În  10 iulie 2019, la ora 9.00 dimineaţa un grup de oameni (nu prea numeros, probabil şi din pricina sezonului estival) s-a adunat la Cimitirul Central pentru a-l conduce pe ultimul drum pe cel care a fost Ioan Muşlea (Pi – pentru apropiaţi) inginer, informatician, poet, traducător, iubitor de jazz, de lectură şi de film, un intelectual în cel mai deplin sens al acestui cuvânt.

După ce am depus buchetul cu flori albe pe catafalc şi am transmis condoleanţe familiei îndoliate, am privit jur-împrejur şi am avut un moment de cumpănă neştiind încontro să mă îndrept, pentru a-mi ocupa locul potrivit în configuraţia adunării funerare. Pe o latură se aşezaseră foştii colegi de la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj (CTCE), unde Ioan Muşlea a condus (în anii 1970-1980) Compartimentul Cercetare, iar vizavi erau foştii colegi  de la Studioul Teritorial de Televiziune TVR Cluj, unde defunctul ocupase funcţia de director între 1997-2002. Dilema mea provenea din faptul că, la sfârşitul anilor 1970, mi-am început cariera ca programator la CTCE Cluj, iar din 1992 lucrez ca redactor la TVR Cluj, astfel încât l-am cunoscut pe Ioan Muşlea atât în ipostaza de informatician, cât şi în cea de teleast.

La Centrul Teritorial de Calcul (în plin comunism) nu am lucrat în subordinea lui (din păcate) dar ştiam că era şeful atipic – erudit, spiritual, cordial, boem şi (nu în ultimul rând) „nemembru de partid” adică neînregimentat politic  – al unui colectiv performant alcătuit din tineri super-competenţi, creativi, nonconformişti şi adesea puşi pe şotii. L-am reîntâlnit cu bucurie la TVR Cluj, curând după prima alternanţă la putere din România, când a fost numit – de astă dată politic – în funcţia de director al instituţiei şi s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit, chiar dacă a fost nevoit să pună în aplicare măsuri de austeritate (precum restructurarea din vara lui 1999) care i-au ştirbit popularitatea şi au stârnit ostilitatea unei părţi a angajaţilor.

După entuziasmul pionieratului şi plecarea primului director, Horia Bădescu, într-un post de la Externe,  se înstăpânise o perioadă de lâncezeală şi de scădere dramatică a calităţii producţiilor, dar odată cu instalarea lui Ioan Muşlea şi echipei sale, în TVR Cluj s-a impus competenţa, exigenţa şi spiritul de competiţie. Privind retrospectiv, pot spune cu mâna pe inimă că în anii aceia, 1997-2002, au fost realizate cele mai valoroase producţii, de la filme documentare, eseuri şi reportaje, până la emisiuni culturale şi de divertisment. Atunci Studioul TVR Cluj s-a făcut cunoscut în toată ţara, ba chiar şi la festivalurile şi concursurile din străinătate. Toate acestea s-au petrecut, în mare măsură, datorită calităţilor noului director – vechiul şef al Compartimentului Cercetare de la CTCE (tot în pulovăr şi în blugi, cu aceeaşi privire senină dindărătul ochelarilor cu multe dioptrii, acelaşi surâs şi aceeaşi plăcere de a tăifăsui despre tot ceea ce ţinea de lectură, muzică şi film) – care a ştiut să stimuleze profesioniştii şi a intuit încotro este drumul succesului.

Nu am fost o colaboratoare apropiată a lui Ioan Muşlea. Pe atunci mă ocupam cu traducerea emisiunii maghiare, realizam o emisiune de ştiinţă (destul de anostă) în limba română şi, sporadic, materiale pentru emisiunea maghiară. Tocmai obţinusem un premiu internaţional cu un film-eseu întitulat Ysgadal. După ce l-a vizionat, Ioan Muşlea m-a întrebat: „Andrea, nu vrei să produci o emisiune pe teme evreieşti?” Şi aşa a pornit la drum emisiunea Shalom, prima emisiune de televiziune despre tradiţia, cultura, istoria şi prezentul evreilor din România. Anul acesta, în 2019, Shalom împlineşte 20 de ani de existenţă. Fără ideea şi îndemnul lui Ioan Muşlea această emisiune nu ar fi existat…

Dar Ioan Muşlea (căruia niciodată nu am îndrăznit să-i spun Pi) nu a influenţat doar destinul meu, ci şi al altor colegi, atât de la Centrul Teritorial de Calcul, cât şi de la TVR Cluj. Motiv pentru care i-am rugat pe doi dintre ei să-l evoce în paginile Revistei Baabel

AUGUSTIN (PIŢI) MAN (informatician, fost coleg la CTCE)

Gânduri despre Pi

Pi avea o aură de excepționalitate. Asta sună cam ciudat, dar nu știu cum aș putea descrie mai bine farmecul deosebit pe care îl răspândea acest om masiv, cu ochii micșorați de ochelarii cu multe dioptrii, nasul mic și cârn și barba generoasă. Indiferent ce discutai cu el și chiar indiferent cine erai ca nivel intelectual, Pi îți devenea instantaneu simpatic pentru că replicile lui erau utile, sau pline de umor, sau ironice, sau profunde, după imprejurările discuției, dar mereu cu o totală lipsă de afectare sau infatuare.

