Răsfoiesc un album vechi cu fotografii în alb-negru și îmi aduc aminte de un vers dintr-o poezie a Anei Blandiana: „Țin timpul în mâini ca pe niște cireșe roșii, rotunde”.

Din poze mă privesc diverse persoane, unele dintre ele rude de familie, bunici pe care nu i-am cunoscut și care au pierit în lagărele de concentrare împreună cu nenumărați frați și surori ai lor, părinții mei în vremea tinereții, prieteni de-ai lor, etc… Cu toții sunt bine dispuși, grupați și îmbrăcați frumos, ca în poza de familie a mamei. Bunica tronează în centrul fotografiei, pe un scaun bordo cu franjuri, ținând-o pe genunchii ei pe mama, care avea doi ani; erau flancate de o parte și de alta de bunicul și de unchiul meu. Singurul care arăta foarte serios era bunicul meu Bernath, în uniforma de ofițer, cu mâna pe sabie. De pe o poză de culoare maronie mă privește un om cu chipa pe cap și cu barbă lungă – e bunicul din partea tatei, împreună cu bunica și, să nu-ți vină să crezi, șapte copii! Împart fotografiile în „pasive”, care reprezintă persoane care nu le-am cunoscut niciodată și „active”, oameni care într-un fel sau altfel au avut tangență cu viața mea.

Iată-mă la vreo trei ani, într-o bluză de marinar, în brațele lui Kaicsa néni, dădaca mea. Femeia care privește din fotografii nu era frumoasă, dar mie îmi plăcea foarte mult. În altă fotografie părinții mă îmbrățișează, iar eu privesc victorios, parcă aș vrea să le spun că viața are sens și că e frumoasă, chiar după ce au trecut prin infernul lagărelor naziste. Iată și copiii de pe strada Rákoczi 72, unde am locuit timp de douăzeci și cinci de ani, și cu care am avut o copilărie ca-n povești. Cu doi dintre ei am rămas prieteni toată viața, îi văd adesea în realitate, nu numai în poze.

Altă fotografie e făcută în curtea unei case cu verandă – e școala primară de cartier. Mă aflu în mijlocul unei grup de douăzeci de elevi. Învățătoarea are ochi severi și un zâmbet reținut pe buze –de la ea am învățat nu numai alfabetul și aritmetica, ci și să mă lupt cu problemele ivite și să fiu persistent. Îmi amintesc că poza a fost făcută într-o zi de iunie, era începutul vacanței, peste tot în jur flori, cred că erau bujori; cu toții eram bine dispuși și senini.

Iată și inaugarea liceului nou: copii fericiți în uniforme școlare, primul director al școlii ținând discursul de inagurare, nenumărate drapele și flori. Aici ne aflăm pe coridorul liceului, la o oră de dans, iar profesorul aflat în centru tocmai ne demonstrează cum se dansează valsul. De ce oare nici până astăzi nu știu să dansez vals? Iată și o poză făcută la sfârșitul unui meci de fotbal între echipele a două clase. Directorul școlii, aflat în centrul fotografiei, era profesor de istorie (și ce profesor!) și arbitru oficial de fotbal. El ne arbitra meciurile. De obicei luni, la ora de istorie, puteam să ne dăm seama unde a activat profesorul nostru la sfârșitul săptămânii după vânătăile pe care le avea pe față – erau multe stadioane primejdioase, unde dacă echipa locală pierdea, principalul vinovat nu era altul decât arbitrul!

Câte alte fotografii mă privesc din album! Banchetul de la sfârșitul liceului și al facultății, colegii de grupă, prietenii mei, simpatiile mele, întâlnirile de zece, douăzeci, treizeci de ani de la absolvire, poze din timpul serviciului militar, copiii la terminarea liceului și a facultății, pozele lor de nuntă, nepoții în diferite ipostaze, prieteni, congrese în diferite colțuri ale lumii, ultimele fiind deja în culori. Mă întorc în timp privindu-le, retrăiesc multe clipe de pe vremea în care au fost făcute, încerc să nu-i număr pe cei dispăruți, pur și simplu îmi face plăcere să le privesc și să mulțumesc tuturor celor din poze că au făcut parte din viața mea,

Andrei Schwartz

03/03/2020