Se apropie ziua când vom aniversa 70 de ani de independență a Statului Israel. Pentru poporul evreu este noul început al vieții întreruptă brutal cu 2000 de ani în urmă. Poate nu chiar exact, dar nici nu are importanță la această scală a măsurării timpului o eroare de câțiva ani :).
Istorie și genocid
De fapt, de când a încetat să existe statul evreu? Distrugerea statului evreu din antichitate a început din anul 63 (î.Hr.) anul în care împăratul roman Pompei a cucerit Iudeea și s-a încheiat cu în anul 135 când un alt împărat roman, Hadrian, a dispus deportarea în masă a evreilor, după încercarea nereușită a luptei de eliberare condusă de Bar Kochba. Adică distrugerea statului evreu a durat aproape 200 de ani! Hadrian care era considerat la Roma un împărat pașnic – binevenit după năbădăiosul împărat cuceritor care a fost Traian –, s-a ocupat intens de administrarea imperiului. Și de călătorii de-a lungul și de-a latul uriașului imperiu împreună cu tânărul Antinous – iubitul lui care s-a sinucis în drum spre Iudeea. Se spune că durerea și furia l-au determinat pe Hadrian să facă Ierusalimul una cu pământul.
Pe locul Templului, dărâmat de Titus Vespasianus (în anul 70 d.Cr.), a ridicat o imensă statuie a lui Jupiter. Tot el a fost acela care, pentru a șterge orice urmă istorică a Ierusalimului, i-a schimbat numele în Aelia Capitolina, iar a Iudeei, în Syria Palestina. După care a pornit un război sângeros contra evreilor, care se răsculaseră împotriva idolatriei . Cu toată experiența și combativitatea romanilor, a fost nevoie de 4 ani, până să-i învingă pe evrei și să-l ucidă pe Bar Kochba. Peste 600 de mii de evrei și-au pierdut viața. Mulți au fost schingiuiți cu brutalitate și uciși bestial. Cei care au rămas în viață au fost trimiși în robie la Roma. Istoricii spun că acesta a fost primul genocid al evreilor.
Așa a început diaspora evreiască din Europa. Aceasta a fost prima plecare în masă a iudeilor spre Vest. Prima lor reîntoarcere în masă spre țara lor căreia i s-a răpit până și numele, s-a petrecut peste multe secole. După ultimul genocid al evreilor…
Yom Haațmaut (Ziua independenței)
In anul 1948 Statul Israel a apărut pe harta Orientului Mijlociu. Înființarea statului evreu modern a fost un proces dificil care a durat aproape 70 de ani (socotind de la așezarea primelor „pietre de temelie” ale viitorului stat evreu – primele așezări sioniste din jurul anului 1880 – până la proclamarea independenței în 1948 (5 Iyar 5708 – după calendarul ebraic) Evenimentul, pregătit de multă vreme, a fost o ”surpriză” așteptată și întâmpinată de cei mai mulți evrei din întreaga lume cu imensă bucurie, de cei mai mulți arabi cu proteste, iar de țările arabe vecine, cu război.
Restul lumii a primit evenimentul cu o oarecare indiferență având alte priorități. Marea Britanie era preocupată de consecințele destrămării imensului ei imperiu colonial, Franța cu mișcările de eliberare din ce în ce mai agresive din Africa de Nord și alte departamente ”d’outre mer”, Europa de Vest se străduia să salveze ”barca” deteriorată de cel de al doilea război mondial, încercând să înjghebeze ”Uniunea Europeană”. Europa de Est se ”străduia” să se obișnuiască cu stăpânirea comunistă, iar cele două mari puteri postbelice Statele Unite și Uniunea Sovietică pregăteau ”cortina de fier” dintre zonele lor de influență și ”războiul rece” pentru stăpânirea lumii.
