O idee fără nicio șansă de reușită

Bernard e un foarte bun și apropiat prieten, deși geografic ne despart mii de kilometri și vreo câteva mări și țări. Bernard e medic și scriitor. Excelează în amândouă direcțiile și e cunoscut în țara lui, printre altele, pentru admirabila sa înclinație spre artă și literatură.

În urmă cu mulți ani a publicat un volum ce conține vreo 20 interviuri imaginare cu personalități de mult dispărute, printre alții: Hitler, Napoleon, Freud și Stalin.

L-am admirat pentru ideea, genială în felul ei, pentru că autorul își putea permite un lucru rar, și anume de a prezenta întrebările dar și a oferi răspunsurile pe care le considera potrivite pentru perioada în care trăim și în conformitate cu propriile sale opinii.

Într-o noapte în care somnul întârzia să pună stăpânire pe scoarța mea cerebrală mi-am adus aminte de această carte specială, în felul ei, și deodată mi s-a năzărit gândul că unul din puținele lucruri care mi-ar face o deosebită plăcere în ziua de azi ar fi să intervievez un politician palestinian, unul dintre aceia care fac parte din ”secția de propagandă” (așa se numea pe vremea mea) a Autorității Palestiniene. Să-i pun întrebări, dar să-l oblig să-mi ofere răspunsuri clare și fără să se ascundă după deget.

Știu, nu am nicio șansă să ajung la un asemenea personaj. Trăim aproape unul (unii) de altul (alții), dar nu ne vedem, nu ne vorbim, deci nu ne cunoaștem. Ba mai mult, tot ce știm despre opiniile celuilalt primim prin intermediul mijloacelor de comunicație care, în cel mai bun caz, prezintă jumătăți de adevăruri și, în cel mai rău caz, pubică știri măsluite.

Și cu toate astea, tare aș vrea să mă întâlnesc cu ”el” (sau cu ”ea”, ceea ce e mult mai puțin probabil) pentru că simt o nevoie acută de a înțelege ce se ascunde în mintea celui care mi-e dușman inveterat și care, de fapt, în viitor e de presupus că-mi va fi dacă nu prieten, cel puțin partener.

Și de ce eu?

Cel puțin din două motive, primul fiind că eu sunt un simplu cetățean israelian, fără funcții publice și fără veleități de om politic, neîndoctrinat, deci posesor al unei minți deschise și apte de a înțelege opinia altuia. Dar în al doilea rând, și poate mai important, poziția mea față de conflictul dintre noi are multe puncte comune cu cei cu care noi, israelienii, ne războim de atâta vreme: eu doresc din inimă  și în modul cel mai sincer o totală despărțire geopolitică de vecinii mei, fiecare la casa (citește: țara) lui, fără fricțiuni zilnice și fără pretenții reciproce, căci așa spune francezul: socotelile corecte stau la baza prieteniilor de durată (traducere aproximativă!).

Și iată dilema: să zicem că-l întâlnesc. Ce doresc să-l întreb?

Îmi amintesc cu nostalgie de gluma care circula pe vremea mea, despre Dl Șmilovici din Focșani, care a hotărît să învețe limba rusă ca să poată să pună o întrebare lui Hrușciov. Și când a fost nevoit să explice despre ce e vorba a răspuns:

  • Vreau să mă uit în ochii lui, direct, și să-l întreb: Și????!!!!!

Întrebările, pe care le-am pregătit în mintea mea pentru o eventuală întâlnire care nu va avea loc, au un caracter mai mult didactic, organizat și simplu, nimic sofisticat.

Eu vreau să încep de la ”pașopt”, cum spunea Conu’ Iancu.

Deci aș dori să-l întreb, în primul rând,  de când – după părerea sa și a celor pe care îi servește și pe care susține că îi reprezintă – evreii sunt o națiune cuceritoare și cotropitoare? Aceasta e o întrebare cheie, întrucât răspunsul va dovedi în ce măsură interlocutorul meu e în stare să ofere un răspuns sincer.

Pentru că dacă îmi va răspunde că noțiunea de cuceritor (aplicată cu generozitate Israelului) se referă doar la teritoriile ocupate în Războiul de Şase Zile, e clar că sunt mințit direct în față!!

Căci dacă așa stau lucrurile, cum se face că acțiunile agresive ale populației arabe împotriva așezărilor evreiești au o istorie de cel puțin un secol?! Cine poate uita pogromurile împotriva populației evreiești din lunga perioadă  dinaintea proclamării statului Israel în anul 1948? Între anii 1920-1938 se pot număra 18 grave acțiuni agresive arabe antievreiești în Palestina aflată sub Mandat Britanic, având ca rezultat uciderea a nu mai puțin de 390 evrei. Între anii 1920-1936 nu se înregistrează niciun atac evreiesc anti-arab, dar în aceeași perioadă, mai în fiecare an, erau uciși evrei nevinovați și pașnici,  purtând singura vină de a se fi așezat în acele locuri, pe care romanii le-au numit Palestina.

