De curând am citit o carte autobiografică a lui Yosef Govrin publicată de Editura Hartung-Gorre, din Konstanz, în februarie 2018.  Cartea tradusă din engleză, de Klara Strompf este întitulată: IM SCHATTEN DER VERNICHTUNG, Erinnerungen an meine unbeschwerte Kindheit in Bessarabien und Czernowitz, die bittere Verbannung in Transnistrien und die illegale Einwanderung nach Eretz Israel  [În  umbra  exterminării – amintiri despre copilăria mea normală în Basarabia și  Cernăuți, deportarea crudă în Transnistria și imigrarea  ilegală  în Eretz Israel, 1930-1947]  şi a apărut sub îngrijirea profesorului emerit Erhard Roy Wiehn, în renumita serie Editions Shoa &Judaica/Studies since 1984.

Iniţial cartea a apărut în Israel în limba ebraică, în 1999, și în idiș, în 2002, în 2007 fiind tradusă în engleză şi publicată în Anglia și USA. Sunt convinsă că mulți din cei care citesc revista Baabel cunosc cartea și chiar pe autorul care a fost și continuă să fie o persoană publică importantă în Israel. Totuși pentru cei mai tineri, care nu au avut această ocazie, și mai ales pentru faptul că soțul meu l-a cunoscut personal și pentru că nu cred că vreodată s-ar putea epuiza readucerea în memorie sau aflarea concretă, de la sursă, a ororilor  Holocaustul, merită să încerc să redau în rezumat conținutul acestei cărți.

Conținutul este structurat în 9 capitole și voi încerca să extrag ce este semnificativ din fiecare. Introducerea ne pune în temă cu subiectul – memoriile autorului, care face efortul să le redea din perspectiva celor trăite la vârsta copilăriei și adolescenţei. Yosef Govrin, născut Gurvitz, în anul 1930, copil unic, și-a petrecut primii 13 ani din viață la Edineț, un „ştetl” binecunoscut din nordul Basarabiei, cu o populație de 8000 de locuitori, din care aproape 90 % erau evrei. Este foarte interesant că a avut ca limbă maternă ebraica, mama sa fiind profesoară  de ebraică, la școala evreiască locală, dar era și cunoscătoare de germană, ucraineană și bineînțeles idiș și română. Tatăl, deși ca ocupație era negustor, avea o cultură talmudică profundă, om trecut în primul război mondial ca soldat în armata țaristă.  Familia era religioasă, bunicul matern a fost rabin și haham și întreaga familie era declarat orientată spre activitate  sionistă  de stânga, casa lor fiind cunoscută ca un centru local, cu speranța ca într-un viitor va putea imigra în Palestina. Acesta a fost mediul familiar al copilului cât a trăit ocrotit de părinți și restul familiei la Edineț. Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în Iunie 1940, deși inițial resimțită ca o ușurare față de regimul dictaturii regale carliste, tulbură profund viața relativ molcomă a orășelului și-i face pe locuitori să cunoască destul de repede ”binefacerile” noului regim, în special pentru negustori și sioniști. Absolut întâmplarea (un consult medical necesar la un medic specialist deosebit după o boală intercurentă) îi surprinde pe mamă și fiu la Cernăuți, în 22 Iunie 1941, când a început al Doilea Război Mondial. Pe atunci erau despărțiți de tată şi locuiau temporar la rudele din Cernăuți, ceea ce le-a schimbat radical viața. Aveau să afle mult mai târziu au fost ororile prin care a trecut Edinețul. După două săptămâni de la începutul războiului trupe germane și române, cu bunul ajutor al localnicilor, între 4-7 iulie, au omorât în modul cel mai brutal aproximativ 1000 de evrei, bărbați și femei, cadavrele fiind îngropate în 3 gropi comune. Astfel de atrocități au avut loc în toată Basarabia, populația locală contribuind din plin la aceste crime.Tatăl lui Yosef a fost printre supraviețuitori, dar a ajuns în vestitele convoaie de deportați peste Nistru din Moghilev și a fost împușcat pe drum.

Viața la Cernăuți nu a fost deloc lipsită de evenimente. Chiar la început au fost sacrificaţi 2000 de evrei, printre care vestitul rabin dr. Abraham Mark și membrii marcanți ai comunității evreiești numeroase din oraș, punându-se foarte repede în aplicare repede legile rasiale atât de dureroase, pentru toți dar în mod special pentru copil fiind în imposibilitatea de a urma școala.

