Care este identitatea contemporană evreiască? Mi-am pus această întrebare după recunoașterea evreimii și iudaismului ca popor și nu numai ca religie, de către președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump.

Desigur, pentru mine această chestiune este diferită. Pentru un evreu cetățean israelian, chestiunea identificării nu este aceeași ca pentru un evreu din afara Israelului. Deși chiar pentru evreii cetățeni ai Israelului, care s-au născut în altă țară, au emigrat în Israel, dar păstrează  cultura țării de origine și limba lor maternă, unii chiar și cetățenia ei, identificarea este dublă sau chiar triplă. Alt aspect este cel al apartenenței religioase. Mă refer la evreii care păstrează tradiția iudaică și sunt devotați iudaismului. Dar ce se întâmplă cu cei complet laici? În privința celor care trăiesc în statul Israel, unii nu-și pun această problemă, afirmând că ei sunt ”israelieni”, evitând chiar să-și afirme apartenența comunitară, respectiv la țara de origine. Înțeleg această părere, o accept, o respect, deși eu personal păstrez o identitate culturală triplă: israeliană, evreiască, românească.

Identitatea israeliană reprezintă identificarea civică, cetățenească, cu statul Israel. Ea este un fapt evident pentru toți cetățenii acestui stat, incluzând drepturile și obligațiile cetățenești. Alături de ea este identificarea culturală și lingvistică. Personal, mi se pare firesc a vorbi limba ebraică israeliană în viața zilnică, a mă interesa de cultura Israelului, de situația politică a acestei țări, în care trăiesc. Țară în care dețin drepturi de cetățean și față de care am obligații de cetățean. La fel ca orice alt cetățean al țării, indiferent unde este născut. După cum un cetățean francez locuitor al Franței are aceleași drepturi și obligații și aceeași identificare față de Franța, patria lui; un cetățean al Italiei față de Italia; un cetățean al Australiei față de Australia; un cetățean al Statelor Unite ale Americii față de SUA; și așa mai departe. Indiferent de etnia și religia sa. Desigur, există și elemente specifice: cetățenii țărilor din Uniunea Europeană au o identificare suplimentară europeană. În Israel, cetățenii de altă etnie și religie decât cea evreiască – respectiv cetățenii arabi musulmani, druzi, cerchezi, creștini – au și identificarea lor specifică, pe lângă cetățenia israeliană de care beneficiază. În cazul lor apare problema dublei identități etnice și culturale, acceptată de ei în mod individual, precum și colectiv. Problema apare și la alt nivel, cel al statului Israel ca stat al poporului evreu, în care minoritarii trebuie să se bucure de drepturi cetățenești și cultural-lingvistice egale cu cele ale populației majoritare. Lucru valabil fie că statul Israel este statul poporului evreu (după cum este definit în mod legal în prezent), fie că ar putea fi (eventual) statul tuturor locuitorilor săi. Apropo, problema definirii legale a statului Israel a rămas controversată până în prezent. În spatele ei se află și chestiunea identificării personale a fiecărui cetățean, în afară de cea a statutului juridic al statului.

Identitatea cu țara de origine – în cazul nostru România – este în primul rând culturală și istorică. Nimeni nu-și poate nega formația culturală, chiar dacă încearcă un mimetism, care poate reuși numai parțial. Afirmația după care patria unui scriitor este limba în care scrie, făcută de regretatul poet Shaul Carmel,  este, cred, corectă. Cu toate că au existat și scriitori bilingvi sau chiar trilingvi, precum Arthur Koestler. Desigur, se pune și problema temelor alese de un scriitor. În privința cititorilor, mulți pot citi în câteva limbi. Câte limbi știi, de atâtea ori ești om, spune un vechi proverb latin. Dar aceasta este o chestiune de universalism, nu neapărat de identificare culturală. În privința relației cu țara de origine, ea include identificarea nu numai cu limba acesteia, ci și cu istoria și cultura ei. Indiferent de originea etnică și de apartenența religioasă a cuiva. Fapt care include și vizite în țara respectivă, așa-numitele excursii pentru căutarea rădăcinilor, dorința de a colabora cu țara respectivă, de a participa la evenimente legate de viața acesteia, deși din exterior.

Dar care este ”identitatea evreiască”? Prefer s-o denumesc astfel înainte de a încerca să-i dau o anumită caracterizare. Atât pentru evreii din Israel – născuți sau imigrați în țară – cât și pentru evreii care trăiesc în alte țări. Chiar cu riscul de a primi replici că nu înțeleg situația evreilor din Diaspora.

Sunt evreii un popor sau o religie? Aici îndrăznesc să revin la o teză afirmată în România de către fostul Șef-Rabin dr. Jacob Isac Niemirower, prin anul 1900, deci în urmă cu aproape 120 de ani, într-un eseu intitulat ”Zionismul cultural”. Polemizând cu personalități de orientări diferite, rabinul Niemirower afirma că noi, evreii, suntem atât un popor, cât și o religie. Deci o identitate dublă, etnică și religioasă. Teza unui curent sionist cultural de orientare specială, ”iavneismul”, propus de rabinul Niemirower, care fusese influențat atât de tezele ideologului Achad Haam, cât și de cele ale istoricului Simon Dubnov. Este evident că situația actuală, după circa 120 de ani, este diferită. Astăzi există statul Israel ca stat evreu, există o obște evreiască bine integrată în Statele Unite ale Americii, iar greutatea specifică a obștilor evreiești din Europa este mai redusă. Dar controverse relative la identificare există și în aceste cadre. Un aspect fiind cel al existenței unor evrei laici, precum și a unor curente religioase iudaice diferite în SUA, țările europene, Canada, Australia, Argentina și în alte țări, ceea ce indică pluralismul religios evreiesc din Diaspora. În schimb, în Israel, este recunoscut oficial numai iudaismul ortodox, celelalte curente fiind acceptate, dar neavând o consacrare oficială. Pe lângă faptul că în numeroase cazuri, identificarea multor evrei este în primul rând cu țara în care s-au născut și trăiesc, în al doilea rând cu iudaismul (respectiv cu un curent al acestuia – ortodox, conservativ, reformist, liberal, reconstrucționist), și în al treilea rând cu statul evreu, respectiv cu Israelul. Cineva din Israel a afirmat că îl vede pe un evreu din Diaspora ca fiind auto-identificat ca evreu dacă acesta face măcar o vizită în Israel în timpul vieții sale. Posibil, dar problematic: în prezent există mai multe căi de auto-identificare. Un ebraist creștin, prieten al Israelului, a afirmat că este evreu cel care vrea să fie evreu și el însuși decide acest lucru. Desigur, este o problemă: chiar dacă respectivul nu este evreu din punct de vedere etnic și religios, el ia asupra lui auto-identificarea ca evreu. 

Dar care este etnia (nu vreau să spun ”naționalitatea”) unui evreu din Diaspora? După recunoașterea evreimii ca popor de către președintele american, au fost două reacții opuse una celeilalte, din partea evreilor americani. Unii au fost bucuroși să primească această recunoaștere. Bineînțeles, continuând să fie cetățeni americani loiali. Alții au reacționat negativ, afirmând că iudaismul nu este o etnie, în nici un caz o naționalitate, ci numai o religie. Ei sunt americani de religie iudaică sau mozaică. Unii dintre aceștia au mers chiar și mai departe, afirmând că o asemenea părere ar fi antisemită. Evident, nu pot să aprob asemenea afirmație: recunoașterea naționalității evreiești de către autoritățile statale ale unei țări în care trăiesc un număr mare de evrei, nu poate fi antisemitism. Mai ales că sionismul, atât cel religios, cât și cel laic, a urmărit totdeauna să obțină această recunoaștere. Oricât de bine integrat era un evreu în țara sa, el era totuși evreu. Aceasta pe lângă folosirea termenului ”am Israel” (=poporul lui Israel) în rugăciunile iudaice, în tradiția iudaică. Și pe lângă faptul că nimeni nu este (și nu poate fi) obligat de altcineva să preia o asemenea identitate, ca și nicio altă identitate. În asemenea situație, observăm doar refuzul identificării evreiești individuale din partea unor evrei bine integrați în țara lor natală, asimilați în asemenea măsură încât aspectul etnic a dispărut din identitatea lor, menținându-se numai aspectul religios, iar acesta în mod parțial. Oare este posibil? Evident, fiind ceva individual. Dar dacă există identificare etnică în rândul altor părți ale populației SUA, precum negrii, hispanicii, italienii, rușii, românii, chinezii, japonezii și alții, de ce să nu existe și pentru evrei? Bineînțeles, pentru cei care vor să ia asupra lor asemenea identitate.

Unii adversari ai acestei recunoașteri au afirmat că ar fi vorba de o decizie politică, luată de președinte pentru a influența asupra opoziției. Este dovedit de statistici că mulți evrei americani își dau votul Partidului Democrat, cu toate că acesta nu este totdeauna favorabil Israelului. Oare președintele Trump a vrut să-i facă să se apropie de Partidul Republican? Nu pare să fi vrut să facă o asemenea manevră. Oricum, el a trezit astfel o întrebare identitară în rândul evreilor americani. Mai mult decât atât, el a dovedit că este un prieten adevărat al Israelului și al poporului evreu. Chiar dacă nu există o identitate între ”poporul evreu” și ”poporul israelian”, există ”poporul lui Israel” sau, în termeni pur istorici, ”neamul lui Israel”. Deci nu numai o religie, ci și un popor, din anumite puncte de vedere specifice, chiar dacă unii dintre membrii aceste comunități etnice nu vor (sau nu pot) să-și recunoască această identitate. 

Lucian-Zeev Herșcovici