Prin urmare, noi nu ne-am iubit cu foc până în anul 1967 și am început să ne urâm numai după aceea. Cu alte cuvinte ”ei” nu ne-au vrut de la bun început și au știut să-și arate, cu vârf și-ndesat, lipsa de dorință de a conlocui cu ”noi”. Ba mai mult, Organizația de Liberare a Palestinei (OLP) a luat ființă ani înainte de Războiul de Şase Zile, unicul ei scop fiind distrugerea Israelului și aruncarea evreilor în mare.

Deci, i-aș zice eu lui, toată povestea cu teritorii cucerite în 1967 e bună de adormit copiii sau conștiința celor care au nevoie de o explicație trasă de păr.

Și acum a doua întrebare: care ar trebui să fie prețul refuzului planului  ONU, de partiție a Palestinei în anul 1947? Evreii au acceptat împărțirea teritoriului aflat între mare și Iordan, arabii au refuzat-o și ceea ce a urmat a fost încercarea de invazie a noului statului evreu de către armatele câtorva state arabe.

Asta nu se plătește ? Faptul că statul arab palestinian nu a apărut pe harta lumii, faptul că armatele arabe invadatoare au pierdut războiul, nimic nu se plătește? Germania a pierdut războiul și a plătit, printre altele, prin pierderea Alsaciei și Lorenei. Mexicul a pierdut războiul și Statele Unite au cucerit teritoriile ce se află azi  în sudul ei. Și exemplele de acest gen se țin lanț.

În vara anului 1967 țările arabe vecine cu Israelul pregăteau o invazie a statului iudaic,  drept pentru care trupele ONU la granița israelo-egipteană fuseseră retrase la cererea lui Nasser. Urmarea? Războiul de Şase Zile, cucerirea de către Israel a peninsulei Sinai, Fâșiei Gaza, malul de vest al Iordanului și Platoul Golan, trupele arabe fiind complet distruse sau în incapacitate de a acționa.

Oare nici agresiunea nu se plătește?

Ceea ce îmi aduce aminte de o poveste pe care de mult vreau s-o povestesc, dar până acum n-am avut ocazia, și ce mult doream s-o fac publică!

Locuiam în aripa unui spital bucureștean, afectată internilor de toate specialitățile. Bunul meu coleg de internat  pierduse, după o noapte de joc intens la masa de poker, o sumă considerabilă. Spre zori, când jocul se termină, omul meu își ceru – spre uimirea partenerilor de joc – banii  înapoi. Ca răspuns la nedumerirea celorlalți, explicația oferită fusese foarte simplă: aceia erau banii lui, salariul de o lună, deci fără ei omul rămăsese fără un minim de mijloace de existență. Întrebarea celor prezenți, de ce nu se gândise dinainte la această nefastă probabilitate, rămase fără răspuns….

Și acum a treia și ultima întrebare (aș mai avea încă multe, dar îmi închipui că orice interviu are un început, dar și un sfârșit….).

Fâșia Gaza (considerată parte integrantă a viitorului stat palestinian) e din anul 2005 un teritoriu liber. Ea e condusă de mișcarea Hamas, care și-a înscris în ”constituția” sa țelul numărul unu și de fapt singurul: distrugerea statului Israel. Fiind vorba de un teritoriu dușman, în permanent război împotriva Israelului, acesta controlează tot ce intră și iese în și din Gaza atât prin granița comună, dar și pe cale maritimă. Aparent Gaza a devenit un teritoriu asediat. Acesta este pretextul organizării de nenumărate demonstrații în lumea largă, toate cerând ridicarea embargoului care sufocă populația Gazei și o transformă în prizonieră a bunului plac israelian.

Din păcate un ”mic” amănunt e ignorat cu desăvârșire și el reprezintă miezul întrebării pe care aș dori s-o pun, la sfârșitul convorbirii cu anonimul meu interlocutor: Gaza are o graniță comună și cu …Egiptul, un stat pur arab, total solidarizat cu cauza palestiniană. Ei bine, stimate domn intervievat, cum se face că această graniță e practic închisă de aproape 12 ani, mai nimic nu trece în nicio direcție? Ce nevoie are populația Gazei de un trafic foarte eficient prin granița cu Israelul, ce nevoie are de dispariția controlului israelian, când țara-soră poate rezolva problema în totalitate și de la o zi la alta?

Iată propunerea mea: în loc să primesc un răspuns, mai mult sau mai puțin echivoc, hai să-i întrebăm pe egipteni. Și dacă o facem, iată fără discuție care va fi răspunsul: grupul terorist pe nume Hamas, cel care răspunde de soarta Gazei, oferă un sprijin necondiționat bandelor de teroriști din peninsula Sinai, care aparțin defunctului stat islamic numit ISIS. Hamasul oferă ajutor terorii din Sinai prin toate mijloacele, iar scopul terorii în acea regiune e dispariția actualului regim egiptean.

