fi născut decizia Ligii Arabe de a ataca Statul Israel, încălcând hotărârea Organizației Națiunilor Unite, din care făceau parte și statele din Ligă. Dacă proclamarea Statului Israel a fost o ”surpriză așteptată”, victoria Armatei de Eliberare a Israelului a fost o ”surpriză neaștepată”.

Au fost odată…

Turcia și Iran, cele două state importante (nearabe, dar musulmane) erau de secole în competiție acerbă pentru poziția de lider al zonei. Turcia, succesorul Imperiului Otoman care s-a destrămat după Primul Război Mondial, și-a păstrat neutralitatea în cel de al doilea. De fapt, până în ultimul moment a cochetat ba cu Antanta, ba cu Puterile Centrale, intrând în război alături de învingători cu două săptămâni înainte de sfârșitul luptelor.

Turcia a fost primul stat musulman care a recunoscut Statul Israel. Turcia șin Israelul au întreținut relații amicale și o strânsă cooperare militară. Iranul a fost o miză importantă în război pentru rezervele sale petroliere. Germanii au încercat să-l ocupe, încurajați de atitudinea filogermană a șahului, dar trupele britanice și sovietice au împiedicat ofensiva germană obligându-l să abdice. Fiul acestuia, Mohammed Reza Pahlavi, a ajuns la tron în 1941, imprimând Iranului o orientare pro-occidentală. Iranul a fost al doilea stat musulman care a recunoscut Israelul și a cultivat relații economice excelente cu statul evreu. Cei peste 200.000 de evrei din Iran, continuatorii unei comunități influente și bogate care dăinuia de peste două mii de ani, au contribuit din plin la consolidarea acestei relații preferențiale.

1948 – 2018

După 70 de ani, Israelul a devenit o țară prosperă, o democrație consolidată, singura democrație din Orientul Mijlociu. Teritoriul de cca 14.000 kmp, cu granițe incerte și cu o populație de 905.000 de locuitori, din care doar 55% evrei, a devenit un stat cu aproape 9 milioane de locuitori, din care 75% evrei, pe un teritoriu de 22.000 kmp – dar tot cu granițele tot incerte. Cei 70 de ani nu s-au scurs în liniște, au fost ani de neîntrerupte bătălii, pe toate fronturile, civile și militare. Cele mai multe dintre lupte au fost câștigate.

Prima, poate cea mai dramatică, a fost cea demografică. Desigur, întoarcerea poporului evreu din diaspora a fost idealul mișcării sioniste și rațiunea de a fi a noului stat, așa cum scrie și în Declarația de Independență. Dar realizarea acestui scop nobil a fost o adevărată bătălie. Peste 3 milioane de oameni veniți din 75 de țări, vorbind limbi diferite, din straturi sociale și culturi diferite, a căror legătură era strict ideatică – religia și persecuția comună –, sosiți într-o țărișoară săracă, fără resurse, fără locuri de muncă suficiente, au devenit în câțiva ani cetățeni devotați și eficienți ai noii patrii, vorbind aceeași limbă, servind aceleași idealuri, găsindu-și rostul și cei mai mulți fericirea. Acești oameni, împreună cu cei care erau deja ”israelieni” la proclamarea statului, au fost soldații și eroii războaielor care timp de 70 de ani au amenințat însăși existența statului și viețile lor. Astăzi armata israeliană este recunoscut ca cea mai puternică din zonă, cu dotare de cel mai înalt nivel. Ea provine de la furnizorii de vârf a industriei militare din lume, SUA, Germania și Franța, precum și de la propria industrie de apărare, de mare performanță. Bugetul anual de apărare este de peste 15 miliarde de dolari (6,2% din Produsul Național Brut sau cca 15% din Bugetul de Stat) Armata aree și resurse umane foarte competente. La nevoie, rmata poate mobiliza 3 milioane de rezerviști, bărbați și femei, alături de cei 175.000 de militari activi. De o incomparabilă valoare este moralul armatei israelului. Este o armată bazată pe principii etice înalte, în care femeile și bărbații au drepturi (și îndatoriri) similare, în care toate minoritățile beneficiază de egalitate deplină (dacă aplică pentru acestea), în a cărui cod comportamental este înscrisă obligația respectului pentru adversarii învinși și ajutorarea celor răniți sau bolnavi.

Bătălii pașnice

În cei 70 de ani de existență, numeroase bătălii pașnice au propulsat Israelul de la statutul de țară devastată, la cel de membru al familiei țărilor dezvoltate, unde nu se intră cu ”pile”, ci pe bază de indicatori socio-economici. În această familie exclusivistă, Israelul ocupă un loc de cinste.