Orientul Mijlociu era în schimbare alertă. Toate țările arabe – croite artificial de cele două (foste) mari puteri, Anglia și Franța, în conformitate cu interesele lor – au dobândit, după războiul mondial independența, proliferând un naționalism de ”tip” nou, cu iz oriental. Iordania, Liban, Siria, Egipt, Irak (vecinele Israelului:) împreună cu Arabia Saudită și Yemen au înființat ”Liga Arabă” cu sediul la Cairo, pentru ”apărarea intereselor comune”. (singurul interes comun fiind, pe atunci, desființarea Israelului…abia înființat:):)
Stema Armatei Arabe de Eliberare
Printre primele acțiuni ale Ligii a fost înființarea ”Armatei Arabe de Eliberare”, a cărei stemă lămurește clar scopurile și metodele ei. Tot Liga Arabă a fost aceea care a înființat ”Comitetul Superior Arab” un organism consultativ al Ligii avându-l ca președinte, pe Amin al Husseini fostul Mare Muftiu al Ierusalimului (nazist ,criminal de război). Posibil ca din conlucrarea celor două organisme să se fi născut decizia (sinucigașă:) a Ligii Arabe de a ataca Statul Israel, încălcând flagrant o hotărâre a Organizației Națiunilor Unite ai cărei membri erau toate statele din Ligă. Dacă 1948 a fost anul unei ”surprize” așteptate, proclamarea Statului Israel, a fost și anul unei surprize neașteptate, victoria ”Țahal” (acronimul denumirii ebraice pentru ” armata națională
de apărare”) care a învins fără drept de apel armatele arabe agresoare
Au fost odată…
Turcia și Iran cele două state importante – nearabe dar musulmane – din Orientul Mijlociu, erau de secole în competiție acerbă pentru poziția de”lider” al zonei. Turcia, succesorul Imperiului Otoman care s-a ”făcut țăndări” după Primul Război Mondial, s-a ”cumințit” păstrând neutralitatea în cel de al doilea. De fapt, a cochetat până în ultimul moment al conflagrației ba cu ”Antanta” ba cu ”Puterile Centrale” și a intrat în război alături de învingători cu două săptămâni înainte de sfârșitul luptelor.
A fost primul stat musulman care a recunoscut Statul Israel cu care a întreținut relații amicale și o strânsă cooperare militară. Iranul care a fost miză importantă în război pentru consistentele rezerve petroliere de care dispunea. Germanii au încercat să ocupe Iranul încurajați de orientarea pronazistă a şahului Reza Pahlavi, instalat pe tronul imperial printr-o lovitură de stat în 1929, dar trupele britanice și sovietice au împiedicat ofensiva germană obligând șahul filogerman să abdice. Fiul lui – Mohammed Reza Pahlavi – a devenit noul şahinșah în anul 1941, imprimând Iranului o orientare pro occidentală. Iranul a fost al doilea stat musulman care a recunoscut Israelul și a cultivat relații economice excelente cu statul evreu. Cei peste 200.000 de evrei care locuiau în Iran, continuatori ai unei comunități influente și bogate care dăinuia de peste două mii de ani, au contribuit din plin la consolidarea acestei relații preferențiale.
1948 – 2018
După 70 de ani Israelul a devenit o țară prosperă, o democrație consolidată, singura democrație din Orientul Mijlociu. ”Teritoriul” care a fost de cca 14000 kmp cu granițe incerte și cu o populație de 905.000 de locuitori, din care doar 498.000 evrei (55%), a devenit un stat cu aproape 9 milioane de locuitori, din care 75% sunt evrei, pe un teritoriu de 22000 kmp… dar cu granițele tot incerte:) Cei 70 de ani nu s-au scurs în liniște, au fost ani de neîntrerupte bătălii externe dar și interne, pe toate ”fronturile” civile și militare. Cele mai multe dintre ”bătălii” au fost câștigate. Prima, poate cea mai dramatică .a fost cea ” demografică”. Desigur ”alia”, reîntoarcerea poporului evreu din ”împrăștiere” spre Israel, a fost idealul și esența mișcării sioniste și rațiunea de a fi a noului stat, așa cum s-a statuat și în Declarația de Independență. Dar realizarea practică a acestui scop nobil a fost o adevărată bătălie. Peste 3 milioane de oameni veniți din 75 de țări ale lumii, vorbind limbi diferite, provenind din straturi sociale și culturi diferite a căror legătură era una strict ideatică – religia și persecuția comună – sosiți într-o țărișoară săracă, fără resurse, fără locuri de muncă suficiente, au devenit în câțiva ani cetățeni devotați și eficienți ai noii patrii, vorbind aceeași limbă, servind aceleași idealuri, găsindu-și rostul și cei mai mulți fericirea. Acești oameni împreună cu cei care erau deja ”israelieni” atunci când” Statul lor” s-a proclamat, au fost soldații și eroii războaielor care timp de 70 de ani au amenințat însăși existența statului și viețile lor. Astăzi Țahal este recunoscut ca fiind cea mai puternică armată din zonă. Dotarea este de cel mai înalt nivel și provine de la furnizorii de vârf a industriei militare din lume din SUA, Germania Franța, precum și de la propria industrie de apărare, de mare performanță( mai ales în domeniul informaticii și a industriei aeronautice). Bugetul anual de apărare este de peste 15 miliarde $ reprezentând 6,2% din Produsul Național Brut și în jur de 15% din Bugetul de Stat. Țahal dispune și de o resursă umană extrem de competentă și importantă.. Armata poate mobiliza la nevoie 3 milioane de rezerviști instruiți ( 18-40 de ani, bărbați și femei) alături de cei 175000 de militari activi. De o incomparabilă valoare este moralul armatei israelului. Este o armată bazată pe principii etice înalte, în care femeile și bărbații au drepturi (și îndatoriri ) similare, în care toate minoritățile etnice, religioase sau sexuale beneficiază de egalitate deplină (dacă aplică pentru acestea), în a cărui cod comportamental este înscrisă obligația de respect pentru adversarii învinși, și ajutorarea lor dacă sunt răniți sau bolnavi.
