Ce reprezintă poezia, eseistica și publicistica unui autor? Poate fi considerată o formă de jurnal personal, în care autorul face diferite mențiuni ale trecerilor și petrecerilor vieții sale zilnice, sufletești și practice? Chiar dacă nu este un jurnal de fapt, cred că poate fi considerat ca atare. Fără să exprime totul, notează totuși ceva din gândurile și faptele autorului. Ideea a apărut în câteva rânduri, referitoare la unii scriitori. Un caz este cel al lui Mihail Sebastian: un editor a realizat o antologie a publicisticii acestuia, pe care a intitulat-o ”Jurnal indirect”, pentru a o deosebi de Jurnalul său adevărat. Deci, chiar dacă indirect, totuși jurnal. Am adoptat acest termen atunci când am citit două cărți recente ale scriitoarei Cleopatra Lorințiu, prima o culegere antologică de eseuri intitulată ”Scurte întâlniri – Există un limpede loc” (Editura Charmides, Bistrița, 2016) și a doua, o culegere antologică de versuri intitulată ”Anii scurți: antologie 1976–2018” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019).Pe lângă plăcerea unei lecturi datorată frumuseții versurilor și povestirilor eseistice, cele două cărți prezintă cititorilor aspecte din viața și activitatea autoarei, atât personală cât și profesională, în mod direct sau indirect.

Antologia poetică masivă, de 382 pagini, include poezii ale autoarei începând cu cele publicate inițial în volumul ei de debut, ”Regina cu pași furați” (1978), până la poezii recente, din ultimii ani, publicate acum pentru prima dată. Observăm atât asemănări, cât și deosebiri între poeziile ei publicate de-a lungul anilor. Autoarea își exprimă sentimentele de dragoste, fericire, nesiguranță, speranță, bucurie și tristețe. Sentimentele ei profunde sunt de femeie, îndrăgostită, mamă, văduvă tânără și vârstnică. Versuri rimate și versuri albe, cu imagini poetice profunde. În anul 1978, autoarea afirmă: ”Ca să scrii înainte de toate / despre neînțelesele firi / vorbele vor fi prea subțiri” (”Harta închipuirii”). Tot atunci, ea adaugă: ”Abia cu timpul înțelegem / statorniciile tăcerii / perechea ta de pe lumină / ești tu. Mai cald și mai senin./ …De parcă astăzi timpul frige / și orele de somn sărate-s./ Perechea mea de pe lumină, /te-am prețuit așa puțin.” (”Pedeapsa risipei”). La aceeași vârstă, 20 de ani, ea vorbește despre ”Tinerețe, câtă ne-a rămas”. La aceeași vârstă, ea își amintește de copilărie cu nostalgie: ”Și mă întorc / să încerc încă o dată / poarta ruginită a copilăriei” (”Între întâmplare și neliniște”). În dialogul ei de dragoste apare și nostalgia Ardealului ei natal. Autoarea este născută la Hordou, și-a petrecut copilăria și adolescența în peisajul de pe malul Someșului.

Este interesant să urmărim evoluția gândirii poetice a autoarei și să înțelegem povestea vieții ei citind și poezii apărute în alte volume și republicate în antologia de față. De exemplu, poezia ”Plecare de la Anieș”, apărută anterior în volumul ”Peisajul din care lipsesc”, publicat în anul 1981. ”Orașul a căzut peste noi cu putere./ … / Unde ești. Plânsul e gata, /ramul de tei înflorit, /ceasul șapte și-un sfert, / roțile umede refuzând sufletul nemernic, sinucigaș”. Autoarea este influențată și de folclorul oriental, de exemplu ”Ceremonia ceaiului”, care amintește – fără o mențiune specială – despre ceremonia băutului ceaiului în cultura chineză. Ea se dovedește și o iubitoare a naturii, atât botanice (”Menta”), cât și zoologice (”Vin dropii ciudate”). Ea își exprimă o stare de nesiguranță, într-o poezie scurtă, un catren în vers alb, ”Pază”, precum și într-o poezie în care nesiguranța este reunită cu  tristețea și regretul, ”Frică verde”: ”Acum liniile se ramifică, / se împăienjenesc./ Realitatea se sustrage / noțiunii de peisaj. /Împrejurul pare o boală / a firii lucrurilor. / O, nesupunere, pasăre rară, / de ce te-am otrăvit / strecurându-ți în colivie / semințele verzi ale fricii?”. În anul 1985, în volumul ”Terasa cu oleandri”, în poezia ”Naivă (V)”, autoarea dă a înțelege că modul ei de scris poezii este ca un jurnal suitor: ”Îmbolnăvită de asprimea zilei / scriind într-un jurnal suitor / toate sunt astăzi mai grele / sufletul, doar, mai ușor. / … / De la tristețe la mine . pasul e-atât de ușor / toate sunt astăzi mai grele / sufletul meu suitor”. Tot atunci, ea simte evoluția timpului, vorbind despre ”Umilință de iarnă”: ”Iarna a venit brusc, încolțindu-ne / de parcă am fi mărturisit dintr-odată . o vină adâncă /  o vină acaparatoare și tragică, un blestemat adevăr./ A aruncat peste noi halucinația albă, / urletul vântului, frigul tăcut din odăi”. În această ultimă poezie, autoarea vorbește despre ”semnul prăfos din Tabriz”. Diplomată de carieră, probabil că a scris această poezie departe de casă, de cei dragi ei.