Bătălia pentru apă. Una din problemele de bază cu care s-a confruntat proiectul sionist în Palestina a fost deficitul de apă. Apa este condiția fundamentală vieții. După primele acțiunide săpare a puțurilor pentru apă și asanarea mlaștinilor, după proclamarea independenței a urmat un amplu program de asigurare a apei potabile, a apei necesare pentru agricultură și industrie. În ultimii ani ai mandatului, specialiști britanici au întreprins un studiu din care a rezultat că sursele de apă din Palestina ajung pentru cel mult 2 milioane de locuitori. După 70 de ani, pe același teritoriu trăiesc aproape 14 milioane de oameni, care au necesarul de apă asigurat din plin. Industria și agricultura din Israel s-au dezvoltat uimitor, Israelul a devenit unul din exportatorii semnificativi de legume, fructe și flori, chiar și de apă potabilă. Exportul de apă asigură – pe lângă necesarul Malului de Vest și Iordaniei – un venit suplimentar important. Modelul biblic ”Să se facă apă! Și apă se făcu”, a fost înlocuit cu ingeniozitatea și perseverența unor oameni care au făcut ca lucruri aparent imposibile să devină posibile în Israel.

Primele mari acțiuni au fost sistemul de distribuție a apei din Lacul Kineret prin conducte în toată țara, cu mari rezervoare subterane pentru colectarea apei din puținele ploi și introducerea unui sistem de plată stimulativ pentru folosirea judicioasă a apei. S-a înființat ”Mekorot”, societatea națională de administrare a apei. A urmat descoperirea și aplicarea pe scară industrială a irigației prin metoda picăturii, ca să nu se piardă nicio picătură de apă. Unul dintre creatorii acestui proiect a fost Simcha Blass. Ideea ingenioasă i-a venit în timp ce făcea încercări de aclimatizare a unor o plante în deșertul Negev.

Cu toate aceste măsuri și investiții fabuloase, spectrul lipsei de apă plana asupra țării, mai cu seamă după ani repetați de secetă. Au apărut proiecte de a importa apă din Turcia și pentru utilizarea integrală a apei Iordanului (singurul râu semnificativ), compensând evaporarea din Marea Moartă printr-un canal de aducțiune din Marea Mediterană. Dar costurile financiare și politice erau insuportabile. Soluția cea mai practică era desalinizarea apei de mare (97% din totalitatea apelor planetei). Dar consumul de energie al metodelor clasice era prea mare, mai cu seamă într-o țară fără resurse energetice. Sidney Loeb, profesor la Universitate Ben Gurion din Beer Șeva, a fost unul dintre autorii procedeului de desalinizare a apei de mare cu un consum de energie convenabil: osmoza inversă.

Instalaţie de osmoză inversă

Dacă adaugăm reutilizarea apelor uzate și procedeele de detectare a pierderilor de apă din rețelele de alimentare, vom înțelege cum a reușit Israel să devină în 70 de ani un lider mondial în acest domeniu.

Bătălia pentru păduri. În secolul al XIX-lea, stăpânii otomani au prins gustul mobilelor după moda europeană și au tăiat masiv puținele păduri care acopereau, ici și colo, dealurile din Palestina. Unul din obiectivele importante ale Fondului Național Evreiesc (Keren Kayemet Leisrael), înființat la al 6-lea Congres Sionist în 1903, la inițiativa lui Herzl, a fost refacerea pădurilor.  Poate cea mai importantă misiune a KKL a fost să strângă fondurile necesare marilor proiecte din micile contribuții ale milioanelor de evrei din lumea întreagă. Nu a fost doar necesitatea financiară, ci și misiunea de a cultiva sentimentul responsabilității și al participării fiecărui evreu la recuperarea și refacerea țării.

După 1948, activitatea de împădurire a KKL a cunoscut un impuls puternic. Zeci mii de imigranți au participat la ”bătălia pentru păduri” care continuă și astăzi. Până acum, 240 de milioane de arbori au fost plantați, suprafața pădurilor crește anual cu peste 15.000 mii de hectare. S-au creat zone verzi și suprafețe întinse de deșert au fost împădurite sau redate agriculturii. Israel este singura țară din lume în care pădurile s-au extins în ultimul secol. Primul și cel mai creativ lider al KKL a fost  Menahem Ussişkin,.

”Bătălia pentru energie” se arăta cea mai dificilă. Palestina era una din puținele țări din Orientul Mijlociu fără resurse de energie cunoscute și utilizate în perioada Mandatului: nu avea nici cărbune, nici petrol, nici gaz metan, nici măcar căderi de apă, și doar un singur râu cu debit modest: Iordanul. Palestina nu avea nicio resursă pentrua produce electricitatea fără de care o societate modernă nu putea funcționa.

În această împrejurare a apărut ”omul providențial”, Pinhas Rutenberg. Era un personaj pitoresc cu o biografie fabuloasă. După studii de inginerie a activat în mișcarea socialistă în Rusia țaristă, a fost prieten cu celebrul Părinte Gapon și apropiat al lui Kerensky (primul-ministru al Rusiei după revoluția din Februarie), după care a fost arestat de bolșevici. A fugit în Franța, apoi în Anglia, s-a implicat în mișcarea sionistă și a participat alături de Jabotinsky la alcătuirea primei formații militare evreiești. L-a cunoscut pe Winston Churchill, care i-a înlesnit obținerea unei concesiuni pentru construirea unei centrale electrice, prima pe teritoriul Palestinei. Cu finanțare de la Baronul Rothschild a pus în funcțiune în 1925 o centrală electrică acționată cu motor Diesel la Așkelon și o hidrocentrală pe râul Iordan (Naharaim).

Astăzi în Israel, Compania de Electricitate înființată de Pinhas Rutenberg asigură necesarul intern de energie electrică și pentru Teritoriile Palestiniene plus un semnificativ excedent de export. Resursele primare de energie, în primul rând petrol și gaze, sunt parțial compensate de utilizarea din ce în ce mai largă a surselor neconvenționale. Descoperirile recente de rezerve uriașe de gaze în Marea Mediterană vor face Israelul complet independent de sursele de energie din import – încă o bătălie câștigată.

Compania de electricitate Rutenberg

Izvorul credințelor

Deși cele trei mari credințe au izvorât din Orientul Mijlociu, de-a lungul ultimilor 70 de ani, Orientul Mijlociu a fost și zona cea mai agitată a lumii. Dobândirea independenței țărilor din Orientului Mijlociu a fost urmată peste tot de lupte pentru putere, de schimbări de regim, și în majoritatea cazurilor prin procedee nedemocratice. La cele 17 state care alcătuiau Orientul Mijlociu, s-au mai adăugat încă 5 state musulmane care au devenit independente după destrămarea Uniunii Sovietice. Afganistan și Pakistan, deși musulmane, aparțin unei alte sfere geo-politice, cu propriile ei probleme și interese. În toate statele Orientului Mijlociu au fost războaie și schimbări de regim. Cu toate acestea, majoritatea se confruntă cu subdezvoltarea, cu excepția celor bogate în petrol.  Dar și acolo guvernarea este autocratică, cu diferențe enorme dintre puținii bogați și numeroșii săraci. Au fost încercări de a face schimbări majore în țările Orientului Mijlociu.  Recentele reverberații ale ”Primăverii arabe” nu au adus ameliorările așteptate.

Cele două mari puteri regionale, Iran și Turcia s-au schimbat radical. În Iran s-a instalat Republica Islamică acum condusă de Ayatollah Khamenei, iar în Turcia un guvern islamist acum condus de autocratul Erdogan. Din cel mai bun prieten al Israelului, iranul a devenit cel mai neînduplecat dușman al său.

Paradoxal, câteva state arabe foste dușmane au devenit ”prieteni din umbră”, dispuse să coopereze discret cu Israel. Egiptul și Arabia Saudită se consideră ”lideri” în Orientul Mijlociu, sunt aliații Statelor Unite și adversarii Iranului, nu numai pentru că Iranul este șiit, dar mai ales pentru că Iranul este principalul sponsor al terorismului islamic (Hamas și Hezzbollah) și cu ajutorul armelor nucleare ar putea ajunge stăpânul Orientului Mijlociu.

Principala țintă a amenințării iraniene este statul Israel. Din păcate, nu este singurul pericol care amenință Israelul. Cu toate că spectrul Statului Islamic a dispărut, pentru moment, de pe arena politică, confruntarea în și pentru Siria riscă să se inflameze din nou. Iranul urmărește să aibă o bază militară și o ieșire spre Marea Mediterană. Proiectul iranian de a construi un drum strategic din Teheran la Marea Mediterană este o amenințare directă pentru Israel, mai ales pentru că Hezbollah, înarmat până în dinți și dotat cu zeci de mii de rachete balistice, e de atac la granița de nord. Dezamorsarea acestor amenințări necesită ca Israelul să aibă aliați sau măcar susținători în zonă. Niciun stat (musulman) din zonă nu va accepta o apropiere de Israel, câtă vreme nu se va ajunge la o soluționare a conflictului cu arabii palestinieni. Toată lumea este conștientă de această stare de fapt, caută soluții, dar acestea sunt foarte greu de găsit…

Pacea rece

În 1993 s-au semnat acordurile de Oslo care au însemnat recunoșterea reciprocă între Statul Israel și Autoritatea Palestiniană. Acum, după 25 de ani, după două intifade și patru războaie între cele două părți încă nu avem un Tratat de Pace. De subliniat că în cele patru războaie, Israel s-a înfruntat cu cele două organizații ”sponsorizate” de Iran: Hamas și Hezbollah.

Timp de 25 de ani s-au dus discuții, s-au purtat tratative, s-au constituit  grupuri de studiu și analiză, s-au organizat dezbateri publice și s-au făcut negocieri în culise pentru promovarea faimoasei devize ”Două state pentru două popoare”, dar nu s-au înregistrat progrese notabile. În decursul anilor, guvernele  Israelului au aplicat cu succes o gestionare a conflictelor. Această strategie nu poate continua la nesfârșit, e neviue de o soluție definitivă, chiar cu prețul unor compromisuri dureroase de ambele părți. De altfel, aceasta este şi concluzia Institutului Național de Studii Strategice (INSS) din Israel, condus de Amos Yadlin (general în rezervă, fost director al Serviciului de Informații al Armatei).

Formula celor două state are câteva alternative. Cea cu două state independente și separate s-a dovedit nefuncțională și irealizabilă. Poate soluția cea mai credibilă este formarea unei confederații, o uniune permanentă a două state independente, cu responsabilități comune în anumite domenii, ca economia, apărarea, afacerile străine. Întâi se va proclama și se va recunoaște internațional (inclusiv de către Israel) un stat palestinian independent. Confederația ar putea fi Israel-Palestiniană sau Iordanian-Palestiniană.

Formula cu un singur stat este susținută de 37% dintre palestinieni și 55% dintre israelieni, potrivit unui sondaj recent. Și o asemenea soluție are câteva alternative. Cel mai simplu de exprimat, dar cel mai complicat de pus în practică ar fi un singur stat pentru toți cetățenii egali în drepturi. Asta ar însemna desființarea proiectului sionist, Israelul nu ar mai fi ”statul tuturor evreilor din lume”, cum stipula Declarația de Independență, ci un stat al tuturor locuitorilor, indiferent de etnie, cultură, proveniență, religie. O variantă care ar evita această consecință inacceptabilă ar putea fi un stat evreiesc care să asigure arabilor palestinieni statutul de rezidenți permanenți (nu de cetățeni!) cu toate drepturile civile garantate prin lege, în afară de a alege și de a fi ales. Dar ar putea fi asta o soluție stabilă!? Poate cea mai realistă soluție ar fi un stat federal cu două entități autonome, care ar rezolva marea grijă (îndreptățită) a Israelului, securitatea granițelor. Greu de imaginat cum ar putea funcționa o asemenea formulă care aduce mai mult cu încercarea de a înghesui ”două săbii în aceeași teacă”.

INSS a întreprins simulări și studii detaliate pentru toate alternativele, ținând seama de consecințele finale în plan intern, în lumea arabă și musulmană și, nu în ultimul rând, de opinia publică. Decizia optimă este complicată și de Gaza. Ea va face parte din proiectul de Stat sau Autonomie Palestiniană? Se pare că pe termen lung că ar fi de preferat varianta de oraș-stat, după modele de succes ca Singapore sau Hong-Kong.

Oricum, toate variantele sunt dificile și incerte atât ca rezultat final, cât și ca mod de a ajunge la el. Dintre toate variantele trebuie aleasă cea mai puțin rea, care – după opinia INSS, dar și după evaluarea a numeroase sondaje – este soluția cu două state. Analiștii consideră că este un moment politic favorabil pentru a ieși din blocajul tratativelor israelo-palestiniene. Pentru Israel este important că este susținut fără rezerve de SUA sub președinția Trump și, în același timp, are relații pozitive cu Rusia, sub președinția Putin.  Are relații economice în dezvoltare intensă cu China, India și un număr semnificativ de state africane. Are raporturi discrete și deschidere spre dialog constructiv cu câteva state arabe sunite (Egipt, Arabia Saudită, Emirate) și nu în ultimul rând, o parte din țările Europei de Est, printre care și România, sprijină discret eforturile politice ale Israelului. Avem motive să privim viitorul statului Israel la apropiata aniversare de 70 de ani, cu speranță!…Dar…

Să nu uităm Ierusalimul !!

Tiberiu Roth,16 februarie 2017