Eram plecat din țară de cinci ani când au avut loc evenimente din decembrie 1989. Am încercat să le înțeleg de departe, în timp și spațiu, pe baza celor citite în media în limba română – articole, comentarii, amintiri. Am citit mult, am selectat ceea ce mi se părea semnificativ și-mi permitea să asamblez un puzzle cu imaginea Revoluției. În cele de mai jos caut să prezint piesele acestui puzzle, așa cum mi le amintesc din cele citite, fiind adunate pentru uz propriu și căutând să fiu obiectiv. Nu folosesc cu plăcere termenul de „revoluție”, termen care mi se pare potrivit unor evenimente mari, progresiste, dar cu vârsta m-am dezumflat, aflând că în 1789 Bastilia era o dărâmătură unde mai erau doar câțiva deținuți, în 1917 la Petrograd Palatul de Iarnă era apărat doar de un batalion de femei, iar asaltul a fost făcut de trupe aduse de pe front, sub influență bolșevică și cu sprijin german. Urmarea acestor revoluții nu e subiectul acestei scrieri.

Securitatea hotărăște înlăturarea lui Ceaușescu

Un preot își amintea: „Într-o localitate care urma să fie vizitată de Ceaușescu, am prezentat biserica în curs de renovare unui grup de securiști veniți pe la noi. Am spus că intenționez să avem la intrare un portret al tovarășului. Cel care părea să fie șeful grupului mi-a zis: „Nu-l mai pictați, părinte, că nu mai stă mult.”

Cineva din anturaj povestea: „Paza personală a Președintelui s-a redus treptat, ofițerii primind alte însărcinări, în cele din urmă paza se limita la 1-2 ofițeri.”

Securitatea oscilează între un rol activ și unul pasiv

Securitatea, „câinele credincios al partidului”, cunoștea sentimentele maselor față de cei care erau vinovați de situația din țară și față de cei care îi mențineau la putere. Securitatea dorea ca furia maselor să fie canalizată în așa fel ca imaginea ei să se îmbunătățească în cursul evenimentelor, ea putând să rămână intactă ca instituție privilegiată.

În zona Hotelului Intercontinental, o baricadă de civili se află față în față cu soldați și blindate. Printre ei se află generalul Milea – ministrul apărării – și generalul Iulian Vlad, șeful Securității. Generalul Milea: „Lasă că vă arată taica Milea…” Generalul Vlad se apropie de Milea și îi spune ceva. Replica lui Milea e un refuz clar: „Sunt prea bătrân.” Generalul Milea îi datora lui Ceaușescu întreaga sa carieră militară. Bănuiesc că nu voia să fie partener cu Vlad împotriva acestuia. Neputând să-și asigure parteneriatul armatei, pentru a împiedica măcar loialitatea acesteia față de Ceaușescu, securitatea a ales calea „sinuciderii” lui Milea.

În cursul evenimentelor Securitatea a rămas în umbră, iar mai târziu, membrii ei de frunte vânturau basmul cu vigilența Securității față de „agenturili” străine, a căror activitate putea fi premegătoare unei invazii, deși Gorbaciov declarase fără echivoc renunțarea la doctrina Brejnev. (Sunt convins că basmul cu „agenturili” a fost creat și livrat „celui mai iubit fiu al poporului”, căruia nu i se putea raporta nemulțumirea maselor ținute în mizerie.)

Timișoara – decembrie 1989

În Timișoara populația și-a manifestat nemulțumirea mult mai hotărât ca în alte zone ale țării, unde situația era mult mai grea. Timișorenii, privind peste graniță, vedeau mai bine în ce mizerie se zbat, iar consolarea că și vecinii o duc prost era mult diminuată. Desigur asta nu ajungea ca să adune lumea împotriva a ceea ce evident era cauza relelor – Ceaușescu și conducerea comunistă. Securitatea veghea, ar fi aflat și ar fi intervenit imediat. Trebuia să apară altceva care să adune oamenii fără scopul aparent de ridicare împotriva regimului . La Timișoara existau două focare de nemulțumire care au dus la formare de nuclee: cazul preotului Tökes și cazul închiderii Talciocului. Odată cu alipirea unui număr tot mai mare de oameni de aceste nuclee și primind încredere în forța lor, masele au creat lozincile „Jos Ceaușescu!” și „Jos comuniștii!”

Poporul român înainte, în timpul și după decembrie 1989

Trăind în România m-am considerat că fac parte din poporul român – minoritate națională – programat să-mi petrec acolo toată viața. Consideram că zicala „mămăliga nu explodează” caracterizează poporul român. Sunt convins că și alte popoare care au trecut prin condiții istorice similare au zicale asemănătoare, legate de o mâncare sau un specific național. Sunt convins că omul de rând rabdă multe cu gândul că ar putea fi și mai rău. Partea proastă este când masele se ridică la chemarea altora care ajung să beneficieze de schimbări.