            Așa cum spunea și Poetul, tindem sa-i aducem pe oamenii superiori nouă la nivelul nostru: am putea crede că dacă am fi crescut într-o casă cu o bibliotecă cu multe mii de volume și am fi avut părinți de cea mai înaltă ținută intelectuală, poate că și noi… Păi, nu prea. În primul rând Pi avea o inteligență extraordinară, care îi permitea pe de o parte adaptarea imediată la interlocutor, iar pe de alta accesul la giganticul bagaj de cunoștințe acumulate încă din tinerețe; în al doilea rând avea capacitatea deosebită de a se bucura efectiv de viață, cu toate cele bune și rele și asta îi dădea o bună-dispoziție fundamentală. Râdea de glume din toata inima și pretindea că le uită, așa că după vreo lună i le puteam repeta!

            Am avut șansa sa-i fiu coleg aproape două decenii la celebrul Centru de Calcul, timp în care am trăit minunate excursii montane sau clipe tensionate de opresiune, cum a fost de exemplu raționalizarea cotei de gaz. Pi era șeful colectivului de cercetare, dar era mult prea fin pentru a fi șef; câteodată era forțat de împrejurări să ia atitudine, dar o făcea cu mult tact și bănuiesc că după multa chibzuință. Pentru caracterizarea vieții deosebite din Centrul de Calcul, Pi a gasit, ca întotdeauna, cea mai bună metaforă: era, spunea el, “o oază de normalitate” într-o lume opresivă și absurdă. După 1989 Pi s-a decis să-și urmeze adevărata vocație umanistă, pentru că el ajunsese inginer la dorința părinților, care se temeau că în calitate de filolog ar fi avut de suferit din partea regimului comunist.

            Din păcate nu i-am împărtășit două dintre pasiuni: jazz-ul și filmele. La recomandarea lui am mers la concertul unui vestit cvartet rus de jazz, dar în afară de tehnica extraordinară a instrumentiștilor nu am fost captivat de nimic. Cât despre filme, Pi se străduise să aiba acces la multe filme noi sau interzise, dar cele pe care le-am admirat amândoi se pot număra pe degete.

            Acum Pi a trecut în veșnicie. Jules Renard spunea că dacă raiul nu există, trebuie să ne străduim pentru ca el să existe; parafrazând, aș îndrăzni să spun ca în memoria lui Pi și a tot ceea ce prezența lui a însemnat pentru noi, trebuie să credem ca îl vom reîntâlni dincolo, ca să ne reluăm discuțiile de neuitat și să mai râdem de niște glume noi!

DAN CUREAN (operator imagine şi realizator, TVR Cluj)

Câteva rânduri despre Ioan Mușlea

E greu să vorbești despre cineva atunci când el nu mai este, în câteva rânduri sau cuvinte…

Și totuși despre Ioan Mușlea trebuie și pot spune un lucru: era un OM BUN !

În limba franceză s-ar putea zice UN BON HOMME sau, simplu, bonom. Da, era unul din acei puțini din specia asta, rătăciți în lumea comunistă și mai apoi în prelungirea ei postdecembristă. Era născut bonom, nu făcut.

Cu Ioan Mușlea ne-am cunoscut în circumstanțele în care el era senior, director al TVR Cluj, iar eu junior, făcător de imagini, deci într-un raport ierarhic de subordonare, dar pot spune că nu am simțit acest lucru niciodată. Eram mai degrabă colegi și se simțea stingher că, din postura asta, trebuie să facă unele lucruri care poate ar fi deranjat pe cineva. I se reproșa chiar că prea semnează ca primarul, așa că într-o zi colegii mai tineri i-au făcut o farsă și i-au strecurat la semnat actul propriei demisii… Poanta l-a îngrijorat, dar l-a și distrat, fiindcă avea simțul umorului.

Împreună cu el, sau mai exact prin el, am avut șansa să întâlnesc câțiva oameni deosebiți și pentru asta îi sunt recunoscător.

La Paris ne-au primit pentru un interviu, în casele lor, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Erau oameni care mi se păreau nepământeni, vocile lor veneau parcă dintr-o altă lume, necunoscută mie și celor care ne-am născut în vremea comunistă. La acea întâlnire am îndrăznit și le-am povestit și eu iluștrilor interlocutori cum am crescut pe vocile lor, cum îi ascultam cu prietenii în liceu și cum ei au semănat în noi speranța. În timp ce vorbeam, ei erau cu ochii în lacrimi.

Tot prin Ioan Mușlea am cunoscut-o și pe Doina Cornea. Vizual, dialogul era greu de armonizat. Ea, Doina Cornea, o mână de om, el, Ioan Mușlea, masiv, impunător. Și în această fotogramă dezechilibrată Ioan Mușlea: “Doamnă, trebuie să mărturisesc, am fost un căcăcios și un laș. Curajul dumneavoastră m-a îngrozit și m-a pus în dificultate.”

Din acea serie de întâlniri, care s-a materializat într-un film

am rămas cu una din cele mai importante lecții de viață și valori umane.

Aceste umile experiențe de referință pentru mine le-am trăit împreună cu Ioan Mușlea. Sunt convins că toți cei care l-au cunoscut au trăit alături de el, – la fel ca mine – momente de cotitură în viaţa lor.

Așa l-am cunoscut eu:

Andrea Ghiţă, Augustin Man, Dan Curean