Decembrie, luna de sfârșit, a anului este și cea de început a unui șir compact de sărbători, aniversări și evenimente speciale care nu lasă loc celor cotidiene. Nu poți să-ți permiți în această aglomerație  ”luxul” de a face lucruri obișnuite. Totul este pătruns de  atmosfera festivă sau solemnă a perioadei, nimeni nu mai are timp să muncească sau măcar să-și îndeplinească obligațiile curente. Mult așteptatele sărbători devin o corvoadă de care abia aștepți să scapi! Mai cu seamă că toată această cavalcadă este însoțită și susținută de o abundență insuportabilă de imagini și sunete. Pe străzi, în spații publice, în casele private aceeași hărmălaie sonoră care nu te mai lasă nici măcar să rămâi singur, cum să mai poți să stai de vorbă cu altul sau cu alta, sau cu alții. Stafia unui nou Turn Babel, actualizat, se profilează la orizontul unei conștiințe publice difuze.

Legenda (sau poate fragmente ale unui adevăr istoric?) păstrată impecabil de ”Marea Carte a Legii”,  transmisă de evrei cu grijă și respect din generație, în generație, de-a lungul mai multor milenii, ne amintește de orgoliul oamenilor care – folosind mijloacele epocii – voiau  să se înalțe cât mai sus către Necunoscutul care-i incita și înfricoșa în același timp. Diversitatea limbilor care le vorbeau îi împiedica să se înțeleagă între ei și, fireşte, îndrăzneața lor construcție – Turnul Babel  –  în lipsa unei necesare și riguroase comunicări și deci coordonări, s-a năruit, asemeni multor alte mari proiecte de atunci și până acum.

Într-o interpretare profană legenda Turnului Babel ( termenul ebraic vechi are semnificația de ”confuzie”) vorbește despre năzuința și străduința Omului de a se înălța, de a se îndepărta cât mai mult de constrângerile pământești, dorind să se simtă mai apropiat de nemărginirea cerească. Dar înțeleapta istorie a Turnului Babel  (de la care se trage și denumirea de Babilon al marelui oraș-imperiu în care a înflorit multe secole cultura diasporei evreiești) sugerează forța multilateralității culturale. Fără a se fi unit numeroase și diverse grupuri umane, impresionantul ”proiect” uriaşul turn nici măcar nu s-ar fi putut imagina și, cu atât mai greu, s-ar fi putut începe ridicarea lui Deci, nu diversitatea constructorilor a fost cauza nereușitei, ci incapacitatea de a comunica a grupurilor diverse vorbitoare de limbi diferite.

Profunzimea și actualitatea acestei povestiri din Cartea Bereșit ( Geneza din Biblie ) este dovedită de consecvența  cu care oamenii au perseverat în preocuparea lor de a construi ”turnuri” cât mai înalte și de a se înălța cât mai sus, dar și în strădania lor de a cunoaște cât mai mult și cât mai multe și de a răspândi  aceste cunoștințe cât mai multora. Sindromul ”Turnului Babel”, departe de a fi fost abandonat prin coclaurile istoriei religiilor, este prezent și astăzi, poate doar mai rafinat ca odinioară. Am să încerc să invoc în sprijinul  acestei afirmații fragmente de viață și creație a două personalități remarcabile. Evrei originari din România, Mihai Nadin și Lyonell Fliss

 

