La 6 Octombrie anul acesta se împlinesc 45 de ani de la declanșarea celui mai cumplit război cunoscut  până astăzi în statul Israel: Războiul de Yom Kipur 1973. Acest război a ținut 19 zile și a avut consecințe  dezastruoase pentru Israel: 2673 de morți, 7251 de răniți, 294 de prizonieri. Pierderi în armament: 102 avioane, sute de tancuri, zeci de tunuri. Singurul război care a fost mai greu dar, paradoxal,  mai puțin traumatizant, a fost Războiul de Independență. Chiar dacă a fost foarte lung, din 1947 până în 1949. Chiar dacă au fost 6373 de morți (iar dintre ei cam 4000 de civili).

În rândurile acestea nu vreau să descriu războiul sau să analizez politica dusă, nici măcar nu intenționez să vorbesc despre morți și răniți, ci despre ce au văzut și au simțit cetățenii aflați acasă sau pe front și ce am văzut eu însumi înainte și după.

Povestea acestui război începe cu șase ani înainte, în ziua de 10 iunie 1967, ziua în care s-a încheiat Războiul de 6 Zile. Atunci, populația Israelului a privit încheierea războiului ca pe o mare victorie dar, din păcate, ea nu a înțeles ce consecințe dezastruoase vor fi atât pe termen scurt, cât și pe termen  lung. Printre cele mai importante efecte imediate s-au numărat două războaie: Războiul de Uzură (1969-1970) și Războiul de Yom Kipur din 1973. Consecințele pe termen lung putem considera că au fost toate intifadele, alături de  problemele rămase  nerezolvate cu palestinienii până astăzi. Rezultate bune sunt actele de pace cu Egiptul și Iordania.

După terminarea războiului, în Israel a început o perioadă de euforie. Au apărut zeci de albume cu fotografii din război, se vindeau fotografii cu șefii armatei și cu soldați. Toată țara, de la lideri și până la ultimii cetățeni au fost cuprinși de un fel de beție a puterii, de un gen asemănător celei din povestea biblică a lui David și Goliat: David cel mititel l-a învins pe Goliat cel mare și a cucerit pământurile biblice aproape în întregime, ca  și Peninsula Sinai și în special Ierușalaim, eterna capitală a poporului evreu. Foarte puțini oameni au înțeles ce pericole ascund toate cuceririle astea și faptul că ar fi mai bine să le rezolvăm politic cât mai repede. Printre ei s-a numărat și David Ben Gurion.

În țară perioada asta a fost o perioadă de voie bună și distracție, cu toate că la mijloc a fost Războiul de Uzură cu 367 de morți și 1000 de răniți. Asta poate și  pentru că  războiul ăsta era departe de țară, pe malul Canalului Suez și lumea nu-l simțea direct pe propria piele. După ce s-a terminat, noi am fost cam adormiți, în timp ce egiptenii și sirienii și-au refăcut armatele și au construit cu ajutorul sovieticilor armate noi, foarte puternice.

În anii aceștia și eu eram ocupat cu foarte multe proiecte. Învățam pentru masterat, predam și lucram la Universitate la Lingvistică Ebraică și predam la liceu pentru bacalaureat gramatică ebraică și limba arabă. Despre posibilitatea izbucnirii unui nou război în regiune în mijlocul acestor veselii și distracții am auzit în luna mai 1973. Atunci am fost mobilizat, cum de altfel eram chemat anual, la comandamentul defilării de ziua independenței și care, în 1973, a avut loc la Ierușalaim. Ultima dată când această defilare a avut loc la Ierușalaim a fost în 1968, după victoria Războiului de 6 Zile, când, pentru prima dată, s-a putut defila în orașul reunit (până atunci era interzis de a introduce pe teritoriul orașului  armament sau avioane)

Comandamentul armatei în război

În ambele am fost mobilizat la comandamentul defilării. În perioada acelor trei săptămâni de pregătiri, într-o zi în luna mai 1973, i-au adunat pe toți ofițerii din comandament la o întâlnire cu Moșe Dayan, care era ministrul apărării. Ne-a spus, între altele, că, potrivit informației secrete pe care o deţine, el presupune că un război amplu cu țările arabe poate începe încă în luna mai a acelui an. Chiar dacă previziunea lui nu s-a adeverit și nici următoarea, din luna septembrie (cu trei săptămâni înainte de izbucnirea războiului),  el nu a fost singurul care era convins că războiul va începe în curând. Chiar și pe teren erau ofițeri de informații care au observat mișcarea trupelor și mai ales plecarea intempestivă a consilierilor sovietici care erau înainte pe teren. Problema a fost că nimeni nu i-a luat în serios din cauza unei concepții greșite a șefilor serviciilor de informații ale armatei, în frunte cu comandantul unității, generalul Eli Zeira, care dezavua iminența unui atac. Acalmia a continuat chiar și cu o zi înaintea războiului, când șeful Mosadului s-a dus la Londra și s-a întâlnit cu cea mai înaltă sursă arabă de informații pentru Israel, care i-a spus că războiul va începe de Yom Kipur, care cădea într-o sâmbătă la ora 18.00. Această previziune a fost foarte precisă, în afară de oră. Războiul a început la ora 14.10, în toiul zilei.