În 11 octombrie 1941 se înființează ghetoul din Cernăuți și Yosef cu mama lui, împreună cu alți 50000 de evrei, au fost nevoiţi să-și găsească un adăpost în aceste condiții. Din păcate nu au reușit să fie printre cei 20000 de mii pe care i-a salvat primarul Traian Popovici, ca fiind necesari supraviețuirii orașului și au fost obligaţi să plece cu al doilea transport, spre nescunoscut, spre Transnistria. Astfel cam 1/3 din populația evreiască din Cernăuți a rămas pe loc, dar 4000 din cei deportați au fost goniți de autoritățile române peste Bug și predați autorităților germane, cei mai mulți fiind împușcați pe loc. (Sora tatălui meu, fiica ei și un copil de 2 ani au avut această soartă).

Yosef și mama lui, în condițiile unui transport cu trenul, în vagoane de vite umplute până la refuz, în 17 octombrie au ajuns la Atachi și a doua zi  au fost goniți peste Nistru, la Moghilev. Acolo (cum s-a întâmplat și în cazul familiei  mele) voci de pe margine îi  avertizau să se ferească de „convoi” și să se ascundă, deoarece astfel ar ajunge direct în lagăr, ceea ce însemna sfârșitul. Au reușit să se ascundă în cele din urmă, n-au ajuns în convoi și cu eforturi deosebite au  rămas în condiții inumane la Moghilev, începând să ducă viața hăituită, nemiloasă de deportat, tot timpul înfricoșat că va fi gonit mai departe. Experiența de viață a copilului preadolescent este fantastică. Înfometat, neîngrijit, s-a îmbolnăvit de tifos exantematic cu puține șanse de a supraviețui și totuși a scăpat. A a luat asupra sa, cu riscuri imense, sarcini de adult încercând să câștige un ban prin vânzare ilegală de chibrituri și țigări.

Nu pot trece peste amintirile mele personale care se intersectează la un moment dat cu deportații din Edineț. Când am ajuns noi la Atachi și  am găsit ruinele zidurilor fostelor case mânjite cu sânge și pe alocuri cu urme pe care se putea citi că pe acolo au trecut primii deportați din Basarabia și, mai ales, cei din Edineț. Mi-au rămas întipărite pentru totdeauna aceste imagini și cuvintele:” Să vă rugați pentru noi !!” Ba mai mult, îmi amintesc neomenia noastră, pentru că în prima noastră noapte la Atachi au trecut și alți evrei basarabeni și noi ne-am ferit de ei așa cum am făcut și mai târziu, de frica păduchilor purtători de boală și nu i-am ajutat cu nimic. Noi mai aveam câte ceva și ei nu mai aveau nimic.

Din carte am aflat o serie de lucruri interesante cu privire la traiul deportaților din Moghilev, pe care nu le știam decât fragmentar: Despre organizarea comitetului (un fel de Comunitate) din Moghilev care a reușit în oarecare măsură să ia legătura cu autoritățile românești, să înființeze un fel de poliție evreiască (ca și la Djurin), să deschidă un spital și, pe parcurs, un fel de cantină pentru cei mai nevoiași, orfelinate pentru cei mai năpăstuiți – copiii rămași singuri care ca niște schelete ambulante, înfometate, bolnave dormeau pe străzi cerșind un colț de pâine sau un cartof. Comitetul a preluat și livrarea sistematică la muncă a oamenilor, de fapt deportarea în lagăre de muncă, încercând prin mituire directă, cadouri, etc. să reducă sistematic numărul de oameni ceruți. Turnătoria inginerului Siegfried Jägendorf – o acțiune foarte interesantă, lăudată de unii și criticată de alții – a reușit să obțină permise de ședere oficială pentru cel puțin 600 de oameni. Că au fost și multe meschinării și că mulți au reușit să scape prin bacșișuri grase, este foarte posibil. Au început să sosească ajutoare de la evrei din București și alte orașe de la familiile deportaților și că exista cel puțin o zeciuială reținută din ajutoare, este o altă problemă.

Sunt  interesante amintirile din carte despre deportarea de câteva luni a  vestitului avocat Wilhelm Filderman la Moghilev și ce speranțe și-au pus deportații în prezența acestuia. Yosef cu mama și cu două mătuși din Cernăuți au reușit să rămănă la Moghilev,  cu toate riscurile și primejdiile, și acolo adolescentul a devenit prin Bar-Mitzva adult, eveniment trist în Moghilev, în absența tatălui despre a cărui moarte nu aveau dovezi. Înduioșător e pasajul despre prima lui dragoste din Moghilev, pentru că viața își cere drepturile ei.