De la tăbliță la tabletă

” Cartea” care de  trei milenii (sub felurite forme fizice de prezentare și difuzare) a fost  –  și este încă  –   purtătoarea codificată a cunoștințelor (și a credințelor), se putea adresa doar unui număr limitat de ”receptori”.  Cel mai cunoscut și mai uzitat ”cod” a fost și a rămas (deocamdată) scrisul, transpunerea și arhivarea vorbirii prin intermediul unor semne ale căror nume generic și colectiv este ”alfabetul” (înțelegând prin ”alfabet” toate șirurile de semne ale celor zeci sau chiar sute de limbaje diferite prin care se înțeleg între ei indivizii  diferitelor  grupuri de oameni pe ”rotundul” nostru Pământ.)  ”Alfabetul” în sine nu este suficient pentru a asigura comunicarea. El este asistat de o colecție stufoasă de reguli și dicționare, specifice fiecăreia dintre limbajele vorbite. Nimic mai potrivit pentru a crea cel mai cumplit haos într-o lume în care circulația masivă a oamenilor  a încetat să fie un lux sau o excepție. Turn Babel actualizat amenință din nou omenirea care visează să rupă lanțurile care o țin legată de propria planetă. Doar că, în fascinanta epocă în care trăim, oamenii nu s-au lăsat intimidați și au găsit antidotul  salvator. Întâi au încercat să înlăture barierele comunicării scrise  prin realizări uluitoare ca fabricarea hârtiei – cel mai comod suport al scrisului – sau inventarea tiparului urmat de modernizarea lui rapidă și complexă, apoi numeroase aplicații care să faciliteze răspândirea  cuvântului scris (și tipărit), prin cărți, edituri, ziare, reviste, enciclopedii, calendare, mesaje, afișe, proclamații, agenții de știri și, mai ales, educație prin sisteme de școli și campanii de alfabetizare. Când aceste progrese au dus la rezultate uimitoare, a fost lansată ”bomba secolului ”pentru care unii au găsit și o denumire ”revoltătoare”, botezând-o (neoficial:) ”Civilizația Analfabetismului”.

 

Un drum nou al culturii… început la ”Drum Nou”

Unul dintre ”apostolii acestei noi civilizații” este brașoveanul Mihai Nadin, un erudit al domeniului la a cărui iniţiere a avut o contribuție substanțială

L-am cunoscut acum vreo 60 de ani când eu am aterizat la Brașov ca tânăr inginer la uzina de Autocamioane ”Steagul Roșu”, iar Mihai Nadin era și mai tânăr jurnalist la ziarul local ”Drum Nou”. Ambele ”instituții” care erau embleme ale Brașovului  –  atunci abia scuturat de  odiosul nume Oraşul Stalin  –  au dispărut în trecutul unei istorii din care n-au mai supraviețuit decât năravurile (slavă domnului, nu chiar toate:)  Eu am rămas ”credincios” celui mai frumos oraș medieval din centrul României Mari:), așteptând în zadar ca să i se împlinească destinul visat de brașovenii optimiști, în timp ce Mihai Nadin, după ce a absolvit două facultăți (electronică și filozofie:) și a luat două doctorate la Universitatea (Politehnica) din București, și-a luat zborul (la propriu și la figurat) spre ”lumea liberă”

După câteva ”escale”  (științifice) în Germania la München şi la Bremen, a ”aterizat” în Statele Unite unde a predat în mai multe  universități renumite (Stanford, California-Berkeley, Texas-Dallas) a scris numeroase cărți și încă și mai multe articole în reviste prestigioase de specialitate. Deci un om de știință consacrat cu o carieră universitară prodigioasă. Dar este mult mai mult decât atâta. Este un descoperitor și inovator de excepție. În lumea contemporană, ca o consecință firească a dezvoltării impetuoase a științelor și tehnologiilor (nici nu le mai poți pomeni la singular:) cei care inovează și inventează sunt specialiștii …super specializați. Marile epoci ale ”enciclopediștilor” au apus de mult. Mihai Nadin face parte dintr-o lume de elită a gânditorilor ”globali” care îndrăznesc să conteste  și să propună schimbarea paradigmelor fundamentale ale civilizației umane.

Când a publicat în 1997 ”Civilizația Analfabetismului”  multe din opiniile sale păreau de domeniul SF. Astăzi, după 20 de ani, au devenit sau sunt pe cale de a deveni realități cotidiene. În 2018 – anul în care ne aflăm – în jur de 60% din populația lumii deține un smartphone. Deci aproape 5 miliarde de persoane sunt sau pot fi interconectate  și pot comunica între ele sau cu orice instituție privată sau publică, își pot exprima opiniile sau nemulțumirile, pot fi anunțați despre evenimente plăcute sau neplăcute, avertizați în caz de pericole sau convocați la întâlniri sau întruniri despre ale căror scopuri, semnificații și participanți pot afla toate amănuntele pe care doresc să le afle. Orice decizie ar lua posesorii de smartphone le aparţine, fiind rezultatul voinţei lor de oameni liberi, responsabili și informați. Evident, nu toate zonele sau statele lumii au populațiile la fel înzestrate cu mijloace digitale; există state la care procentul de utilizatori de telefoane inteligente depășește 80%, ceea ce oglindește, de fapt, realitatea că din ce în ce mai mulți copii la vârste din ce în ce mai fragede, folosesc computerul ca mijloc de comunicare, de joacă sau de instruire.

