Institutul Internațional de Teatru sau ITI, cum era cunoscută această organizație în toata lumea, a fost înfiinţat în 1948 la Praga. Cu timpul centrul s-a mutat la Paris, unde era mai accesibil. Aceasta organizație a creat o platformă pentru a discuta și a rezolva probleme legate de – cum era de asteptat – teatru. Nu avea nicio culoare politică și nu făcea propagandă de niciun fel. Oameni de teatru, dramaturgi, regizori, actori din toate colțurile lumii se întâlneau o dată pe an, de fiecare dată în altă țară, pentru a se cunoaște și a dezbate probleme legate de repertoriu, stil de interpretare și pentru a aborda diferite probleme specifice artei dramatice.

În 1963 congresul s-a ținut în Israel, la tânărul Teatru Municipal din Haifa, înființat cu doar 3-4 ani înainte, dar care raportase deja prestigioase premii internaționale cu producții precum Cercul de Cretă Caucazian de Bertolt Brecht, sau Rinocerii de Eugen Ionescu. Directorul artistic al teatrului, Iosef Millo, a fost recrutat de către primarul municipiului Haifa, Aba Hushi, el însuși un mare amator de artă, cu ambiția de a transforma acest oraș muncitoresc într-un centru cultural-artistic, care să stăvilească fuga tinerilor spre metropola Tel Aviv, unde erau mai multe șanse de succes. Millo a fost ademenit de primar cu o vilă în elegantul cartier Ahuza, pe vârful muntelui Carmel și i s-au încredințat cheile și direcția teatrului clădit de curând, după canoane ultramoderne. Era venit din Tel Aviv, unde a înființat și a condus cu mare succes Teatrul Cameri. Primul pas a fost să-și formeze și să-și consolideze o trupă de actori. Printre primii actori ademeniți la Haifa se afla HaimTopol, vedeta filmului Scripcarul pe acoperiș, iar după el au venit și alții.

Dar să ne întoarcem la congresul ITI. Au sosit mulți delegați din toate colțurile lumii. Au venit din Franța, Anglia, Uniunea Sovietică și Statele Unite, ca să menționăm numai câteva țări. Din România au sosit doi delegați: cunoscutul actor Radu Beligan și regizorul de renume mondial Liviu Ciulei. Ambii erau extrem de eleganți, în costume bine croite după ultima modă. Cei doi se simțeau în largul lor printre delegați, discutau liber în mai multe limbi și erau cunoscuți de mai toți ceilalți participanți.

Dorind să le ofere delegaților români o ședere cât mai plăcută, amfitrionul congresului i-a așezat la masa mea, prezentându-mă drept asistentul său, un tânăr regizor cu care puteau să vorbească românește.

S-a servit masa. Delegații români mâncau în tăcere. Eu mă străduiam din răsputeri să înviorez atmosfera, întrebuințând cea mai bună limbă română pe care o mai posedam. Tăcere. Amândoi, și Radu Beligan și Liviu Ciulei, cu nasul în farfuriile cu supă, nu reacționau și nu scoteau niciun cuvânt. Supa s-a terminat și așteptam să se aducă felul doi. Liviu Ciulei a ridicat în sfârșit capul și mi s-a adresat, privindu-mă drept în ochi:

– Dragă domnule, directorul ni te-a prezentat drept regizor român, dar noi îi cunoaștem pe toți oamenii de teatru din România și, să nu vă fie cu suparare, de dumneavoastră n-am auzit.  

Am răsuflat ușurat. Deci asta era buba, completa mea anonimitate, la acea vreme, în România! Am răspuns zâmbind:

– E foarte normal. Eu am plecat din România în 1950, la vârsta de 15 ani. Chiar dacă aveam deja un început de carieră, jucând roluri de adolescent la Teatrul Național din Iași și cotidianul Opinia semnalase deja în coloanele sale apariția „tânărului talent”, faima mea se mărginea doar la orașul meu natal.

Gheața s-a spart. Amândoi au izbucnit în râs. Ne-am strâns mâinile cu căldură și am purces ușurați la felul doi, niște cotlete de vițel kasher de toată bunătatea. Ambii oameni de teatru, faimoși pentru aportul lor enorm la cultura și arta Românească și chiar internațională, se odihnesc acum în pace.

Fie-le țărâna ușoară.  

Moshe Yassur