Sunt convinsă că majoritatea cititorilor, chiar cei care nu locuiesc în Israel, au fost la Marea Moartă.  A văzut cineva vreo corabie?  Că eu una, nu!

Totuși subiectul nu este chiar atât de absurd pe cât ar părea.  Ilustrația de mai sus reprezintă pe Lot și fiicele sale, care părăsesc în grabă Sodoma în timp ce …Domnul a făcut să plouă peste Sodoma şi peste Gomora pucioasă şi foc... (Gen. 19: 24)  Deci pe fundal se află Marea Moartă, iar pe ea se văd două bărci!  Gravura este dintr-un volum de Flavius Josephus, apărut la Dordrecht în 1665.  Veți spune că artistul a lucrat din imaginație.  E foarte probabil.  Și totuși au existat ambarcațiuni pe Marea Moartă.

Împrejurimile Mării Moarte au fost locuite din cele mai vechi timpuri.  Ierihonul a fost locuit fără întrerupere din neolitic până în ziua de azi.  Vechiul Testament pomenește cinci orașe: Sodoma, Gomora, Adma, Țeboim și Țoar, dar s-ar putea să fie locuri mitice, rămășițele lor nu au fost găsite.  (Numai  Țoar/Zohar a fost o așezare reală și chiar destul de importantă, în sudul Mării Moarte, locuită până în epoca bizantină.)  Ein Gedi a fost locuit din neolitic până în epoca bizantină (cu o pauză în epoca bronzului) și e locuit din nou în prezent.  Au mai fost și alte oaze locuite.  Au existat așezări chiar și în afara oazelor.  La Masada, de exemplu, aprovizionarea cu apă se făcea prin apeducte care aduceau apa torenților și umpleau o serie de rezervoare săpate în stâncă.

Mai mult, avea loc o intensă activitate economică și comercială.  Asfaltul care apare uneori în apa Mării Moarte era pescuit (cu bărci sau cu plute de stuf) și vândut în Egipt, unde era folosit la îmbălsămarea morților.  La Ein Gedi se obținea un parfum numit „afarsemon” care era exportat în toată lumea antică.  Deci era nevoie de transporturi și este știut că în vechime transportul cel mai eficient se făcea pe apă.

Mărturii care atestă existența corăbiilor în antichitate:

1. Ancore. Pe plaja din Ein Gedi s-au găsit mai multe ancore, de prin 500 î.e.n. și până în epoca romană.  Erau confecționate din piatră, lemn, plumb și aramă.  Din metale nu au rămas decât resturi, dar lemnul a fost bine conservat în apa sărată și a putut fi datat.
2. Șantierul naval de la Khirbet Mazin (în arabă khirbe = ruină, hârb).

După reconstrucția din imagine se vede cum arăta pe vremea hașmoneilor, pe la 100 î.e.n.  El se află pe malul nord-vestic al Mării Moarte, la gura văii Kidron. Acolo se reparau nave, se spălau cu apă dulce navele pe care era depusă prea multă sare; construcția funcționa și ca debarcader.  În zilele noastre nu a rămas mult, dar planul înclinat pe care erau lansate vasele se recunoaște cu ușurință.  Locul se află în curs de restaurare și sper că în curând va putea fi vizitat.

3. Scrisoarea lui Bar Kochba – una din scrisorile găsite de Yigael Yadin în peștera de la Nahal Hever, la sud de Ein Gedi. Ea este adresată oamenilor din Ein Gedi, spunând printre altele: „și fructele să le descărcați cu grijă, să le scoateți îndată ce corabia intră în port…”
4. Mozaicul de la Madaba. Madaba se află în Iordania, la vreo 15 km de malul Mării Moarte.  Acesta a fost un centru important în epoca bizantină și în biserica Sf. Gheorghe se păstrează un mozaic care reprezintă o hartă a Țării Sfinte.  Locurile sunt ușor de identificat cu ajutorul inscripțiilor

În centru se află Ierusalimul, deasupra Marea Moartă, la stânga vărsarea Iordanului.  Pe mare se vede o corabie care transportă o materie albă, probabil sare.

***

Din evul mediu există mărturii puține, dar nu mai puțin convingătoare.  Regatul cruciat al Ierusalimului ocupa o mare parte a statului Israel de astăzi, dar se întindea și dincolo de Iordan și Marea Moartă. S-a păstrat un document din 1152, dat de stăpânul provinciei de dincolo de Iordan, prin care el acordă scutire de vamă cavalerilor Ioaniți (Hospitalieri) care fac transporturi pe Marea Moartă.

În perioada otomană, de-a lungul a multe secole nu s-a întâmplat practic nimic, întreaga regiune era ca „Frumoasa adormită” din poveste.  Abia prin mijlocul sec. al XIX-lea au început să vină exploratori din Europa și America pentru a cerceta Marea Moartă și împrejurimile ei.  Și cum în jurul Mării Moarte nu erau drumuri, nu le rămânea decât să meargă cu barca.