Până la părăsirea țării aveam impresia că în România regimul nu se va schimba. Era puterea propagandei. Hitler, cu Imperiul German de 1000 de ani, făcea același lucru. Nu-mi puteam închipui că vreunul din oamenii pe care îi cunosc s-ar ridica pentru a acționa, sau măcar pentru a protesta. Poate greșesc, judecându-i pe alții după cum mă vedeam pe mine. Pe de altă parte eram conștient că o schimbare de sistem presupune nu numai o dărâmare, ci și o înlocuire cu ceva mai bun, iar pentru asta trebuia să existe oamenii potriviți, pe care nu-i vedeam. Deci înainte masele au răbdat continua înrăutățire a situației, în 89 s-au ridicat fără o idee clară ce va urma, iar mai târziu au părăsit România în masă (peste 3,5 milioane), semn clar că omul de rând, modest și legat de locurile natale,  a fost împins de o mare nemulțumire ca să-și părăsească țara.

În anul 2000 vorbeam cu un necunoscut în Parcul Herăstrău. El zicea: „Nu știu de ce s-a ridicat lumea. Nouă nu ne lipsea nimic, frigiderul era plin.” (Eu în sinea mea: Al meu era gol, în magazine nu se găsea mai nimic, iar mama mea, venită în vizită în Israel în 1987, îmi spunea „Tu nu poți să-ți închipui ce e acum în România”. Îmi depășea într-adevăr imaginația, chiar dacă cunoșteam situația din 1984.) „Soția mea și cu mine, fără copii, aveam salarii bune. Eram ofițer superior la o unitate militară din București”. (Eu în sinea mea: Își puteau permite să plătească suprapreț pentu produse alimentare.) „Unitatea mea avea gard comun cu o mare fabrică. În decembrie 1989 am văzut peste gard muncitori adunați în curte și o femeie, ridicată pe un butoi, perora „Tovarăși, să mergem cu toții la Comitetul Central!” S-au dus…

În Statele Unite am auzit prea des expresia ”Atitude is more important than aptitudes”. Pe mine mă îngrijorează. Cei convinși de justețea expresiei îl vor urma pe cel care o întruchipează. Și noi știm ce a spus Lăpușneanu…

Profitori – păpușari, oportuniști

Unii chiar au tras sfori ca să influențeze evenimentele, alții au acționat după ca să li se uite păcatele de dinainte și mulți au știut cum să apară implicați ca să-și apere interesele.

Precum am spus, Securitatea ar fi dorit să rămână intactă, păstrându-și privilegiile. În memoriile sale, un general caracteriza neintervenția Securității în evenimentele din decembrie 1989 ca pe un „act patriotic”.

Silviu Brucan a publicat o listă de vreo 200 de companii particulare colaborând cu străinătatea, toate conduse de foști securiști (evident, numai ei puteau avea contact cu străinii în timpul lui Ceaușescu). Mai târziu ei și-au valorificat din plin legăturile.

Dintr-un comentariu: „Eram militar într-o unitate lângă Timișoara. A venit o delegație de la București. Urma să plecăm în oraș. Un general ni s-a adresat: „Să trageți fără milă în demonstranți!” Mai târziu am aflat că era generalul Stănculescu, cel care avea să asigure execuția lui Ceaușescu.

Dan Iosif, senator, cu ascensiune politică după evenimentele care l-au prins la baricada de lângă Hotel Intercontinental, avea asupra lui o valiză cu dolari, ceea ce era interzis, dar el, ca maistru militar, făcea trafic, era un „descurcăreț”, așa se descrie el însuși.

Pe Mihaela Rădulescu am văzut-o într-o fotografie din timpul Revoluției, indicând ceva unui militar cu un pistol îndreptat în direcția unde se aflau „teroriști”. Avea 20 de ani, iar poza trebuia să arate esențialul, rolul ei activ în evenimente. Nu contează că teroriștii nu au existat. Toată cariera ei indică o „descurcăreață”, având mai degrabă attitude decât aptitudes.

Într-o localitate din Moldova, un grup care își petrecea zilele în cârciuma satului, auzind știrile la radio, s-au dus împreună la Primărie și l-au dat afară pe primar. „N-ai auzit? E Revoluție! De acum noi suntem conducerea!”

Îmi spunea o țărancă din Dobrogea: „S-au dus care mai de care la colectiv și au luat, cai, vaci… Unii au luat chiar țiglele de pe acoperiș.”

Cred că Ceaușescu va rămâne în istorie prin ceea ce a spus înaintea execuției: „Trădarea vine de lângă tine”. Elena Ceaușescu va dăinui în timp ca o persoană deosebit de rea. Ar trebui reținut avertismentul ei de la ultima ședință a conducerii: „Nu-i crede, Nicule, ăștia toți te mint!”

***

Am căutat să cunosc această parte a istoriei României. Am pus acum pe hârtie fapte și idei care mi s-au părut semnificative. Poate că va interesa pe cineva. Pe mine mă interesează părerile altora.

Stema României mi se părea frumoasă. Cred că s-ar fi putut păstra, îndepărtând doar steaua roșie. Au schimbat și uniforma armatei. „Ce s-o fi ales din materialul de uniforme din depozitele armatei?” se întreba un colonel. Imediat după revoluție s-a trecut la săptămâna de lucru de cinci zile. E bine, e rău ?

Ivan Klein