Bătălii pașnice
Multele ”bătălii” duse cu succes – în cei 70 de ani care au propulsat Israelul, de la statutul de țară devastată a unui ”popor ales”, la statutul de stat membru al familiei ” țărilor dezvoltate” unde nu se intră pe bază de ”pile”, ci doar pe bază de indicatori socio-economici . În această ”exclusivistă” familie, Israelul ocupă un loc de cinste pentru reușite de excepție în multe sectoare ale economiei
”Bătălia pentru apă”. Una din cele mai preocupante probleme cu care s-a confruntat de la început proiectul sionist de reclădire a statului evreu în Palestina a fost cea a deficitului de apă. Apa este condiția vieții și mai ales a vieții în parametrii civilizației moderne. După primele acțiuni ale pionierilor (haluțim-ebr) de săpare a puțurilor pentru apă și asanarea mlaștinilor, a urmat după proclamarea independenței un amplu program de asigurarea apei potabile, a apei necesare pentru agricultură și industrie, într-o țară secetoasă cu zone întinse de deșert. În ultimii ani ai mandatului, specialiști britanici au întreprins un studiu din care a rezultat că sursele de apă din Palestina pot fi suficiente pentru o populație de cel mult 2 milioane de locuitori. După 70 de ani, pe teritoriul fostului mandat britanic trăiesc aproape 14 milioane de oameni, care au necesarul de apă asigurat din plin. Industria și agricultura din Israel s-au dezvoltat uimitor, Israelul a devenit unul din exportatorii semnificativi de legume, fructe și…flori, chiar și de apă potabilă. Exportul de apă asigură – pe lângă necesarul Malului de Vest și Iordaniei – un venit suplimentar important. Modelul biblic ”Să se facă apă și apă se făcu”, a fost înlocuit cu ingeniozitatea și perseverența unor oameni, care au făcut ca lucruri aparent imposibile să devină posibile în Israel.
Sistemul centralizat de distribuție a apei ”dulci” din Lacul Kineret, prin conducte ramificate în toată țara, cu mari rezervoare subterane pentru colectarea apei din puținele ploi și… introducerea unui sistem de plată stimulativ pentru folosirea judicioasă a apei, au fost primele mari acțiuni. S-a înființat ”Mekorot” societatea națională de administrare a apei. A urmat descoperirea și aplicarea pe scară industrială a ”irigării” prin metoda ”picăturii” făcând să nu se irosească nici o picătură de apă. Unul dintre creatorii acestui proiect a fost Simcha Blass. Ideea simplă dar genială a ”irigării cu picătura” i-a venit în timp ce făcea încercări de aclimatizare a unor o vegetații în deșertul Negev.
Cu toate aceste măsuri și investiții fabuloase, spectrul lipsei de apă plana asupra țării mai cu seamă după ani repetați de secetă. Au apărut proiecte pentru import de apă din Turcia! Și proiecte pentru utilizarea integrală a apei Iordanului (singura apă curgătoare semnificativă ) cu compensarea evaporării din Marea Moartă printr-un canal de aducțiune din Marea Mediterană. Însemnau costuri financiare și…politice insuportabile. Soluția care părea cea mai la îndemână era desalinizarea apei din mările și oceanele care conțin 97% din totalitatea apelor planetei. Dar consumul de energie presupus de metodele clasice făceau soluția prohibitivă, mai cu seamă într-o țară ca Israel, fără resurse energetice. Sidney Loeb, profesor al universității Ben Gurion din Beer Șeva, a fost unul dintre autorii importanți ai uni procedeu pentru desalinizarea apei de mare, cu un consum de energie convenabil: ”osmoza inversă”.
