Elefantul și șoarecele mergeau pe un pod. La un moment dat șoricelul se adresează elefantului: ”Ce mai tropăim”!!

Să te pui cu Yuval Noah Harari, asta chiar se cheamă impertinență, dar pe undeva sunt bucuros că pot comenta una din ideile celui care a cucerit lumea intelectuală în mai toate limbile pământului cu cele trei volume ”Sapiens”, ”Homo Deus” și mai ales ultima, ”21 lecții pentru secolul al 21lea”.

Trebuie să recunosc că primele două volume le cunosc doar din auzite și îmi fac mea culpa, pentru că această remarcă dovedește o anumită doză de superficialitate din partea cuiva care dorește să se ”războiască” cu prea cunoscutul istoric și literat.

Dar cum se spune pe la noi, nimeni nu e perfect…

Harari s-a dovedit a fi posesorul unei inteligențe ieșite din comun, dublată de o excepțională capacitate de analiză și sinteză. Concluziile se desprind aproape automat din datele pe care le oferă. Pentru cititorul dornic de a se întâlni cu realitatea pe care (crede că) o cunoaște, dar analizată și prezentată de un intelectual de rasă, scrisul lui Harari devine o plăcere intelectuală care îi oferă bucuria citirii unui text din care se pot învăța multe.

Harari nu are nevoie de mine pentru a se face cunoscut în întreaga lume. Așa cum scriam mai sus, cărțile sale sunt citite peste tot și autorul e invitat a conferenția peste mări și țări.

Parcurgerea ultimului său volum, intitulat de o manieră care poate produce senzația unui perfect complex de superioritate, este de fapt o trecere în revistă a celor mai importante aspecte ale realității începutului secolului XXI, cea de ”global village”, analiza lor distrugând în întregime obstacolele granițelor geografice și punând în fața cititorului întrebări care în mai mare parte nu au răspunsuri, dar Harari încearcă.

Viitorul omenirii, după Harari, nu e deloc clar și nici pe departe roz, dar speranța nu e pierdută, omenirii i se cere să nu închidă ochii și să nu facă abstracție de marile probleme care ar trebui să o preocupe: inegalitatea, pericolul lezării climei, instabilitatea economică, etc.

Aș zice că citind cartea, am găsit că sunt de acord cu imensa majoritate a tezelor sale, ceea ce mă face să mă gândesc că volumul în cauză ar trebui să facă parte din lista lecturii obligatorii, nu numai a liceanului de rând, dar și (sau mai ales!) a șefilor de state, a acelora care ne conduc destinele. Pentru că dacă există chiar o mică șansă ca politicienii de peste tot să accepte în mare tezele harariene, poate că în felul acesta se va crea o punte care să unească oameni de stat cu interese diametral opuse.

Dacă totul ar fi rămas așa cum am scris mai sus, ar fi fost logic să mă opresc aici și să mă mulțumesc cu faptul că am făcut un serviciu acelor puțini care încă nu au găsit timpul pentru a parcurge ultimul volum al lui Harari. Dar după cum își închipuie cititorul, eu mai am ceva de spus, și anume ceva care contravine într-o bună măsură uneia din tezele lui Harari. Este vorba de capitolul ”De la rasism la culturism”. Harari profită de ocazie pentru a anula filozofia rasistă, aducând dovezi clare (de altfel bine știute) care infirmă diferențele biologice dintre rase.

Dar după ce a înfierat, pe drept, rasismul, restul capitolului se referă la ceea ce el numește culturism, adică diferența semnificativă dintre diversele culturi și civilizații umane. Chiar dacă culturismul nu implică ierarhie, ea există și e evidentă atunci când analiza te poartă dintr-o țară într-alta și de pe un continent pe altul. Harari se opune ideii de ierarhie culturală: existența diverselor forme de cultură, obiceiuri și mentalitate e un fenomen obiectiv și nimeni nu are dreptul să considere sistemul său cultural ca fiind superior altuia.

Bineînțeles că Harari nu face abstracție de elementele așa-zise ”culturale”, care nu pot fi acceptate în niciun chip în ziua de azi, cum ar fi arderea vrăjitoarelor, uciderea pruncilor (infanticidul), sau sclavia.

Pentru situația în care două sisteme culturale vin în contact, Harari caută calea de mijloc; această situație este prezentă mai ales în cazul imigrării.

De la bun început trebuie menționat că Harari pledează, în mod corect, pentru a judeca individul și contra tendinței de generalizare. A categorisi un individ ca făcând parte dintr-un anumit sistem cultural, doar pentru că el s-a născut în interiorul lui, este o greșeală care aparține unui soi de rasism bine cunocut de-a lungul istoriei. Pe acei care preconizează generalizarea, Harari îi numește culturiști, deși ei nu sunt nimic altceva decât rasiști.

Până aici totul pare în ordine, atunci care e problema?

Problema începe atunci când celebrul autor evită să ia în considerare un fapt ”secundar”, ”nesemnificativ”, și anume că imensa majoritate a imigranților a ajuns în țara gazdă nechemat de nimeni!

Știu, mi se va răspunde că termenul de ”gastarbeiter” implică în mod inevitabil dorința ”gazdei” de a-l chema pe străin, de a-i face loc în societate, de obicei cu scopul de a-i ”oferi” o muncă pe care ”băștinașul” nu este dispus să o facă.

