“Another Round, cel mai recent film în regia lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen în rolul principal, a fost selectat la cea de 73-a ediție a Festivalului Internaținal de Film de la Cannes și va ajunge în cinematografele din România la finalul acestui an”. O astfel de știre, de curând difuzată de societatea de distribuție, poate deconcerta pe cititorul neconectat la știrile de ultimă oră din frământata lume cinematografică a lunilor din urmă. A 73-a ediție a Festivalului de la Cannes? Care? Cel care ar fi trebuit să aibă loc în mai?

Oricât ar părea de ciudat, delegatul general al celei mai importante manifestări cinematografice din lume, Thierry Frémaux, a spus răspicat săptămâna trecută: “Nu putem să spunem la revedere tuturor, ne vedem anul viitor”. După ce a ținut pe jar întreaga suflare a filmului de pe mapamond, interesată de soarta marilor festivaluri, în timp ce multe au lăsat drapelul jos în lupta cu pandemia, acceptând trista realitate a renunțării, a anulării edițiilor în curs, (Avignon, Locarno, Karlovy Vary), în timp ce Mostra venețiană, cel mai vechi  festival cinematografic, încă se mai gândește asupra modalității exacte în care ar putea ființa întâlnirea de la Lido din septembrie, Thierry Frémaux și Pierre Lescure (președintele festivalului de la Cannes) au hotărât: ediția cu numărul 73 va exista, și nu în format virtual. În niciun caz. Ce-i drept, nici fizicește, ca să spunem așa, nu e posibil. Unde-i lege nu-i tocmeală. Restricțiile sunt restricții pentru toată lumea.

Identitatea unui festival se regăsește, însă, în fapt, în filmele lui. Circulația lor în lume trebuie susținută, însoțită, trâmbițată. Este ideea apărată cu ghearele și cu dinții de către organizatorii marilor convocări de pe Croazetă. Dincolo de generozitatea unui astfel de demers nu este greu de ghicit orgoliul celor aflați în fruntea celui mai mediatizat eveniment, după Jocurile Olimpice, cu deosebire al freneticului domn Frémaux, care a ținut întotdeauna să demonstreze că este un demn moștenitor al celui intrat de acum în legendă, fostul delegat general, apoi președinte, Gilles Jacob, cel are a construit, în fapt, Cannes-ul, așa cum îl cunoaștem azi.

La o primă în enunțare, în zilele în care pandemia își făcea de cap, părea o iluzie, dacă nu cumva o nesăbuință ca selecția ediției cu numărul 73 să nu fie anihilată, precum un copil sugrumat în fașă, ci să circule în lume cu un blazon de onoare: toate filmele selecționate vor purta, odată ieșite în lume – la premiere sau la diferite alte festivaluri de toamnă târzie, mai norocoase – eticheta Cannes 2020. Trebuia să se știe, urbi et orbi, că acestea au fost filmele selecționate de cel mai mare festival cinematografic, trimise de autorii și producătorii lor, care au acceptat restricția de a nu le înscrie în alte competiții (cu o singură excepție, vom vedea). Prestigiul, și nu mai puțin, mitul Croazetei au funcționat, dar probabil nu vom ști niciodată dacă în cazul unui festival normal, neatins de amenințarea răului, conturul selecției oficiale ar fi fost chiar același.

Ca o binevenită măsură de siguranță, de preîntâmpinare a unor inevitabile discuții iscate mai de fiecare dată, în toate vremurile bune, atunci când criticii cântăreau împărțirea filmelor în Competiție și secțiunea Un certain regard (ambele componente ale Selecției oficiale, împreună cu filmele hors compétition), de data aceasta s-a propus o diviziune insolită: autori care au mai fost în selecția oficială, numiți Les fidèles (mulți le spun “clienții”); nou-veniții, Les nouveaux venus, aflați pentru prima oară în Selecția oficială; ultima categorie, Premiers films, include debutanții, 16 la număr. Aici s-ar afla speranțele, necunoscuții, asupra cărora deocamdată nimeni ne se poate pronunța. Documentarelor, comediilor și filmelor de animație li s-au rezervat căsuțe aparte.

Din momentul anunțării acestei selecții cu 56 de titluri destul de eclectice și, prin forța lucrurilor, deconcertante, privirea cea mai insistentă a criticii s-a oprit, bineînțeles, asupra Fidelilor care, se presupune, ar fi alimentat consistent Competiția, acolo unde “altădată” se aflau în joc La palme d’or și celelalte premii acordate de Juriul internațional.

O inevitabilă confruntare cu bursa presupunerilor, a zvonurilor puse în circulație, prin tradiție gazetărească, mult înainte de anunțarea selecției, în cazul de față înainte de izbucnirea pandemiei, confirmă buna ghicire a unor titluri, dar și multe semne de întrebare. Nu lipsește, așa cum toată lumea se aștepta, The French Dispatch al lui Wes Anderson, cu care ar fi trebuit să se deschidă festivalul și care ar fi adus pe Croazetă o armată de vedete, all cast: Bill Murray, Adrien Brody, Mathieu Amalric, Frances McDormand, Tilda Swinton, Léa Seydoux, etc. Nu lipsesc danezul Thomas Vinterberg, deja anunțat de distribuitorii români (Another Round), japoneza Naomi Kawase cu True Mothers, Steve McQueen din Anglia cu două filme, Lovers Rock și, respectiv, Mangrove.