Nu de mult, cam cu un an în urmă,  Mihai Nadin a venit la Brașov cu prilejul lansării cărții sale tradusă  –  cu multă întârziere  –  și în limba română. A fost un eveniment impresionant poate mai discret decât ar fi meritat să fie. La fel de impresionantă și discretă a fost prezența  eruditului profesor de statură internațională, la obișnuitul minian de Șabat al evreilor din Brașov, în sinagoga pe care o știa din copilărie. Stăteam față în față în acest loc nu foarte fastuos, dar martor tăcut al lecturilor din textele cărților sacre evreiești, de un secol.

Deodată mi s-a părut provocatoare ideea că a venit timpul unei mari schimbări, în care cuvântul scris va fi înlocuit prin reprezentări ”semiotice”, semne și simboluri capabile poate să reflecte nu doar realitatea obiectelor, dar și a ideilor, conceptelor, informațiilor în toată complexitatea lor, mult mai concis și mai simplu. Autorul voluminosului și doctului tratat despre civilizația analfabetismului, încheie capitolul cu titlul incitant ”Un Dumnezeu pentru fiecare dintre noi” –   dedicat religiilor  –    spunând că ”bisericile….vor deveni case ale religiei seculare”.  Dar sinagogile? Mă întrebam eu îngândurat…. Ele vor rămâne Beth Kneset, case ale adunării.

 

Ocheade spre viitor și priviri spre trecut

Suntem preocupați să scrutăm viitorul. Suntem încă șocați de viteza cu care ”viitorul” a năvălit asupra noastră prinzându-ne nepregătiți. Preocupați de studierea trecutului pentru a fi în măsură să prevedem evenimentele cu care am crezut că vom fi confruntați, am greșit grav acceptând ipoteza  falsă că istoria se repetă.  Noi, generația octogenarilor, am trăit în miezul  celei mai rapide schimbări prin care omenirea a trecut în ultimii 80 de ani. Epoca despre care vorbim a început în 1939 odată cu izbucnirea celui mai mare și mai sângeros război și a adus după sine cele mai neașteptate rezultate. Aproape nimic din ceea ce ni s-apărut nouă important nu mai este la fel de important și astăzi. Puțin din ceea ce ni s-a părut nouă firesc, mai este considerat firesc astăzi. Pornind de la această experiență proprie, ni se pare extrem de hazardat să încercăm să facem pronosticuri în ceea ce priveşte viitorul. Nici măcar propria noastră speranță de viață nu mai este previzibilă:)  Această nevoie mult mai acut resimțită în prezent, tocmai datorită vitezei schimbărilor, se face simţită și în sferele academice în care se făuresc marile răspunsuri la întrebările, din ce în ce mai numeroase, care frământă lumea contemporană. Cercetări recente (în care este implicat și Mihai Nadin)  sunt dedicate sistemelor anticipative și putem spera că îndoielile noastre privind viitorul  imediat al nostru și al ambientului în care trăim, vor putea  fi modelate și, în mare parte, risipite.

În timp ce scria cele o mie de pagini ale ”Civilizației Analfabetismului” și alte sute de pagini ale altor cărți, Mihai Nadin și-a găsit timp să scrie o cărticică de 50 de pagini, dedicată  evreilor din Brașov, cei mai mulți ajunși în acest oraș frumos, ghemuit în îmbrățișarea munților, după ce au fost izgoniți de ciuma hitleristă sau doar nevoiți să plece din locurile lor de baștină  mai ales din Ardealul de Nord, din Bucovina sau Basarabia, dar nu numai. Profesorul Nadin scrie despre ei că ”au devenit familia mea. Au vrut, cu disperare dar și cu bucurie, să rămână evrei, într-o lume care se străduia să scape de ei, ca de o molimă…A fi evreu înseamnă a fi parte a unei povești milenare care definește mai degrabă o stare de spirit decât o etnie”

Brașovul în care s-a născut Mihai Nadin (de curând devenit octogenar) cu mica lui comunitate de evrei care a supraviețuit anilor Dezastrului, a fost  martor al anilor lui de devenire. Oraș al minorităților, a cultivat marea lecție istorică a toleranței, chiar și în perioadele nefaste când a fost obligat să poarte numele lui Stalin, unul din cele mai intolerante figuri ale istoriei. A fost o altă epocă de asuprire și abuzuri care, în numele unui fals ideal, a înșelat mulți oameni de bună credință și a distrus speranțele unor întregi generații.

