Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestier la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii!

Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele am învăţat şi o limbă nouă.

Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică.

Am fost crescută în afara religiei şi tradiţiilor iudaice, ratând cursurile de Talmud Torah din copilărie şi adolescenţă. Apoi, neavând de gând să fac alia, nu m-am apucat să învăţ ebraica. Franceza şi engleza erau mai importante pentru a mă descurca în literatura de specialitate şi în contactele sporadice cu „străinii”, în timp ce rusa, pe care nu am învăţat-o la şcoală, mi-am însuşit-o „trăgând cu urechea” la conversaţiile mamei cu prietena ei, Vera (leningrădeancă măritată la Cluj), sau la discuţiile dintre părinţii mei, atunci când abordau subiecte pe care nu trebuia să le cunosc.

Prima frustrare am simţit-o atunci când am călătorit întâia oară în Israel şi m-am trezit într-o lume bizară, total străină (ca într-un vis), unde oricât mă străduiam, nu puteam să înţeleg ce se vorbea şi nu eram în stare nici măcar să descifrez inscripţiile… Era o situaţie teribil de neplăcută pentru mine, care mă străduiam să citesc şi să înţeleg câte ceva din limbile pe care nu le învăţasem. Era o plăcere să-mi dau seama că pricep cuvinte nemţeşti, bulgăreşti sau ceheşti, că pot citi chiar şi inscripţiile greceşti (alfabetul îl stăpâneam de la fizică). A fost prima dată când m-am simţit cu adevărat neştiutoare de carte şi gândul m-a dus la bunicul meu Froim, un om foarte evlavios, despre care mama spunea că era „analfabet” deşi – am înţeles mult mai târziu – ştia să citească literele ebraice, învăţate încă de la heider, dar nu le cunoştea pe cele latine…

Iată că eu, în ciuda faptului că trecusem prin tot felul de şcoli (chiar şi de „înalte studii postuniversitare”, după cum atestă una dintre diplomele mele), mă aflam într-o situaţie similară cu a bunicului Froim, muncitor necalificat la fabrica de cherestea Darvas din Gheorgheni!

M-am întors din Israel cu câteva cărţi şi dvd-uri de învăţat limba ebraică „fără profesor” şi m-am apucat vitejeşte de treabă, doar că după ce m-am poticnit de faptul că această limbă nu semăna cu nicio altă limbă cunoscută de mine, elanul mi-a pierit şi m-am lăsat păgubaşă.

Au trecut anii, am mai fost de câteva ori în Israel şi m-am descurcat cu engleza şi cu rusa, am învăţat să salut, să mulţumesc, să spun „pardon” şi „vă rog”, dar tot nu m-am lecuit de frustrare. Trebuie să mărturisesc că atâta ştiam să spun şi în chineză. Cuvintele le învăţasem la Moscova, când l-am vizitat pe tata la aspirantură şi era coleg de cameră cu un doctorand chinez…

Deci timpul trecea şi eu eram tot analfabetă în ceea ce privea ebraica sau, mai exact – …analefbethă.

O întâlnire fastă şi consecinţa ei „pandemică” avea să schimbe această situaţie.

Cred că evreii – mai mult decât celelalte neamuri – au rude risipite prin lume, în urma şirului de tragedii prin care au trecut de-a lungul veacurilor, dar mai ales după ce familiile evreieşti au fost spulberate de Holocaust. Legăturile dintre rudele răsfirate pe toate meridianele au fost şi mai slăbite în perioada comunismului, când o „rudă în străinătate” atârna câteva ocale la dosar. Regăsirea rudelor după schimbarea de regim a echivalat cu recuperarea unor amintiri preţioase (adesea moştenite de către generaţia a doua sau a treia), căutarea şi recunoaşterea asemănărilor, reînnodarea unor legături fireşti, de sânge.

