În primăvara lui 1974, scena politică europeană a fost zguduită de un scandal imens. În condițiile în care cele două mari puteri-SUA și URSS – și-au dat seama că nu are nici un rost să se războiască deoarece s-ar distruge reciproc, s-a încercat o apropiere, cu pași foarte mici, între est și vest. Unul dintre artizanii acestui demers a fost cancelarul vest- german social-democrat Willy Brandt, de-altfel un anticomunist convins Inițiativele lui, cunoscute sub denumirea de Neue Ostpolitik, au dat roade, drept care a fost recompensat cu premiul Nobel pentru Pace. Numai că în 1974, serviciile secrete vest-germane au descoperit că unul dintre oamenii cei mai apropiați ai cancelarului, Gunther Guillaume, era spion est-german, plasat cu multă abilitate alături de el de Stasi, una dintre cele mai competente agenții de spionaj est-europene. Deși nu a fost cu nimic vinovat (decât poate de prea mare încredere într-un prieten, deoarece așa l-a considerat pe Guillaume), primul gest al lui Brandt a fost să-și dea demisia. A fost o demisie de onoare deși la Brandt funcționa faimoasa prezumție de nevinovăție. El a simțit că cei de care răspundea nu și-au făcut datoria când au permis unui spion est-german să se apropie atât de mult de el.

Dar Brandt nu a fost singurul om politic care a făcut acest gest, din când în când mai citim prin presa străină astfel de demisii sau altele unde câte o personalitate politică este implicată în procese. Ea renunță la funcție până când cazul  se elucidează, într-un fel sau altul. De multe ori i se dovedește nevinovăția dar prin gestul lui de a se retrage  ferește de compromitere  guvernul sau formațiunea politică din care face parte.

Toate acestea mi-au venit în minte când, după formarea celui de-al treilea cabinet PSD într-un an liderii partidului au fost întrebați dacă printre noii-vechi demnitari s-ar găsi ”penali”, adică persoane care au probleme cu justiția, Rovana Plumb, scoasă din cabinetul Tudose tocmai din acest motiv și ”repusă în drepturi” ca vicepremier, a spus: În România este în vigoare prezumția de nevinovăție și până când cineva nu e condamnat, este nevinovat (Doar în paranteză, mai citez un alt răspuns: ”Ne facem un guvern cum ne place”).

Într-un fel, Rovana Plumb și alți membri ai coaliției guvernamentale au dreptate, dacă ne uităm puțin la definiția prezumției de nevinovăție, aplicarea ei și cum este percepută în lume.. Am să citez diferitele variante ale acestei definiții, chiar dacă poate pe unii cititori îi va plictisi, ”Prezumția de nevinovăție, se scrie în Wikipedia, reprezintă o cutumă legală utilizată în majoritatea statelor civilizate, care implică o presupunere că o persoană este considerată ca fiind inocentă până la proba contrarie. Scopul prezumției de nevinovăție este acela de a proteja individul împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertății individuale, prin stimularea căutării adevărului de către autoritățile statului și prin evitarea convingerii că persoana împotriva căreia se exercită o acțiune penală este vinovată”

Istoria ei este foarte frumoasă, ia naștere în revoluția franceză și a fost inclusă în Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată de Adunarea Națională a Franței la 26 august 1789, deci la anul împlinește 230 de ani. Este articolul 9 al Declarației și suna în felul următor: Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilității sale… Ea a fost preluată de sistemele de drept europene și cel din Statele Unite și a fost consacrată și în  articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU la 10 decembrie 1948. Orice persoană învinuită (acuzată) a fi săvârșit o infracțiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăția sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanțiilor necesare apărării.

Ea a intrat și în legislația românească  în 1974, a fost reconfirmată prin Legea nr.30 din 1994 și introdusă în Constituția României, stipulând: Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este nevinovată

Poate că, alături de desființarea condamnării la moarte, este una dintre cele mai umane legi gândite de societatea care a trebuit să ajungă la un anumit nivel, la o anumită maturitate ca să valorizeze omul și viața omului. Multe s-au întâmplat în timpul Revoluției Franceze și eu aș adăuga, și în timpul domniei lui Napoleon, un mare legiuitor,  ca să se formuleze o astfel de definiție care și-a păstrat valabilitatea și în zilele noastre și se pare că-și va păstra și în viitor.

În ce măsură a fost respectată, asta este o altă poveste. A depins de mulți factori, de tipul sistemului de stat, de lideri, de nivelul la care a ajuns democrația, la cum a fost percepută noțiunea de stat de drept. Dacă la noi prezumția de nevinovăție , adoptată în 1974 a trebuit să fie reconfirmată în 1994, aceasta înseamnă că  mult timp era o expresie scrisă pe un petec de hârtie. În regimul trecut era în vigoare mai degrabă prezumția de vinovăție. Unui  arestat i se găseau  de la început zeci de vinovății, teza s-a inversat, cel acuzat trebuia să-și dovedească nevinovăția. Este adevărat și că în state în care se aplica prezumția de nevinovăție, se întâmpla să se facă abuz  ca să zic așa pe invers și  scăpau  persoane chiar dacă erau vinovate. De aceea, problema prezumției de nevinovăție trebuie tratată cu foarte multă precauție și abordată cu grijă.

În multe locuri, inclusiv la noi, se întâmplă  ca un om reținut , arestat să fie de-acum condamnat de opinia publică, ceea ce îngreuiază munca avocaților, martorilor-și judecătorilor. Se întâmplă  și ca o achitare să fie considerată rezultatul corupției sau incapacității organelor de cercetare de a găsi dovezi. Este dificil de stabilit calea de mijloc unde să se confirme fie prezumția de nevinovăție sau să se dovedească vinovăția.

Dar să revenim la cele spuse la început de Rovana Plumb,  implicată într-un caz de corupție, povestea insulei Belina, și care s-a folosit de prezumția de nevinovăție, dar nu este numai ea. Formal, are dreptate. Nimeni nu poate afirma nici în cazul ei ,nici în cazul  altor persoane în  funcții publice, ale căror dosare se află în diferite stadii de cercetare sau își așteaptă procesul, că sunt vinovați.

Există însă altceva –onoarea. Se presupune că o persoană care ocupă o funcție publică trebuie să aibă un prestigiu nepătat. Nici o umbră de îndoială asupra cinstei ei nu ar trebui să existe. Iar în clipa în care aceasta apare, ar trebui să plece. Să se retragă să-și dea demisia, să se autosuspende până la clarificarea situației. De aceea am citat la început povestea lui Willy Brandt.

Da, există prezumția de nevinovăție dar există și ceea ce se cheamă bun simț. Din păcate, la noi și probabil și în alte părți, această însușire pur și simplu nu mai funcționează. ”Lasă că merge și așa”, zicala care a intrat de multă vreme în conștiința multora, se aplică cu succes și aici.

Eva Galambos