În cărticica de 50 de pagini pe care a intitulat-o ” Privilegiul Amintirii” , Milea (Nadin) povestește cu emoție, nostalgie și înțelegere, despre mica lume a evreilor brașoveni dinainte și de după Holocaust, o mică lume diversă de evrei care vorbeau limbi diferite, vehiculau idei diferite, păstrau tradiții diferite, dar se înțelegeau și se ajutau unul pe celălalt. Cum s-ar zice, aveau exercițiul comunicării…

 

Perseverare…humanum est

Obsesia oamenilor de a se ridica spre înălțimile unde presupuneau că se află sursa nemuririi,  nu a dispărut odată cu eșuarea încercării lor de a construi Turnul Babel cel înalt care să le înlesnească ascensiunea spre zările înalte. Nici măcar sancțiunea divină care i-a risipit  pe întinderile pământului nu le-a potolit strădaniile de a se urca mereu mai sus spre azurul misterios al cerurilor. Turnul  Babel nu este  doar o reprezentare alegorică sau o  frumoasă legendă biblică (haggadah-ebr.). Este foarte probabil că drept model a servit  una din faimoasele exemplare reale ale arhitecturii babiloniene, turnul Etemenanki construit cu 2000 de ani înaintea erei noastre, considerat cea mai înaltă clădire a lumii antice (cu o înălțime și astăzi respectabilă de 90 de metri). Turnul închinat zeului Marduk a fost restaurat de împăratul Nabucodonosor (cel care a distrus Primul Templu din Ierusalim) și după cum mărturisește pe una din tăbliile sale ”am pus inscripția numelui meu deasupra Porticului deasupra intrării”. Nu se știe dacă a fost primul ”ctitor” care a ținut să-și înscrie numele în cel mai vizibil loc al unui monument ”ctitorit” de el însuși, dar cu siguranță nu va fi fost ultimul.

Turnul Etemenanki  a fost dărâmat definitiv de Alexandru cel Mare (în trecere prin Babilon:) în anul 331 (î.Cr.)

Oamenii și, mai cu seamă conducătorii lor din toate timpurile, nu s-au lăsat intimidați de nereușite. Obsesia, nu lipsită de orgolii, de a construi clădiri și turnuri din ce în ce mai înalte i-a însoțit  din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre, când pare că s-a întețit.

Mii de ani le-au trebuit ca să inventeze mijloacele potrivite pentru împlinirea aspirației lor. De la uriașele piramide egiptene, la turnurile ascuțite ale bisericilor gotice sau la siluetele suple ale minaretelor au trecut secole și milenii de eforturi omenești uneori chiar supraomenești.

Secolul XIX a fost cel al descătușării energiilor umane. În ciuda revoluțiilor, războaielor și cutremurelor politice, s-au produs în acel secol cele mai spectaculoase progrese pentru omenire. Aceste progrese s-au resimțit și în preocuparea  de a zidi clădiri cât mai mari, mai somptuoase și desigur…cât mai înalte.

Zidarii, constructori liberi (freemason, francmason) dețineau secretele meseriei lor din ce în ce mai sofisticate, ale cărei rădăcini se întind potrivit  narativului propriu, până la ziditorii Turnului Babel. În epoca modernă, păstrându-și caracterul discret, s-au îndepărtat de preocupările lor practice, devenind societăți inițiatice  dedicate unor idealuri morale și umaniste.  Masonii nu se mai ocupau de păstrarea și transmiterea secretelor zidirii monumentelor și turnurilor înalte. Dar chiar dacă nu ar fi abandonat rolul de depozitari, secretele lor profesionale erau oricum depășite de progresul tehnologic.

Erau două piedici majore care stăteau în calea construcției clădirilor înalte. Cu cât creștea înălțimea construcțiilor, cu atât creștea greutatea care solicita fundația clădirilor punând astfel o limită naturală înălțimii lor. Altă piedică era capacitatea  de a ridica la înălțimi mai mari, persoane și obiecte. Pentru ambele piedici, ultimul sfert al secolului XIX, avea să aducă soluții Utilizarea oțelului, sticlei ș,i mult mai târziu, a materialelor compozite au schimbat totul în ingineria, industria și arta construcțiilor.în general și în domeniul construcțiilor înalte, în special.