Noi, până în acea zi, nu știam nimic.  Pe vremea aceea, împreună cu soția mea, mergeam de Yom Kipur  la mama mea, care locuia la vreun kilometru jumate-doi de noi. Acolo era și sinagoga la care eram obișnuiți să mergem. Mama locuia lângă autostrada Tel Aviv-Haifa, cea mai aglomerată pe vremea aceea. Vineri noaptea, când  s-a intrat în ziua cea sfântă, nu circulau  mașini deloc. Nici avioane, nimic. M-am mirat să văd, imediat după aceea, destul de multe mașini care circulau, mai ales militare. Sâmbătă dimineața erau și mai multe. Total ieșit din comun !  Noi ne-am dus la sinagogă, unde urma să  rămânem până seara, când se sufla în șofar. La ora 14,10 s-au auzit sirenele peste tot. Au venit oameni care ne-au spus că radioul israelian a început să emită. Niciodată până atunci și nici de atunci încolo  nu s-a mai întâmplat asta ! Noi am hotărât să rămânem până la sfârșit, pe la ora 18.00. Când ne-am întors acasă să mâncăm, am deschis televizorul și am văzut-o pe prim-ministrul Golda Meir anunțând că, la orele prânzului, Israelul a fost atacat din Sud și din Nord. Imediat după aceea  s-a transmis în direct un meci de basket internațional între Macabi Tel Aviv și nu mai țin minte ce echipă. Se părea că încă nu s-a înțeles gravitatea situației. Ne-am întors acasă și acolo am găsit un bilețel de la armată, care mă căutase încă de vineri seara. Imediat am plecat la unitatea mea, care era deja în pregătiri să se miște pe front la canalul de Suez.

După cum am scris la început, nu vreau, de data asta, să scriu despre acest război și ororile lui. Pe cât de greu a fost pe front, nici în spate nu a fost ușor pentru  restul populației. În prima săptămână care a fost, poate, cea mai grea, informațiile erau puține  și abundau zvonurile fantastice .

După o săptămână a apărut Moșe Dayan la televizor, într-una din cele mai jalnice apariții ale lui. A spus că a venit sfârșitul celui de al Treilea Templu (adică al statului Israel) și că au murit mai mult de o mie de soldați (ăsta era numărul până în acel moment). Până atunci nu au fost anunțați părinții și familiile și nu s-au ținut înmormântări. Imediat după această apariție au început anunțurile și înmormântările. Ele au continuat pe tot parcursul  războiului și chiar în vara anului 1974 mai erau înmormântări ale unor soldați care fuseseră înmormântați provizoriu. Semnarea încetării  focului a avut loc în ziua de 24 octombrie, în punctul unde ajunsese armata israeliană, departe, peste canal, în inima Egiptului, la kilometrul 101, care era distanța armatei israeliene de Cairo, capitala Egiptului.

Efectele războiului se resimt inclusiv până astăzi. După război, când au început soldații să se întoarcă încet- încet de pe front și să povestească câte puțin despre situațiile îngrozitoare pe care le-au trăit, a început o nemulțumire din ce în ce mai mare, care a avut cele mai mari consecințe în anul 1977, când la alegeri, după 29 de ani de conducere a țării, partidul Mapai (care între timp își schimbase numele în Maarach) a pierdut guvernarea, iar marele ”inamic” Herut (care și el și-a schimbat numele în Likud), a venit la putere și a rămas până astăzi (cu excepția unor scurte perioade, în  timpul lui Yițhak Rabin și  a lui Barak). Cu întoarcerea rezerviștilor de pe front au început manifestări ample, dintre care cel mai renumit este Moșe Așkenazi, un ofițer rezervist care a făcut luni de zile greva foamei pentru ca cei vinovați de dezastru să demisioneze. Nimeni nu a demisionat imediat, dar încetul cu încetul au dispărut mulți din cei responsabili, cum a fost Golda Meir, primul ministru, David Elazar, comandantul armatei, Eli Zeira, comandantul serviciilor de informații ale armatei. Până la alegerile din primăvara anului 1977 toată conducerea țării, atât politicieni cât și militari, a fost nouă. Dar asta nu i-a a ajutat ca să fie aleși din nou.

Acest război a fost de fapt cea mai mare victorie din toate războaiele Israelului. Armatele Egiptului și Siriei care au atacat Israelul au fost zdrobite. Au murit cam 20000 de soldați, au fost 35000 de răniți, peste 8800 de prizonieri, 555 de avioane distruse, peste 2250 de tancuri distruse, 16 vase militare și multe tunuri și altele. Armada a treia egipțiană cu 20000 de soldați a fost înconjurată și blocată de israelieni. Armata Israeliană a ajuns la 101 kilometri de Cairo și la 70 de kilometri de Damas.

Anwar el Sadat şi Menachem Begin

În realitate, războiul acesta a rămas în percepția poporului Israelului ca un eșec colosal și un dezastru de neiertat. Acum, la 45 de ani de atunci, auzim încă povești groaznice care  nu au fost povestite. Cu toate acestea, armata și poporul s-au mai maturizat de atunci și facem și vom face tot ca Israelul să nu mai fie nici odată în pericol de distrugere. Israelul are astăzi cea mai puternică armată din Orientul Mijlociu și a opta din lume.

Și pe mine m-a maturizat acest război nu numai din punctul de vedere al înaintării în vârstă, ci și din punct de vedere al  percepției corecte a realității din Orientul Mijlociu. Faptul că în cariera universitară mă ocupam  într-una dintre specialități cu araba și islamul, m-au apropiat mai mult de aceste populații și ca ocupație și ca putere de  înțelegere, pentru a contribui la o mai bună relaționare cu acestea, în scopul promovării respectului reciproc și a mijloacelor politice de rezolvarea a tuturor problemelor care apar.

Asher Shafrir