Primii doi, preotul irlandez Christopher Costigan (1830) și locotenentul britanic Thomas Molyneux (1846), au foarte multe în comun.  Amândoi au debarcat la Akko, și-au cărat bărcile pe cai sau cămile până la Tiberias (Tveria), au traversat Lacul Kinneret cu barca, încercând să-și continue drumul tot cu barca pe Iordan, dar cum râul era navigabil doar în mică parte, au fost nevoiți să-și care mai departe bărcile până la destinație.  După multe greutăți – căldură, boli, atacuri ale beduinilor – amândoi au navigat doar câteva zile pe Marea Moartă, fără să ducă explorarea la bun sfârșit.

Povestea lui Molyneux are o urmare neașteptată.  După moartea lui, barca pe care a folosit-o a fost dusă înapoi în Anglia, unde a fost redescoperită după mai bine de o sută de ani.  Acum ea este expusă la Combinatul Chimic de la Marea Moartă.

Americanul William Lynch (1848) a avut mai mult succes.  Cu un echipaj de 16 oameni în două bărci, el a trasat o hartă fidelă a împrejurimilor Mării Moarte și a fost primul care a stabilit că Marea Moartă se află sub nivelul Mediteranei.  Cu un an mai târziu a publicat o relatare (ilustrată) a expediției sale: Narrative of the United States’ Expedition to the River Jordan and the Dead Sea.  Cartea se află în întregime pe internet.  Iată una din bărcile lui lângă stâlpul de sare de la Sdom.

Cea mai mare a fost expediția întreprinsă de ducele de Luynes în 1864.  Nobil francez de o bogăție legendară, el și-a comandat un yacht special, care putea fi desfăcut în secțiuni, fiecare din ele transportată de câte o cămilă, iar apoi, odată ajuns pe malul Mării Moarte, putea fi reasamblat cu ușurință.  La bordul lui a petrecut o lună întreagă.  Împreună cu echipajul său, printre care și un geolog, a măsurat adâncimea Mării Moarte în diferite puncte, a studiat concentrația sării la diferite adâncimi, a prelevat probe și le-a trimis în Franța pentru a analiza compoziția chimică a apei.  Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în patru volume bogat ilustrate, cu titlul Voyage d’exploration à la Mer Morte, à Petra et sur la rive gauche du Jourdain.

***

Secolul XX a văzut apariția primelor vapoare cu motor.  În revista în limba germană Palästina din 1908 apare următoarea știre: Comerț și transporturi.  Marea Moartă.  Un evreu și un șeic arab au dat în folosință o navă cu motor, cu lungimea de 20 m, care face cursă zilnică de-a lungul coastelor Mării Moarte.  Scopul ei principal este transportul de grâu.  Despre peripețiile unuia dintre primii pasageri ai acestei nave a apărut o serie de articole în presa vremii.  Pe ceastă temă voi povesti mai pe larg în numărul viitor.

În timpul Primului Război Mondial, turcii împreună cu aliații lor, germanii, au adus un vapor în portul Yafo, l-au desfăcut în părțile componente, l-au transportat și l-au reasamblat pe Marea Moartă.  Rolul lui era să asigure aprovizionarea Ierusalimului cu hrană din Transiordania – de la Marea Moartă produsele erau transportate mai departe până la Ierusalim cu caravanele.  Când Palestina a fost ocupată de forțele britanice, vaporul a fost rebotezat „Adela” în cinstea soției generalului Allenby.  Fotografia, datată 15.III.1919, reprezintă un grup de soldați britanici în fața unui vapor pe Marea Moartă, probabil „Adela”

De atunci nu se știe care a fost soarta vaporului, se presupune că s-a scufundat.

Pe Marea Moartă au fost și hidroavioane.  În timpul celui de al Doilea Război Mondial, în Marea Mediterană aveau loc lupte, așa că drumul de acces din Anglia spre Australia era închis. Societatea BOAC a recurs la un drum ocolit, prin Africa de Sud și de acolo prin Horseshoe Route (Ruta în formă de potcoavă): spre nord până la Cairo, apoi peste Golful Persic, India și Indonezia până în Australia.  Drumul dura în jur de două săptămâni.  În lipsa pistelor de decolare și aterizare, escalele necesare aprovizionării cu carburant se făceau pe lacuri.  Una din stațiile de escală era Tiberias (Tveria), dar de câteva ori escala a avut loc în partea de nord a Mării Moarte, lângă hotelul Kalia.

Ba a fost chiar și un submarin!  În 1999, un arheolog amator pe nume Michael Sanders a adus la Marea Moartă un submarin – galben! – ca să caute orașele scufundate Sodoma și Gomora.  Nu a găsit nimic, dar a imortalizat expediția pe saitul  http://www.biblemysteries.com/library/deadsea.htm  Distracție plăcută!

În zilele noastre se poate vedea uneori câte o barcă a Combinatului Chimic sau vasul de cercetare Taglit R/V, cu care soțul meu a mers de mai multe ori.  Iar pe cititorii pe care încă nu i-am convins, îi invit la o plimbare cu barca pe Marea Moartă (film):   https://igoogledisrael.com/saving-the-dead-sea/

Hava Oren

 Hava Oren