Un aport substanțial a adus și invenția americanului Elisha Otis, pasul decisiv spre ascensorul modern, performant și sigur fără de care ”zgârie-norii” nu s-ar fi născut. Prima clădire înaltă care a dobândit această îndrăzneață denumire a  fost sediul unei instituții extrem de prozaice – Casa de Asigurări –  din Chicago, construită  în 1885, dar primul ”zgărie-nori” întipărit în memoria istoriei este clădirea ”Flat-iron” (Fier de Călcat)  situată la confluența dintre Broadway și Madison Avenue care a devenit, din anul 1902 când s-a construit, o emblemă pentru New-York.

În ciuda avântului luat de construcția de zgârie-nori în America, cea mai impresionantă creație tehnică a cursei spre înălțimi rămâne inegalabilul Turn Eiffel. Este o capodoperă a imaginației și a exactității. Proiectată de Gustav Eiffel, un francez de origine germană (ce îngemănare a fanteziei franceze cu exactitatea germană!) pentru  Expoziția Universală din1899 care a avut loc la Paris cu prilejul Centenarului  Marii Revoluții Franceze, a fost realizată în timp record de doi ani, fiind în acel moment cel mai înalt  turn din lume cu înălțimea sa de 300 de metri. Ca la orice realizare de excepție, și această ”minune” tehnică a fost controversată și contestată. Foarte mulți adversari ai proiectului propus de Eiffel i-au reproșat faptul că înălțimea turnului și aspectul său –  fiind în întregime construit din oțel -– va fi în totală disonanță cu specificul urbanistic și va eclipsa frumusețea clădirilor somptuoase din  elegantul și rafinatul Paris, capitala mondială a modei și a bunului gust. Pentru a tranșa disputele care agitau opinia publică, guvernul a numit o impozantă comisie formată din 300 de specialiști și persoane cu notorietate în cele mai variate domenii (câte unul pentru fiecare metru din înălțimea turnului:) care până la urmă au aprobat  (spre binele Franței) construirea turnului care poartă de peste 120 de ani, neoficial numele creatorului său și devenit cea mai cunoscută și apreciată emblemă a Marelui Paris.

 

Ce este…nu a mai fost !

În secolul  XX cea mai înaltă clădire a lumii de 407 metri cu 102 etaje Empire State Building, situată pe celebrul Fifth Avenue și-a păstrat această pozitie timp de 40 de ani (1931-1971). În 1973 la New York, nu departe de impozantul sediu al ONU, Centrul Internațional al Comerțului (WTC) și-a amplasat cartierul general în două Turnuri Gemene înalte de 110  etaje fiecare, stabilind un nou ”record” de zgârie-nori în capitala de afaceri a Statelor. O lovitură teroristă neașteptată  –  printr-un complot sinucigaș orchestrat de cea mai fanatică grupare islamică a momentului condusă de Bin-Laden –  a distrus cele două Turnuri gemene. Scopul atacului terorist a fost să umilească lumea liberă a cărei emblemă au devenit zgârie-norii, simbolul progresului tehnic, al puterii, al inovației și a capacității de creație. Între timp monopolul deținut de Statele Unite, purtătorul de stindard al lumii libere în materie de clădiri și turnuri înalte, a fost pierdut și cedat în favoarea mai multor state care se luptă pentru supremație economică în competiția acerbă dintre statele cele mai dezvoltate(G20)

Astăzi, 51 din primele 100 de Turnuri și clădiri înalte de peste 300 de metri, se află în China, 21 în Statele Arabe (emiratele Arabe din Golf și Arabia Saudită,13 în Statele Unite iar  restul de 15 în alte ţări: Rusia, Malaezia, Taiwan, Coreea de Sud, Japonia, Anglia, Canada, Australia. În 2018, cea mai înaltă clădire din lume, cu înălțimea de 828 metri, se află în Dubai. În 2020, va fi în China și va avea înălțimea de 1000 de metri (un kilometru)