În 23 martie armata sovietică a ajuns la Moghilev și după 2 luni, cei rămași în viață au pornit-o spre fosta casă. Yosef cu mama au mers spre Edineț, în speranța că l-ar putea găsi pe tatăl pierdut. Din cei 6000 de evreii din Edineț au supraviețuit în jur de 200-300,  cifre de-altfel apropiate cu cele din toate orașele din Basarabia. Reîntoarcerea a fost cruntă, poate la fel ca deportarea, ținându-se seama că au aflat circumstanțele morţii evreilor din Edineț, printre care și tatăl autorului. S-au întors la Cernăuți unde aveau familie, având ca țel găsirea unei modalități de a trăi printre evrei și de a face Alia în mod oficial

În martie 1946, în urma unui aranjament de repatriere ca foşti cetățeni români, au plecat la București și  în septembrie, cu trenul, au plecat prin Iugoslavia, având ca destinație Zagrebul și micul port croat, Bakar, de  unde urmau să se îmbarce pentru Palestina. Deosebit de dureroase sunt amintirile drumului greu și periculos cu vase neutilate și nepregătite, dar mai ales marea deziluzie a sosirii când au apucat să vadă de pe vapor luminile orașului Haifa, iar apoi vaporul care ducea pe supraviețuitorii Holocaustului, escortat de militari englezi, a fost obligat să acosteze în insula Cipru, deoarece ei nu se incadrau în cotele engleze de emigrarare (750 persoane pe lună). Este adevărat că lagărul din Cipru nu era ghetoul şi nici lagărul din Transnistria, fiind înzestrat cu facilități de igienă, alimentație relativ corespunzătoare, medici, activități culturale și sportive, etc, dar după cele trăite anterior au fost greu suportate de cei care au făcut imposibilul să ajungă în țara lor. Yosef şi mama lui au stat 11 luni în Cipru unde s-au pregătit intens penru noua viață în Israel.

Șapte săptămâni înainte de 29 noiembrie, dată la care a avut loc Adunarea Generală a Națiunilor Unite care a decis împărțirea Israelului în două state, mama și fiul ajung în Haifa și sunt internați într-un fel de carantină la Atât, de fapt o închisoare renumită. În 15 decembrie. sunt eliberați cu drepturi depline de emigranți în Palestina încă sub mandat englez, mandat care se termină odată cu proclamarea la 14 Mai  1948 a statului Israel. Sunt 70 de ani de atunci.

De aici începe o nouă viață: muncă, studii intense, mama profesoară de ebraică, armată, universitatea, şi – începând din 1953 – activitatea în funcții din ce în ce mai înalte în ministerul de externe, funcții în străinătate ca diplomat, ambasador în țări diferite, inclusiv în România între 1985-1989, ultimul ambasador israelian, înainte de 1989. Atunci l-a cunoscut pe soțul meu și dacă-mi aduc bine aminte, și pe mine. În perioada aceea a vizitat timp de o zi și orașul Cernăuți pe care- știa bine și în carte îi descrie aspectul diferit față de cum îl  cunoscuse anterior. Nu a vizitat Moghilevul și motivația o înțeleg eu foarte bine. Nici eu nu pot să vizitez orașul meu natal.

Yosef Govrin este căsătorit cu dr. Hanna Govrin, biochimistă, au avut doi copii și patru  nepoți. A publicat numeroase cărți de specialitate și cărți legate de Holocaust, numeroase articole apărute în reviste în engleză, ebraică, idiș,  care sunt consultate cu stăruință de specialiști și cititori obișnuiți, stilul lui fiind foarte atractiv. Eu am citit-o pe nerăsuflate.

Autorul l-a cunoscut bine pe Rabinul dr. Moses Rosen și i-a apreciat pe deplin eforturile de a menține „idişkeitul” în condițiile date, în  România.

Poate că unii se vor întreba de ce am încercat să  vorbesc despre o carte cu probleme vechi, bine cunoscute și mult repetate. Socotesc că și acum sunt multe cazuri pe care mai ales generațiile mai tinere fie că nu le cunosc, fie le bagatelizează. Marșul Vieţii, desfăşurat recent la Auschwitz și Birkenau în frunte cu președintele Israelului și al Poloniei împreună cu alți 20000 de oameni, bătrâni și tineri, mai ales, a dovedit că nimic nu e învechit și că fiecare caz trăit care a reușit să supraviețuiască după Holocaust și mai ales să devină un om deosebit în Israel, cum e Omul Yosef Govrin, merită cunoscut și e izvor de învățăminte pentru totdeauna.

16 04 2018, București

Mirjam Bercovici

1947. Căutând pe Google am aflat că volumul autobiografic al lui Yosef Govrin a fost tradus şi în limba română şi publicat la Editura Hasefer sub titlul: Sub spectrul distrugerii. Amintiri din Transnistria şi din timpul imigrării ilegale în Ereţ Israel 1941-1947. Eu din păcate nu am ştiut de ea. Vă invit s-o căutaţi şi s-o citiţi, iar dacă s-a epuizat, propune reeditarea ei.