Instalaţie de osmoză inversă
Dacă adaugăm la aceasta tehnologiile aplicate în Israel pentru reutilizarea apelor ”uzate”, precum și ”supertehnologiile” pentru detectarea pierderilor de apă din rețelele de alimentare, vom înțelege cum a reușit Israel să devină în 70 de ani un lider mondial al acestui domeniu purtător de viață…
Bătălia pentru păduri. În secolul 19, stăpânii otomani au prins gustul mobilelor după moda europeană și au tăiat masiv puținele păduri care acopereau, ici și colo, dealurile din Palestina. Unul din obiectivele importante ale Fondului Național Evreiesc (Keren Kaiemet Leisrael – ebr), înființat la al 6-lea Congres Sionist în 1903 la inițiativa lui Herzl, a fost refacerea pădurilor, pe lângă alte numeroase proiecte ecologice, întemeieri de așezări agricole, achiziții de pământ. Poate cea mai importantă misiune a KKL a fost să strângă fondurile necesare marilor proiecte din micile contribuții ale milioanelor de evrei din lumea întreagă. Nu a fost doar necesitatea financiară, ci în egală măsură, misiunea de a cultiva sentimentul responsabilității și a participării fiecărui evreu la recuperarea și refacerea țării sale.
După 1948, activitatea KKL în împădurirea țării a cunoscut un impuls puternic, zeci mii de imigranți au participat la această ”bătălie pentru păduri” care nu s-a încheiat. Până acum, 240 de milioane de arbori au fost plantați, suprafața pădurilor a crescut anual cu peste 150 de mii de dunami . Mari zone verzi au fost create și suprafețe întinse din deșert au fost împădurite sau redate agriculturii. Israel este singura țară din lume în care suprafața pădurilor a crescut în ultimul secol. Primul și cel mai creativ lider al KKLl a fost Menahem Ussişkin,.
”Bătălia pentru energie” se arăta cea mai dificilă. Palestina era una din puținele țări din Orientul Mijlociu fără clasicele resurse de energie cunoscute și utilizate în perioada Mandatului .Palestina nu avea cărbune, nu avea petrol, nu avea gaz metan, nu avea nici măcar căderi de apă doar o singură apă curgătoare cu debit modest. Iordanul. Palestina nu avea nici-o resursă evidentă ca să poată produce electricitatea fără de care o societate modernă nu putea funcționa.
În această împrejurare îngrijorătoare a apărut ”omul providențial”. Se numea Pinhas Rutenberg. Un personaj pitoresc cu o biografie fabuloasă. După studii de inginerie a participat activ în mișcările politice de orientare socialistă în Rusia țaristă, a devenit prieten cu celebrul Părinte Gapon și apropiat al lui Kerensky – primul ministru al Rusiei după revoluția democratic – ,după care a fost arestat de bolșevici. A fugit în Franța, apoi în Anglia, s-a implicat în mișcarea sionistă și a participat alături de Jabotinsky la alcătuirea primei formații militare evreiești. L-a cunoscut pe Winston Churchill, care i-a înlesnit obținerea unei concesiuni pentru construirea unei centrale electrice, prima pe teritoriul Palestinei. Cu finanțare de la Baronul Rothschild a pus în funcțiune în 1925 o centrală electrică acționată cu motor Diesel la Așkelon și o hidrocentrală pe râul Iordan (Naharaim).
Astăzi în Israel, Compania de Electricitate (Hevrat Hașmal-ebr) înființată de Pinhas Rutenberg asigură necesarul intern de energie electrică și pentru Teritoriile Palestiniene plus un semnificativ excedent de export. Resursele primare de energie, în primul rând petrol și gaze, sunt parțial compensate de utilizarea din ce în ce mai largă a surselor neconvenționale. Descoperirile recente de rezerve uriașe de gaze în Marea Mediterană vor face Israelul complet independent de sursele de energie din import. Deci încă o ”bătălie importantă care a fost câștigată.