În volumul ”Aproape imaginară” (1987), poezia lirică peisagistă este reunită cu poezie nostalgică și cu poezie care reflectă înaintarea în vârstă. Apar peisaje și locuri românești, văzute în plimbări și excursii, unele trezind chiar un sentiment de credință religioasă autoarei (care nu este o poetă mistică și o practicantă religioasă), precum poezia ”Spre Argeș”: ”Troițele veghează. / Negru-Vodă călare ni se năzare. La Șubești / iarba-i călcată și vraiște / sub tălpile credincioase. / Creanga de liliac alb amiroase. Doamne, / fă-mă numai un zimț argintat/ să se uite la mine o clipă și bucurat!”. Dragostea are altă formă, adăugându-i-se dorința de respingere a singurătății: ”Agățată de brațul tău / părea că am rost! / Umbra ta / prea devreme-ostenită / se furișase pe zid și totuși / agățată de brațul tău eram numai / o colivie” (”Colivia”). A trecut oare timpul? Poeta scrie că ”Mâncarea din blid s-a-nvechit. Trupul meu / odinioară de lapte / s-a acoperit tot / cu un mucegai fin” (”Cuțit”).   

Volumele ”Ceaiul amanților” (1994), ”Cineva din trecut” (1995), ”Simplă suflare – Souffle éphémère” (2002) reflectă evoluția în timp și vârstă a autoarei. ”Vine o vreme când prietenii / nu te mai sună la trei. Nu-ți mai povestesc / la telefon grave, iremediabile întâmplări, / păcate de dragoste, revelații. Vine o vreme / când nu te mai sună, nopțile, nimeni./ E vremea-mpăcării” (”Nopți tăcute”). ”Bărbații odinioară iubiți, transformați / în imagini însorite, cuvinte sacralizate, / scene de foc din care mai rămâne / cărbune pentru crochiu./ … /Mi-e frică de mine. / Explozii solare își lasă pre noi / nespusă, nestatornica oră. Din trecutul aproape grăbit / nimic nu încheagă sângele artificial, amintirea.” (”Scene de foc”). Amintirile tinereții, pierderea soțului, păstrarea dragostei pentru el peste timp se reflectă în aceste poezii, unele scrise în România, altele în diferite țări în care s-a aflat autoarea, fie în misiune diplomatică, fie în vizită. ”Ți-amintești? Ea, tinerețea, / nu are vreo vină și cuvintele tale / abia azi prind înțeles de parcă / ar fi călătorit spre mine foarte încet” (”Foarte încet”). ”Odată cu ultima măceașă / am zvârlit totul. Culoarea, contrastul / din inima mea. E ceva ce firea / mai poate aprinde?” (”Clopot de sticlă”). ”Nu simt vara. Agitația serilor / cu orchestră. /… / Acum orchestra e numai zgomot / orele curg altfel” (”Evanescență”). ”Ce ține peste timp? Ce mai rezistă / în refluxul vieții?” (”În reflux”). Tristețea, doliul, amintirea își fac loc: ”În zece ani un mormânt / abia se așază. Rădăcinile încep / încet, încet lenta trecere spre altceva. / Atât de firesc./ Zece ani din care / ce-aș putea să aleg?” (”Demult, la castel”). ”Ultimul pahar de cristal / … / l-au spart copiii. În joacă. / … / N-o să-mi pară rău. Amintirea ta / nu mai doare. Și de fapt nimic nu mai doare.” (”Ce jertfă mai caldă”). Dar apare și ceva nou: ”Cu un pas înaintea plecării. Cu gândul dus. / Smuls, bătut de foenul perfid, / Ai venit? Prea târzie iubire? / Tomai acum? / O, dulce oboseală a anilor, / cântecul tău m-a salvat!” (”Ciudata toană a prăbușirii”). ”El, destinul, se joacă iarăși cu mine. / Scrie de-a valma pagini în bătaie de joc. / Luminoasă nu mai sunt azi. / Lăcrimez ușor, ca bunicul, demult, / povestind de război” (”Clară”).

