După răsturnarea regimului comunist în 1989, denumită în mod eronat „Revoluție”, un val uriaș de ajutorare s-a revărsat cu promptitudine din Europa de Vest asupra României, o țară zdruncinată din temelii, aflată încă în faza de descoperire de sine și reorganizare. Oficialități, organizații de caritate bisericești, dar și persoane private au sărit în ajutor, trimițând asistență materială țării aflate în dificultate. Numeroasele acțiuni de solidaritate au fost însoțite de jurnaliști și echipe ale televiziunilor occidentale, pentru a documenta relațiile sociale precare din societatea postcomunistă. Cu cât mai dramatice erau reportajele despre adevărul brutal, cu atât mai multă faimă își făceau posturile de televiziune. Acest fenomen declanșa la rândul său valuri de solidaritate. Luni, chiar ani de zile, transmisiunile „Documentarelor Groazei” atrăgeau o adevărată industrie de ajutorare.

Cel mai spectaculos reportaj despre dezastrul de pe vremea aceea s-a filmat la Cighid, într-un cămin pentru copii abandonați. Copiii sufereau de diverse handicapuri fizice și psihice și vegetau în această instituție în condiții grotești, greu de suportat. Imaginile înregistrate acolo au făcut înconjurul lumii. În film se derulau secvențe din dormitoarele murdare, umplute până la refuz de gunoi şi fecale, în care copiii de toate vârstele, apatici, numai piele și os, stăteau chirciţi în paturi cu gratii. Nu-ți venea să-ți crezi ochilor! Explicațiile lipsite de conținut ale personalului resemnat și suprasolicitat, inclusiv ale doctoriței șefe de la Oradea, întregeau tabloul mizeriei locatarilor căminului.

Aceștia erau sfrijiți și plini de răni, unii cu simptome specifice persoanelor spitalizate timp îndelungat. Lângă clădirea cândva impunătoare, se afla un cimitir mic şi părăginit, unde fuseseră înhumaţi peste o sută de „copii-deținuți” care muriseră în timpul șederii în acest cămin, ca urmare a lipsei de îngrijire și infecțiilor, sleiți de puteri.

Totul se petrecea în arealul unei foste moșii pe care eu, telespectatorul luat prin surprindere, l-am recunoscut ca pe un loc pe care-l cunoşteam.

Retrospectiva: Prima atestare documentară a domeniului datează din anul 1290, sub numele Cheged. Apoi locul mlăștinos a rămas părăsit pentru o bună bucată de vreme. În secolul al XVIII-lea zona Csegöd-Puszta, nepotrivită agriculturii, a intrat în posesia contelui maghiar Tisza. Dinastia nobiliară Tisza a dat Ungariei mai mulți demnitari de rang înalt, chiar şi doi prim-miniştri în timpul Monarhiei Austro-Ungare. Csegöd-Puszta se potrivea cel mai bine ca domeniu de vânătoare.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în mijlocul proprietății, care se întindea pe șaizeci de hectare, contele Kálmán Tisza fiul (1867-1947) a construit un castel de vânătoare, unde familia și-a avut reședința până la expulzarea lor. Castelul se afla în acea parte a Ţinutului Partium care nu a fost retrocedată Ungariei după al II-lea Arbitraj de la Viena, rămânând pe teritoriul României şi în timpul celui de al Doilea Război Mondial. După război familia Tisza a fost expropriată de către statul român.

În primele două decenii ale regimului comunist proprietatea a fost folosită ca centru sportiv sau casă de odihnă. Pe vremea aceea am avut și eu ocazia să plec pentru câteva săptămâni în vacanța de vară la Cighid (denumirea românească a domeniului Csegöd). Părinții mei aveau grijă să mă revigorez în natură, la aer curat. Până atunci, an de an eram trimis la Răbăgani, Bratca sau Vadul Crișului. Din motive de neînțeles, în vara 1964 am fost trimis în tabăra de pe fostul domeniu al contelui Tisza, la 60 de km de Oradea.

Aceasta tabără de vacanță era cu totul altceva decât eram eu obișnuit. Fusesem repartizați în dormitoare mari și eram sub tutela unor educatori experimentați, care comandau aproape militărește activitățile tipice educației tineretului în comunism. Pe vasta proprietate cu pajiștile, dumbrăvile, pârâiașele și tufișurile sale, ne bucuram de relativ mult timp liber. Ceva peste măsură de interesant nu s-a întâmplat pe durata mai multor săptămâni ale sejurului. De aceea nu pot să relatez decât despre două întâmplări, care mi-au rămas memorie. Una era situația banală în care, conform regulilor, ni se dădea în fiecare după-masă o lingură și un borcan mare, de jumătate de litru de iaurt. Probabil era una din acele gustări standardizate de după-amiază. Până atunci iaurtul îmi fusese necunoscut, dar apoi am introdus crema ușor acrișoară în repertoriul meu gastronomic de-a dreptul subdezvoltat. Cealaltă amintire este „garnisită” cu durere și scoate în evidență naivitatea și neîndemânarea mea de atunci, de care nici astăzi încă nu m-am eliberat în totalitate. Cu alți ștrengari am descoperit în depărtare câțiva cai păscând liniștiți… De plictiseală nu am găsit nimic mai bun de făcut decât să ne apropiem de ei târâș, ca indienii, și să aruncam cu pietre după ei. Caii au nechezat și au luat-o la trap, dar consecința mult mai îngrijorătoare a acestei acțiuni nesăbuite a fost că m-am procopsit cu o rană sângerândă pe care mi-am provocat-o singur, de la o piatră pe care am aruncat-o în văzduh cu atâta neîndemânare încât mi-a căzut direct în creștetul capului. Sângele îmi curgea pe față și unii băieți mai mari, speriați, m-au purtat spre infirmeria castelului. Retrospectiv aș putea spune că am meritat sperietura de atunci, iar astăzi nu pot decât să adaug lapidar: bad karma.

Al doilea șoc l-am trăit după 35 de ani, când am revăzut la televizor azilul din Cighid și am recunoscut locul, aproape complet ruinat, unde mi-am petrecut vacanța în anul 1964. Am descoperit cu groază că „Centrul de recuperare și reabilitare pentru persoanele cu handicap” era același loc unde m-am deprins să mănânc iaurt și am speriat caii!

Cât despre recuperare, căminul nu era decât un loc unde copiii considerați irecuperabili erau „depozitați” până mureau. Acesta era rezultatul politicii de creștere a natalității, menit să-i asigure „Geniului Carpaților” un popor mai numeros, spre gloria lui eternă. Între timp, în urma avorturilor ilegale și a emigrării, numărul nu sporea atât de mult cât se preconizase, iar „înțeleptul conducător” nu a reușit niciodată să înfăptuiască „o națiune măreață, demnă de el”.

Imaginile zguduitoare din mass media occidentală au condus la desființarea acestui cămin de copii și a altor instituții asemănătoare. Valul fără precedent de ajutorare a persistat mai bine de un an. Mai târziu, după adoptarea legilor de restituire a proprietăților confiscate, domeniul și castelul din Cighid au fost retrocedate urmașilor familiei Tisza.

Peter Biro

(Traducere din limba germană de Simona Fuchs).