Compania de electricitate Rutenberg
Izvorul credințelor
Deși din Orientul Mijlociu au izvorât cele trei mari credințe care s-au revărsat spre toate azimuturile predicând pacea și înțelegerea între oameni, de-a lungul ultimilor 70 de ani, tot Orientul Mijlociu a fost zona cea mai agitată a lumii. Schimbări externe urmate de schimbări interne: dobândirea independenței pentru toate țările Orientului Mijlociu a fost urmată în fiecare țară de lupte pentru putere, de schimbări de regim, evident, în majoritatea cazurilor prin procedee nedemocratice. La cele 17 state care alcătuiau zona denumită Orientul Mijlociu, s-au mai adăugat încă cele 5 state musulmane care au devenit independente după destrămarea Uniunii Sovietice. Cele două state Afganistan și Pakistan deși sunt musulmane și ele, aparțin unei alte sfere geo-politice cu propriile ei probleme și interese. Au fost războaie și schimbări de regimuri în toate statele Orientului Mijlociu. Cu toate acestea majoritatea lor se confruntă cu subdezvoltarea cu excepția unora care sunt bogate în petrol, mai ales statele arabe din Golf și Arabia Saudită. Aceste state sunt însă guvernate autocratic, cu diferențe enorme dintre puținii bogați și numeroșii săraci. Au fost valuri de încercări pentru a realiza schimbări majore în țările Orientului Mijlociu. Mai recente au fost reverberațiile ”primăverii arabe” care nu au adus ameliorările așteptate.
Cele două ”mari puteri regionale” Iran și Turcia s-au schimbat radical, Regimurile pro occidentale și seculare din aceste două țări care, de a lungul bogatei lor istorii au fost mai mult vrăjmașe decât prietene, s-au schimbat radical. În Iran s-a instalat Republica Islamică acum condusă de Ayatollahul Khameini iar în Turcia un guvern islamist acum condus de autocratul Erdogan. Iranul a devenit din cel mai bun prieten al Israel-ului, cel mai neînduplecat dușman al său.
Paradoxal câteva dintre statele arabe foste dușmane au devenit ”prieteni din umbră” dispuse să coopereze discret, cu Israel. Egiptul, Arabia Saudită care au vocația și ambiția de a fi ”lideri” în Orientul Mijlociu. Ambele state sunt ”aliate” ale SUA și adversare ale Iranului, nu doar pentru că există între ele adversitățile religioase (suniți contra șiiți 🙂 ci, mai ales, pentru că Iranul este principalul sponsor al terorismului islamic ( vezi Hamas și Hezzbollah) și poate ajunge ”stăpânul” Orientului Mijlociu dacă reușește să dețină arme nucleare.
Principala țintă a amenințării iraniene este statul Israel. Din păcate nu este singurul pericol care amenință Israelul din partea Iranului. Cu toate că spectrul Statului Islamic a dispărut, pentru moment, de pe arena politică, confruntarea în și pentru Siria riscă să se inflameze din nou. Iranul, urmărește să aib[ o bază militară și o ieșire spre Marea Mediterană. Proiectul iranian de a construi un drum strategic din Teheran la Marea Mediterană este o amenințare directă pentru Israel, mai ales pentru că Hezbollah – o armată înarmată până în dinți, dotată cu zeci de mii de rachete balistice – stă pregătită de atac.la granița de nord. Dezamorsarea acestor amenințări, care nu sunt singurele, presupune ca Israelul să nu fie singur, fără aliați sau măcar susținători în zonă. Nici un stat din zonă (toate fiind musulmane:) nu va accepta o apropiere de Israel câtă vreme nu se va ajunge la o soluționare a stării conflictuale cu arabii palestinieni. Toată lumea este conștientă de această stare de fapt, caută soluții, dar soluțiile sunt foarte greu de găsit…
Pacea…rece
În urmă cu 25 de ani, în anul 1993, s-au semnat acordurile de Oslo care au însemnat recunoșterea reciprocă între Statul Israel și Autoritatea Palestiniană. Acum, după 25 de ani , după două ”intifade” și patru războaie între cele două părți care au semnat acordurile (de pace:) de la Oslo, nu avem un Tratat de Pace. De subliniat faptul că cei cu care s-a înfruntat Israel în cele 4 războaie au fost succesiv cele două organizații ”sponsorizate” de Iran: Hamas și Hezzbolah
Timp de 25 de ani s-au dus discuții, s-au purtat tratative, s-au constituit grupuri de studiu și analiză, s-au organizat dezbateri publice și s-au făcut negocieri în ”culise” pentru promovarea faimoasei devize ”două state pentru două popoare”, dar în realitatea de pe ”teren” nu s-au înregistrat progrese notabile. În decursul anilor guvernele Israelului au aplicat cu succes un ”management de conflict”. Această ”strategie” nu se poate menține în continuare, fiind imperios necesară o soluție definitivă, chiar cu prețul unor compromisuri dureroase de ambele părți. De altfel, aceasta este şi concluzia pe care o susține și Institutul Național de Studii Strategice (INSS) din Israel, condus de Amos Yadlin ( general r, fost director al Serviciului de Informații al Armatei).