Poeziile din ciclul ”Orionide”, publicate acum pentru prima oară, povestesc despre dragostea autoarei pentru soțul ei, Bernard Brumberg, fotograf de presă evreu din Franța provenit dintr-o familie originară din România, decedat în anul 2014. Autoarea, director adjunct al Institutului Cultural Român din Tel Aviv, scrie și câteva poezii pe teme israeliene, precum ”Oleandri”, ”Hanevim”, ”Întârziatele tinereți” (scrisă la ”11 iulie 2018, în drum spre Beer Șeva”), ”Prin deșertul Negev”. Amintirile ei personale se reunesc cu aspecte din realitatea israeliană, de care este impresionată atunci când vede „arborii de pe strada Chen” și ”pe cei de pe strada profeților”, sau ”pâlcurile de măslini” în ”ziua de traversare prin deșertul Negev”.

Jurnalului poetic i se adaugă un jurnal eseistic, pe baza volumului ”Scurte întâlniri –  Există un limpede loc”. Aflăm despre primul soț al autoarei, poetul Gheorghe Tomozei, decedat de tânăr. Despre prietenii lui și ai ei, intelectuali români  de înaltă clasă din domeniul literaturii și artei. Despre Arieș, satul copilăriei autoarei, precum și despre Ardeal în general, mai ales despre modul de percepție al vieții românești din Ardeal, așa cum a văzut-o ea. Despre dragostea autoarei pentru cultura franceză și despre activitatea ei diplomatică în capitala Franței. Aflăm și despre dragostea autoarei pentru cultura orientală și arabă, despre vizita ei în Iordania și întâlnirea cu foști prieteni arabi din perioada studenției, când aceștia studiaseră în România. Despre sociologul Romulus Vulcănescu și poetul Ștefan Augustin Doinaș, pe care i-a intervievat și a publicat interviurile cu ei. Despre scriitorul Aurel Dragoș Munteanu, din ale cărui scrisori autoarea publică șase. Despre scriitoarea Cella Serghi (1907-1992), o scriitoare de valoare, evreică din România; interviul pe care i l-a luat Cleopatra Lorințiu, precum și prezentarea romanului ”Pânza de păianjen” reprezintă materiale utile pentru cercetătorii istoriei literaturii române. Putem spune că autoarea vorbește și ”cronologic”: despre unele eseuri ale sale, ea afirmă că sunt scrise în ”după amiaza vieții”.

Și, să nu uităm eseul despre poetul Benjamin Fundoianu-Fondane, ”Cum am încercat să fac un film documentar despre Fondane”. Cleopatra Lorințiu este nu numai scriitoare, publicistă, diplomat de carieră, ci și realizatoare de televiziune și autoare de filme documentare. Ea este preocupată de viața poetului și filosofului evreu din România stabilit în Franța Benjamin Wechsler (Barbu Fundoianu, Benjamin Fondane) și afirmă: ”Destinul acestui om m-a tulburat atât de mult și mă obsedează într-un asemenea fel încât i-am urmat urmele pariziene peste tot, înarmată cu o cameră micuță de luat vederi și filmând colțuri de clădire, parcuri și alei, corniște și cafenele, imaginându-mi silueta lui fină, costelivă, parcă văzându-i fruntea lată și muncită de gânduri”. Vorbind despre marele poet gazat la Auschwitz, victimă a Holocaustului și dorința ei de a-i prezenta viața și a-i populariza opera, autoarea afirmă: ”Am vrut să fac un film scurt și explicit despre Fondane, să existe pe peliculă urma drumurilor lui, să poată fi văzută și de un public larg, nu numai de literații care pot să își permită să cutreiere și să vadă. Am vrut să îl aduc pe Barbu Fundoianu în memoria colectivă. Am încercat aproape totul, cerând, implorând sprijin de la organe, comitete și comiții, de la acest departament <<diaspora>> al Ministerului de Externe, de la televiziune și prin petiții adresate Ministerului Culturii. Nu am reușit nimic… Cred că Fundoianu alias Fondane alias Benjamin Wechsler e prea român pentru francezi, prea evreu pentru români, prea elitist pentru o cultură română aflată în derivă și abandon, prea deranjant pentru memoria franceză în care colaboraționismul e o pată nătângă, prea oricum, prea nu intră în scheme și formulări. E numai bun să fie uitat. Ca toate amintirile care dor”. Adăugăm: reflecții ale autoarei unui adevărat ”jurnal indirect”.   

Lucian-Zeev Herşcovici