Confesiuni

Sincer să spun, pe vremea studenției nu-mi închipuiam că o să ajung vreodată anestezist. Soarta și emigrația în Israel au decis ca după un deceniu și jumătate în care am lucrat ca medic infecționist, să încep totul de la început, să mă specializez în anestezie și ulterior și în terapie intensivă. Nu am fost singurul în această situație: țară nouă, limbă nouă, meserie nouă. Am avut emoții când am început să-i anesteziez pe pacienți și le mai am și acum, după treizeci de ani în profesie, doar sub altă formă. Ce m-a atras către această specialitate? Nu pot să spun exact. Poate dorința de a avea o muncă interesantă, plină de acțiune, cu satisfacții imediate și nivel crescut de adrenalină.

Oamenii se tem de anestezie mai mult decât de intervenția chirurgicală, dar toți cunosc pe nume doar pe chirurg și nu-și aduc aminte de numele anestezistului.

Medicii de alte specialități îi consideră cu totul pe nedrept pe anesteziști ca pe niște colegi care nu comunică cu pacienții, doar îi adorm.

– O să mă trezesc, domnu doctor? întreabă mai toți pacienții. Le explic că azi se practică o anestezie sigură, folosind metodele cele mai perfecționate, probabilitatea complicațiilor fiind foarte mică.

Când îl consult pe bolnav înainte de operație, încerc să-l cunosc pe omul care stă în fața mea, curios, de multe ori speriat. Fiecare în felul lui dorește să-l liniștesc și să-l asigur că totul va fi bine. Discutăm foarte serios și sincer despre toate problemele medicale, metodele de anestezie, terapia durerii postoperatorii.

– Dacă aleg anestezia generală o să fiu în comă? întreabă mulți.

– Doar dormiți adânc, le răspund. Sunteți absent motivat pentru o foarte scurtă perioadă din viață, scăpați de probleme, boss, soacră, bancă, etc. Între timp veți fi în grija noastră, a anesteziștilor.

– Anestezistul iese din sala de operație, doctore?

– Da, le răspund, odată cu bolnavul, la terminarea intervenției.

E foarte important să discuți cu pacienții înainte de intervenția chirurgicală. Anestezia decurge cu totul altfel la un om cât de cât liniștit, nu numai datorită sedativelor, decât la cel care e agitat.

În sala de operație, fiecare bolnav e preocupat de două lucruri: să nu aibă dureri și să se trezească după intervenția chirurgicală. Le oferim bancuri, fiecare cu arsenalul lui, unele vechi, doar că pentru un pacient nou ele sunt necunoscute, după care trecem la fapte. După câteva secunde de la administrarea medicației, bolnavul nu mai reușește să numere până la cinci și doarme… Atât la propriu cât și la figurat, viața pacientului este în mâna noastră. De fapt noi suntem „vinovați“ și de bunul mers al intervenției chirurgicale și de stabilitatea bolnavului.

În unitatea postoperativă, după anestezia generală, bolnavul nu-și mai amintește nimic, nici nu-i vine să creadă că a avut o intervenție chirurgicală.

De ce am emoții? Pentru că știu că dacă greșim eu sau rezidenții care lucrează sub supravegherea mea periclitez operația și viața bolnavilor.

Citând un ilustru coleg, anestezia este ca un zbor cu avionul unde pacienții sunt călătorii, iar anesteziștii sunt piloții. Aparatul de anestezie cu toate monitoarele funcțiilor vitale ale bolnavilor seamănă cu tabloul de comandă al unui avion. Fiecare dintre noi se străduiește să decoleze lin, adică să facă în mod optimal inducția anesteziei, fără a modifica prea mult presiunea arterială și pulsul pacientului, asigurându-i în același timp și o bună oxigenare și o ventilație normală. Dorim să coborâm la fel de lin și sigur. De fiecare dată când se termină operația și bolnavul e treaz le spun pacienților în sinea mea, rămânând la comparația cu zborul cu avionul ”Dragi pacienți, bine ați venit înapoi în viață. Echipajul sălii de operație vă mulțumește pentru colaborare și vă dorește o zi plăcută, fără dureri. Sperăm să ne revedem în împrejurări mai plăcute”.

Andrei Schwartz,

25 ianuarie.