Însă realitatea ultimilor ani e cu totul alta. Uriașul val de imigranți care sosesc ilegal pe bătrânul continent, din Orientul Apropiat și Africa, nu este rezultatul unei politici europene de a aduce forțe de muncă din afară. Originea acestui val este dublă. Un număr restrâns de indivizi se află în pericol de moarte în țara lor și caută azil politic. Dar marea majoritate a celor care înfruntă intemperiile soartei și ale climei, expunându-se la mari pericole în drumul spre mult râvnita Europă, sunt indivizi și familii care doresc să-și îmbunătățească în mod semnificativ situația economică. Atât. Cu alte cuvinte, ei speră ca societatea ”gazdă” să le ofere ceea ce ei nu au avut acasă: stabilitate economică și lipsa grijii pentru ziua de mâine.

Și iată misterul: Harari nu pomenește o vorbă de această imensă categorie de imigranți!

Aici nu este o situație în care două culturi se găsesc în același context geografic, politic și social și amândouă sunt obligate să facă eforturi pentru a ajunge la un modus vivendi, fiecare acceptând doleanțele și caracterisiticile culturale, religioase sau sociale ale celuilalt.

Harari exemplifică situația amestecului a două civilizații, jucându-se cu două țări imaginare: Warmland și Coldia. Eu voi apela la o metaforă mai puțin sofisticată. Într-o noapte îți bate cineva la ușă și te trezești în fața unui străin, nechemat, care îți cere găzduire. Tu, om bun, nu poți refuza pe cineva care are nevoie urgentă de ajutor. Îl iei în casă, îi dai de mâncare și îi oferi un pat în camera de oaspeți. Îți poți permite gestul, casa ta e foarte mare și până la urmă cu toții suntem omeni, iar oamenii trebuie să se ajute între ei.

Dar lucrurile iau o întorsătură neașteptată. Individul, după ce îți multumește pentru găzduire, te anunță mai mult prin semne (pentru că nu posedă limba locului) cum că nu are nicio meserie, nici vreun plan pentru viitorul apropiat. Nu, de fapt el are un plan: el dorește să-și aducă și familia (o soție cu patru copii) și să se bucure de un ajutor substanțial din partea ta, până când…

Nu se știe până când, dar e clar că lucrurile nu pot continua așa cum au început.

De aceea tu îi construiești o mică cabană în curtea ta, îi oferi un ajutor lunar, pe scurt faci tot ce-ți stă în putință pentru a-i ușura perioada de aclimatizare, de integrare în noul mediu pe care singur și l-a ales.

Doar că situația e departe de ceea ce ți-ai închipuit. Oaspetele tău nu e prea interesat în a avansa în cunoașterea limbii, deci șansele de a găsi de lucru sunt minime, în schimb el dorește să-și construiască în curtea ta un lăcaș de rugăciune, pentru că, vezi tu, religia lui e deosebită de a ta.

Imaginația mea nu are limite. De exemplu el dorește să se reunească cu a doua soție (legală la el în țară) și cu cei trei copii ai lor, ba chiar cu părinții ei, care altminteri vor rămâne departe și fără niciun ajutor.

Nu ești de acord? Opoziția ta e de neînțeles, e inumană și ca urmare în câteva zile fațada casei tale e acoperită de placarde, în limba străinului, care îți demască egoismul, lipsa de înțelegere pentru diferențele de cultură, de religie, de mentalitate. Străinul te înfierează, chiar te amenință…

Și asta pe banii tăi!

Nu intenționez să merg mai departe.

Eu trăiesc de o jumătate de secol într-o țară de emigrație, care a absorbit de-a lungul vremii milioane de refugiați, le-a oferit un minimum pentru început și apoi le-a creat condiții pentru a se integra. Imensa majoritate a reușit în dificilul și lungul proces de asimilare. Azi peste 90% din populația Israelului vorbește ebraica, deși mai există cam 30% israelieni născuți în altă țară. Limba pe care o auzi azi pe stradă este ebraica, chiar rusa se aude mult mai puțin, în ciuda a peste un milion de noi veniți în ultimul deceniu al secolului trecut. Protestele unor grupuri de nou-veniți au la bază dorința de integrare completă, ei cerând să li se ofere condiții egale cu toți ceilalți, pentru a deveni ca toți ceilalți.

Eu nu sunt naiv, știu cât de greu e acest drum, pe care și eu și ai mei l-am parcurs în urmă cu zeci de ani. Prejudecățile există, unele grupuri de nou-veniți primesc epitete nefavorabile, israelianul nu acceptă cu ușurință pe cel care nu îi seamănă perfect. Dar fiecare nou-venit, care pe bună dreptate nu se consideră străin pentru că de fapt a ajuns în țara lui, e conștient de limitele ajutorului pe care i-l poate oferi societatea și caută să se elibereze de dependența față de cei mai vechi.

E adevărat, eu nu trăiesc în Europa, dar trec des pe acolo. În plus vorbesc cu mulți care suferă datorită neintegrării noului val de milioane de imigranți.

Cum spuneam, eschivarea celebrului istoric de a se înfrunta cu această realitate are un iz de mister. Sau poate că nu?

Oare obligația de a considera serios pericolul terorii, care se simte în mai toate țările europene și de a-l trata ca atare l-a determinat pe autor ”să se facă că plouă”?! (scuzați expresia oarecum vulgară!).

Poate că făcând abstracție de fenomenul imigrației nedorite, Harari a rezolvat problema discrepanței dintre ce vroia să scrie și realitatea europeană.

Las cititorului plăcerea de a savura ultima sa carte, dar și datoria de a încerca să găsească explicația ignorării fenomenului social, economic, religios și chiar politic, la care asistăm în ultimii ani.

Gabriel Ben Meron