Situația la ora actuală e clară: în timp ce aproximativ 1000 (o mie!) camioane israeliene transportă zilnic produse necesare existenței Gazei, în timp ce sute de locuitori ai Gazei trec în Israel, fie pentru tratament medical (!) fie pentru  a ajunge la familiile aflate în teritoriile de malul de vest al Iordanului, Egiptul deschide granița sa cu Gaza din an în paște, și de fapt ceea ce întră sau iese prin această graniță nu influențează cu nimic viața de zi cu zi în acea fâșie.

Cum se exprima un bun prieten, cunoscător al realității în care trăim? Nimeni nu are atâtea răspunsuri câte întrebări am eu!!

De-a lungul vieții m-am obișnuit cu situații în care multe din semnele mele de întrebare rămân fără răspuns și, treptat-treptat, am încetat să fac caz de refuzul de a mi se oferi o explicație.

În urmă cu mai bine de 50 ani cerusem, împreună cu soția mea, o viză de ieșire din România lui Ceușescu pentru a face o vizită familiei din Israel. Inutil a menționa faptul că în două săptămâni a sosit mult ”așteptatul” răspuns negativ. Iar la audiența obținută la Direcția Pașapoarte, la întrebarea care a fost motivul refuzului, răspunsul a venit pe loc, concis, precis și fără drept de apel: cererea fusese respinsă pentru că aceasta era hotărârea comisiei în cauză.

Lipsa șansei de a primi un răspuns nu oprește mintea omului de a continua să formuleze întrebări a căror soartă e să rămână în aer.

Iar eu continui să-mi pun întrebări și incurabilul meu optimism (unii îl vor numi naivitate) se ține de mine și mă asigură că va veni o zi când totul va deveni clar, cunoscut și acceptat de toți.

Ceea ce înseamnă că mai e o întrebare, chiar ultima și rămasă –deocamdată – tot fără răspuns: acea zi specială va sosi înainte sau după apariția lui Mesia în Țara Sfântă?

Gabriel Ben Meron

4 Comments

  • adrian commented on February 6, 2018 Reply

    intrebarile dv logice se vor izbi de raspunsuri nelogice
    ca doua linii paralele care niciodata nu se pot intalnii
    doua grupuri etnice doua natii evrei , israelienii si arabii musulmanii se lupta pentru o fasie de pamant pe care persistent o numesc patria antica si vesnica a poporului evreu
    sau de parte musulmana wakful arab palestinian
    cea ce totusi este incurajator si da speranta este faptul ca niciodata in istoria lumii o democratie liberala si moderna nu a fost invinsa de dictaturi si tiranii inumane

  • George Litarczek commented on February 5, 2018 Reply

    Și eu o întrebareȘ Când a venit Moise și cu Avram în Israel?? Răspuns acum vre-o 2000 de ani inainte de Christosș Când au venit arabii? răspuns 650 de anu după Christos. Poate 2650 de ani sunt prea mulți și s-au uitat. Dar chiar și ONU? Sau poate împăratul Titus o fi avut un pact cu arabii dar au pierdut documentul.

  • gabriel ben meron commented on February 3, 2018 Reply

    Problema cea mai mare a Israelului de la aparitia lui pe glob e faptul ca e vorba de o tzara in permanent razboi cu niste dusmani avand un singur scop: anihilarea statlui evreiesc. De fapt dintre cele aproape 200 state membre ONU, Israelul e singura in aceasta unica in istoria recenta.
    In aceste conditii nicio regula universal acceptata de toti si peste tot nu poate functiona in ceea ce priveste Israelul.
    Acolo unde ar trebui sa functioneze regulile acceptate de toti primeaza frica si nevoia PERMANENTA de a te apara. Cine nu intelege aceasta extrem de trista realitate nu poate intelege si judeca Israelul
    GBM

  • Andrea Ghiţă commented on February 2, 2018 Reply

    Un alt articol marca Gabriel Ben Meron, reflexii înţelepte, cu tâlc, cu bătaie lungă, o abordare foarte interesantă. În decembrie 2017, invitată fiind la Jewish Media Summit, la Ierusalim, am avut o întâlnire cu jurnaliştii palestinieni. Poate că erau aleşi pe sprânceană, dar mi s-au părut nişte profesionişti care – la rândul lor – se confruntau cu problema că dacă aveau ceva de transmis din Israel, chiar la solicitarea unor agenţii de presă importante, nu se bucurau de prioritate la punctele de trecere a frontierei. Permisul lor de muncă nu se bucura de nicio prioritate legată de profesiunea care pretinde o viteză maximă de acţiune. E drept nu am discutat probleme delicate.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *