Ne aflăm în vara anului 1099.  Armata Primei Cruciade a împresurat zidurile Ierusalimului.  A fost un asediu greu, cruciații au suferit de foame și de sete nu mai puțin ca cei din cetate, pentru că în jurul Ierusalimului nu se găseau provizii.  Nu erau nici păduri, iar cruciații aveau nevoie de lemn pentru a construi turnuri de asediu, scări pentru a urca pe ziduri.  A fost nevoie să aducă lemne din Samaria și să distrugă o întreagă flotă genoveză aflată în portul Iafo pentru a folosi lemnul.  Nici Ierusalimul nu era în condiții prea bune, abia cu un an în urmă trecuse prin încă un război, stăpânirea selgiucidă fiind înlocuită cu cea fatimidă.

După un asediu care a durat peste o lună, Ierusalimul a fost cucerit de forțele cruciate.  A urmat un masacru îngrozitor, martori ai vremii povestesc că războinicii umblau prin băltoace de sânge până la glezne.  După unele păreri, masacrul a avut loc nu numai din cruzime, ci din dorința cruciaților de a „curăța” locurile sfinte de prezența „necredincioșilor”.  Evreii au luptat pe ziduri cot la cot cu musulmanii.  O cronică musulmană povestește că atunci când cruciații au năvălit în cetate, evreii s-au refugiat în sinagoga lor.  Cruciații i-au dat foc și ei au pierit cu toții.  

Dar ceea ce scrie în cronici nu este neapărat adevărul.  Cum bine spune Ioan T. Morar în romanul „Sărbătoarea corturilor”: „Păi vezi cum e și cu Istoria – contează ce se scrie despre ce a fost, nu ce a fost.  Contează cine ajunge primul la condei.  Și cine e stăpânul condeiului…”  O scrisoare descoperită în gniza din Cairo prezintă soarta evreilor din Ierusalim într-o lumină cu totul nouă: se poate că sinagoga a fost distrusă, dar oamenii au fost luați prizonieri și mulți dintre ei au supraviețuit.

Scrisoarea a fost trimisă de conducătorii comunității evreiești karaite din Ascalon (azi Așkelon) coreligionarilor lor din Alexandria, Egipt.  A fost scrisă în 1099 sau 1100, la scurt timp după cucerirea Ierusalimului de către cruciați, în limba iudeo-arabă (dialect arab vorbit de evrei și scris cu caractere ebraice).  Scrisoarea a fost tradusă în engleză și publicată în 1952 de către cercetătorul S. D. Goitein.  Originalul se păstrează la Biblioteca Universității din Cambridge. Traducerea integrală a textului în limba engleză se găsește aici: https://historum.com/threads/archive-6-the-letter-of-the-karaite-elders-of-ascalon.140836/  Iată pe scurt conținutul scrisorii:

***

Am primit scrisoarea excelențelor voastre.  Mesagerul ne-a adus și banii, ceea ce ne-a bucurat.  Am găsit că suma e mare, având în vedere greutățile în care vă aflați.  Am fost impresionați de faptul că donația a fost trimisă fără întârziere.

Conform instrucțiunilor domniilor voastre am folosit banii pentru a răscumpăra o parte din prizonieri și a ne îngriji de soarta celor deja răscumpărați.  Dintre cei răscumpărați de la franci, o parte sunt aici, la Ascalon, dar trăiesc în mizerie.  Din cei rămași în captivitate, unii au fost schingiuiți și uciși fără milă, doar din sete de sânge. Noi nu am lăsat niciun evreu în primejdie fără a încerca să-l salvăm.

În încercările noastre de a ajuta pe refugiați am fost ajutați – după mila cerului – de prezența la Ascalon a onoratului Abu ‘l-Fadl Sahl, fiul lui Yusha’, fiul lui Sha’ya, un om influent din Alexandria.  El a intervenit cu multă înțelepciune, dar nici el nu putea să-i răscumpere pe unii, lăsându-i pe alții în captivitate.

Până la urmă toți cei care puteau fi răscumpărați de la franci au fost eliberați, dar câțiva au rămas în mâinile lor.  Printre ei se află un băiat de vreo opt ani și on om pe nume Abu Sa’d, fiul femeii lui Tustari.  Se spune că francii au încercat să-l convertească pe cel din urmă la creștinism, dar el le-a răspuns că dacă acceptă, va fi pedepsit de ceilalți evrei, care au cheltuit o groază de bani pentru eliberarea lui.  Câțiva prizonieri au fost duși la Antiohia.  Mai sunt și unii care nu au avut răbdare să aștepte eliberarea și s-au convertit.

Nu am auzit ca blestemații de franci să fi violat femei, așa cum fac alții.