La începutul anilor 1990 tata s-a reîntâlnit, după decenii, cu Irina, o verişoară supravieţuitoare a Holocasutului, stabilită în Israel, unde era un apreciat medic anatomopatolog. Irina a sosit cu fiul ei, Andrei, „vărul meu de al doilea”, născut la Cluj, dar plecat din oraş la vârsta adolescenţei. Revederea oraşului natal l-a impresionat foarte puternic pe tânărul care începând de atunci s-a străduit să revină periodic împreună cu familia lui, mutată, după o vreme, în Luxemburg.

La un moment dat, Nirit, soţia lui Andrei – israeliancă de mai multe generaţii şi profesoară de limba ebraică, poliglotă şi îndrăgostită de limbi – s-a decis să înveţe limba română şi s-a înscris la cursurile internaţionale ale Universităţii Babeş-Bolyai.

În reportajul TV realizat de mine la aceste cursuri apare şi verişoara mea Nirit, pe atunci foarte începătoare.

În anii următori Nirit a venit la Cluj la cursuri particulare de perfecţionare a limbii române. În câţiva ani a reuşit să înveţe destul de bine limba română şi insista mereu să nu conversăm în engleză sau franceză, ci în română, iar eu lăudându-i progresele, îmi exprimam regretul că nu am învăţat ebraica, conchizând: „Poate dacă m-ai fi învăţat tu…”. Nirit s-a arătat dornică să-mi predea ebraica, dar acest lucru era practic imposibil în cele zece zile petrecute la Cluj când ea învăţa intensiv româna.

Evident, m-aş fi putut înscrie la cursurile de ebraică de la noi, existând mai multe opţiuni chiar la Cluj, dar eram foarte prinsă cu munca şi alte activităţi şi nici nu eram suficient de determinată ca să încep învăţarea unei limbi cu totul diferite de cele cunoscute de mine, pe care era imposibil s-o intuiesc.

Una peste alta, mă resemnasem deja că nu am să mai învăţ ebraica vreodată, invidiind în acelaşi timp persoanele de vârsta mea care frecventau cursurile de ivrit…

Dar iată că a dat peste noi pandemia de coronavirus, schimbându-ne modul de viaţă. Discutând la telefon cu vărul meu Andrei – devenit autor de articole în Baabel tot în condiţii de pandemie – am aflat că Nirit şi-a mutat online cursurile de ebraică din Luxemburg şi că lucrurile funcţionează foarte bine, chiar dacă iniţial era sceptică. Următoarea întrebare a venit firesc: „Nu vrei să înveţi ebraica cu Nirit via Zoom?” Aşa o propunere generoasă nu putea fi tratată cu refuz. Practic, nu eu frecventam cursurile de ebraică, ci ele veneau la mine acasă, la ora convenabilă, cu o profesoară competentă şi foarte apropiată sufleteşte.

În fiecare luni, la ora 16.00 fix, încep lecţia online unde Nirit mă învaţă să buchisesc în ebraică şi să-mi însuşesc cuvintele scrise şi citite. Nu e uşor deloc, mai ales pentru mine, care confund adesea litera ebraică cu cea similară (ca aspect) din alfabetul grecesc sau chiar chirilic, dar mă străduiesc să nu mă fac de ruşine.

Ca să nu mai spun că am reînceput să scriu „de mână”, după ce de ani de zile nu fac decât să tastez la computer. Mă dor degetele şi, înşirând literele de-a lungul foii dictando, mă simt la fel ca în clasa întâia, când m-au înscris la şcoala românească… Dar înrudită, peste timp, cu şcolarii zugrăviţi în superba melodie idiş Oifn Pripecik

Una din cele mai mari satisfacţii intelectuale din viaţa mea le-am avut atunci când am descifrat înţelesul inscripţiilor de pe stradă! Iată că acum am prilejul să repet acea experienţă. Deocamdată sunt doar la începutul eradicării analefbethismului meu, dar sunt optimistă.

Mulţumesc, Nirit!

!תודה רבה, נירית

Andrea Ghiţă