Privind la această întrecere impresionantă, în care motivațiile sunt numeroase și variate, de la necesitatea obiectivă de a folosi cât mai eficient terenurile în marile conglomerări urbane, la imperative impuse de cerințele din ce în ce mai exigente ale telecomunicațiilor sau capriciile industriei turismului în a oferi priveliști senzaționale călătorilor blazați, până la argumentele nespuse dar majore care țin de prestigiul  național sau orgolii personale, în mod firesc se pune întrebarea ce ne pregătește viitorul? Una din cele mai obișnuite răspunsuri ar fi specializarea. Se vor construi clădiri înalte specializate. Turnuri pentru telecomunicații sau turnuri pentru turiști cu restaurante la înălțime sau turnuri ”hoteliere cu sute de etaje. Sau turnuri multifuncționale.

 

De la Iași la Ierusalim

Unul din vizionarii acestei abordări complexe este profesorul Lyonell Fliss originar din Iași, un reputat inginer constructor și important antreprenor implicat în mari proiecte de dezvoltare prin compania sa din Johannesburg, capitala Africii de Sud.

S-a născut în 1935 la Iași într-o familie de evrei moldoveni cu rude în Vaslui și Galați. A văzut cu ochii nevinovați ai unui copil de 6 ani, grozăviile pogromului din Iunie 1941, în care au pierit peste 13.000 de evrei. Grație întâmplării, a rugăminților mamei și a generozității unui tânăr ofițer român, mica lor familie a scăpat cu viață. Lyonell a urmat cursul obișnuit al vieții copiilor evrei din generația lui (și a mea, căci am fost copii aceleiași generații).  A terminat liceul, fiind bun la matematică a urmat cursurile politehnicii Gheorghe Asachi din Iași –  o școală de calitate cu renume –  și a devenit inginer constructor. În 1966 s-a căsătorit. Apoi brusc firul obișnuit al unei vieți obișnuite s-a rupt și a început marea aventură a unei vieți ”neobișnuite”

A plecat într-o excursie în Ungaria și ajuns în Israel în 1970, într-o țară în plină dezvoltare, unde un inginer constructor își găsea de îndată loc de muncă. Compania la care s-a angajat a primit un contract  pentru proiectarea sistemului de alimentare cu apă a campusului Universității Ebraice de pe Muntele Scopus. Timp de 20 de ani (din 1948 până în  la Războiul de 6 zile din 1967) această zonă a fost izolată de Ierusalimul evreiesc, fiind o enclavă în teritoriul ocupat de Iordania, și era acum mare nevoie de reabilitarea campus-ului. Turnul de apă care era ”inima” rețelei de apă, un turn de 53 de metri înălțime, amplasat pe muntele de 800 metri, oferea o splendidă priveliște spre Marea Moartă și Valea Iordanului. Turnul a fost  proiectat de tânărul inginer Lyonell Fliss, originar din România. El a rămas extaziat și îndrăgostit de splendoarea priveliștii oferite de pe acest turn –  ridicat din motive strict utilitare –  cum însuși mărturisește într-un interviu publicat recent în săptămânalul israelian ”Jerusalem Post”.

După o prodigioasă carieră profesională, realizată în Africa de Sud, ajuns la vârsta ”înțelepciunii ” și a aducerilor aminte, Lyonell Fliss a lansat recent ideea unui proiect grandios și impresionant, sugerat de frumosul Turn de Apă de pe Muntele Scopus acum parte integrantă a Ierusalimului.

Toate marile orașe ale lumii, cu secole de istorie la care au fost  martore  zidurile, clădirile și instituțiile lor, au simboluri perene. Parisul are Turnul Eiffel, New-York are ”Empire State Building”, de ce n-ar merita Ierusalimul un astfel de simbol? – se întreba retoric inginerul Fliss.  Și tot el dădea un răspuns prezentând Ministerului Responsabil  cu Problemele și moștenirea culturală a Ierusalimului (multietnic și multi religios) proiectul unui complex impresionant care ar putea îmbina studiul și cunoașterea istoriei milenare a orașului cu interesul turistic din ce în ce mai mare.

Poate ar fi un pas mai important decât oricare altul spre înțelegere și Pace.

Dacă Turnul Babel care a dus la neînțelegere și răspândire s-a prăbușit, poate Turnul Ierusalimului care să ducă la înțelegere și reunire, se va construi !!

Tiberiu Roth, 5 decembrie 2018