Formula cu două state are câteva alternative posibile, pe lângă cea de a avea două state independente și separate (care s-a dovedit nefuncțională și irealizabilă). Una din ele și poate cea mai credibilă este formarea unei confederații, după ce se va proclama și se va recunoaște internațional (inclusiv de către Israel) un stat palestinian independent. Confederația ar putea fi Israel-Palestinian sau Iordanian-Palestinian.(Confederația este o uniune permanentă reglementată, a unor state independente care au responsabilități comune în anumite domenii, cum ar putea fi: economia, apărarea, afacerile străine).
Formula cu un singur stat, este susținută de o parte a palestinienilor (37%) și a israelienilor (55%), potrivit unui sondaj recent. Și o asemenea soluție are câteva alternative. Cel mai simplu de exprimat, dar cel mai complicat de aplicat ar fi: un singur stat pentru toți cetățenii egali în drepturi ale celor două popoare. Asta ar însemna desființarea proiectului sionist, Israelul nu ar mai fi un ”stat al tuturor evreilor din lume”, cum s-a stipulat în Declarația de independență ci un stat al celor care îl locuiesc la un moment dat indiferent de etnie, cultură, proveniență, religie. O ”secvență timpurie ” a unei viitoare globalizări:). Varianta care ar evita o asemenea consecință inacceptabilă, ar putea fi un stat evreiesc care să asigure arabilor palestinieni statutul de rezidenți permanenți (nu de cetățeni! cu dreptul de a alege și a fi aleși:) cu toate celelalte drepturi civile garantate prin lege. E un mare semn de întrebare dacă ar putea fi asta o soluție stabilă!? Poate cea mai realistă soluție pentru ”un stat” ar fi un Stat Federal cu două entități autonome, care ar rezolva marea grijă (îndreptățită) a Israelului, securitatea granițelor. Greu de imaginat cum ar putea funcționa o asemenea formulă care aduce mai mult cu încercarea de a înghesui ”două săbii în aceeași teacă”
INSS a întreprins simulări și studii detaliate pentru toate alternativele, ținând seama de consecințele finale în plan intern, în lumea arabă și musulmană și, nu în ultimul rând, de opinia publică adică ”ce va zice lumea”? Decizia optimă este complicată și de necunoscuta care este Gaza. Dacă ea va face parte din proiectul de Stat sau Autonomie Palestiniană? Sunt multe indicii și argumente că ar fi de preferat pe termen lung varianta de oraș-stat după modele de succes ca Singapore sau Hong-Kong. Israel s-ar putea implica pozitiv într-un astfel de proiect.:)
Oricum toate variantele sunt dificile și incerte atât ca rezultat final, cât și ca parcursul pentru a ajunge la etapa finală (”road map”:). Dintre toate variantele trebuie aleasă cea mai puțin rea, care – după opinia INSS, dar și după evaluarea numeroaselor sondaje – este totuși soluția cu 2 state. Toți analiștii reputați consideră că este un moment politic favorabil pentru a ieși din blocajul tratativelor israelo-palestiniene. Pentru Israel este important că are o susținere fără rezerve din partea Statelor Unite sub președinția Trump și în, același timp, are relații pozitive cu Rusia, sub președinția Putin. Are relații economice în dezvoltare intensă cu China, India și un număr semnificativ de state africane. Are raporturi discrete și deschidere spre dialog constructiv cu câteva din statele arabe sunite (Egipt, Arabia Saudită, Emirate,) , și, nu în ultimul rând, o parte din țările Europei de Est, printre care și România, sprijină tot ”discret” eforturile politice ale Israelului. Avem motive să privim viitorul statului Israel la apropiata aniversare de 70 de ani, cu speranță!…Dar…
Să nu uităm Ierusalimul !!
Tiberiu Roth,16 februarie 2017