Printre cei salvați se numără câțiva care au fugit imediat după bătălie.  Alții au reușit să fugă mai târziu din captivitate, dar cea mai mare parte au fost răscumpărați.  Din păcate unii din ei au murit în suferință.  Din cauza lipsurilor, unii au plecat în Egipt, dar neavând merinde, au murit pe drum.  Alții au naufragiat sau au murit de molimă.  V-am dat de știre despre fiecare grup deîndată ce a ajuns la noi.

La întoarcerea acasă, onoratul Abu ‘l-Fadl Sahl, fiul lui Yusha’, fiul lui Sha’ya a luat cu sine un grup de prizonieri eliberați aflați la Ascalon.  A petrecut împreună cu ei șabatul și sărbătoarea de Pesach, așa cum se cuvine.  Apoi a organizat o caravană, a plătit el însuși conducătorii de cămile, paznicii și toate cele necesare și a plecat cu ei în Egipt.

Noi am împrumutat bani și pentru a răscumpăra 230 de codexuri ale Bibliei, 100 de alte volume și opt suluri ale Torei.  Toate acestea sunt în proprietatea comunității și se află acum la Ascalon.

După ce s-au cheltuit cca. 500 de dinari din proprietatea comunității pentru răscumpărare și pentru întreținerea celor eliberați (hrană, leacuri, îmbrăcăminte), comunitatea a rămas datoare cu peste 200 de dinari.  Aceasta nu include banii cheltuiți pentru întreținerea celor care au ajuns la noi prin forțe proprii de când a început războiul.  Dacă am pune laolaltă toate aceste cheltuieli, am ajunge la o sumă enormă.

Dacă răscumpărarea s-ar fi făcut la prețul obișnuit, trei prizonieri evrei pentru o sută de dinari, n-am fi putut răscumpăra decât foarte puțini.  Dar slavă Domnului, a fost așa cum scrie în Psalmi (44: 12): „Vinzi pe poporul Tău pe nimic și nu-l socotești de mare preț.”  Dar ce mai contează banii în fața suferințelor pricinuite de această nenorocire.

Domniile voastre ați întrecut toate celelalte comunități cu actele de binefacere, ceea ce este o mare onoare.  Precum am mai spus, avem o datorie de peste 200 de dinari.  În plus avem nevoie de bani pentru întreținerea captivilor eliberați rămași la Ascalon și pentru transportul lor în Egipt. Faceți încă un efort împreună cu noi și el va fi recunoscut ca o faptă nobilă!  Va trebui să dați citire acestei scrisori la o adunare a întregii comunități.  Desigur că printre cei prezenți se vor afla unii care datorează bani comunității, iar alții ar putea fi convinși să facă o donație…

Mesagerul nostru vă va da toate amănuntele.  Vă rugăm – să vă dea Dumnezeu sănătate – să vă îngrijiți de el și să ne trimiteți prin el cât veți putea.  Ar fi mai simplu dacă i-ați putea da o scrisoare de credit.  Dacă nu, dați-i o scrisoare, menționând în ea suma exactă.

Purtătorul acesteri scrisori, onoratul învățător Sedaqa, fiul învățatului și piosului Saadya, zis șeic Abu ‘Amr morarul, este un om de încredere, respectabil, bun la inimă și pios.  Nu e bogat, dar are un suflet nobil, îi ajută pe nevoiași și face numai fapte bune.  El s-a oferit să ia asupra sa această misiune.  Ne repetăm rugămintea să-l primiți frumos și să-l sprijiniți ca să-și termine misiunea cât mai repede.  Binele pe care îl veți face și donația, oricât ar fi ea de modestă, va fi apreciată.

Semnături:

Samuel fiul lui Halfon, medicul, vă trimite salutări.

Musallam fiul lui Barakat, fiul lui Ishaq vă trimite salutări respectuoase.

Șelah Hacohen, fiul lui Țadoc, fiul lui Masliah vă binecuvântează.

Hananiah fiul lui Mansur, fiul lui Ezra.  Citiți cu grijă scrisoarea!  Șalom!

Autorul acestei scrisori, întristatul și îndoliatul Isaia Hacohen, fiul lui Masliah învățătorul, trimite excelențelor voastre cele mai alese salutări.

David fiul lui Solomon, fiul lui David, fiul lui Isaac, fiul lui Eli învățătorul vă trimite salutări respectuoase și vă roagă să aveți grijă de mesager.  

***

Comunitatea karaită din Ierusalim există şi astăzi.  Sinagoga, care datează de prin sec. al IX-lea, este cea mai veche din Ierusalim și poate fi vizitată.  

Comunitatea karaită din Ashkelon a dispărut, în schimb există una în orașul vecin, Așdod. 

Hava Oren