În ultimele săptămâni, în afara subiectului permanent legat de coronavirus și al viitoarelor alegeri prezidențiale din SUA în care au fost desemnați candidații celor două partide, atenția Europei și nu numai a ei este îndreptată către Belarus. Dacă ne referim la situația de acolo, poate merită să menționăm că de-a lungul istoriei sale, Belarus s-a confruntat cu ocupații străine, războaie, pierderea și recâștigarea unor teritorii și a independenței. Poporul belarus a suferit cea mai cumplită ocupație germană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și pe teritoriul său s-a format o puternică mișcare de partizani.

După destrămarea URSS, din care a făcut parte și Belarus, alte țări foste membre ale Uniunii Sovietice au ajuns la un moment sau altul în vizorul opiniei publice – mă gândesc la Moldova, Georgia sau Ucraina, dar Belarus a rămas un loc uitat de Dumnezeu. La un momet dat s-a semnat un tratat de unificare cu Rusia, dar inițiativa nu a fost urmată de prea multe măsuri concrete, mai ales din cauza neacceptării unor condiții de către Minsk, ceea ce a dus la răcirea relațiilor dintre cele două țări. Președintele Aleksandr Lukașenko era considerat, potrivit lui Donald Trump, ultimul dictator al Europei, dat de multe ori drept exemplu negativ pentru încercările unor lideri politici de a concentra în mâna lor mai multă putere. Nerespectarea drepturilor omului în această țară a dus la introducerea de către UE, SUA și state individuale a unor sancțiuni, cum ar fi interdicția vânzării de arme, sau interdicția unor personalități din conducerea Belarus de a călători în Vest. În 2016 unele sancțiuni au fost ridicate. De aceea, evenimentele din ultimele săptămâni, respectiv demonstrațiile masive zilnice, grevele din uzine importante și reprimarea dură a acestor proteste, consecințe ale alegerilor prezidențiale din 8 august, au trezit lumea, care pe drept cuvânt se întreabă ce s-a întâmplat și cine este la originea acestor acțiuni masive.

Este foarte greu să deslușești păienjenișul relațiilor politice și sociale din această țară, în condițiile în care nici președintele Lukașenko, nici candidații la președinție ai opoziției nu reprezintă vreun partid, toți declarându-se independenți. Manifestațiile din Belarus au fost declanșate când președintele Lukașenko s-a declarat învingător cu peste 80 la sută față de contracandidata opoziției, Svetlana Tihanovskaia, rezultat care a fost contestat nu numai de către opoziție, dar chiar și de către unii susținători ai președintelui. Aici trebuie să precizăm că cel puțin de un deceniu în Belarus au loc demonstrații și proteste și chiar dacă numărul participanților nu a fost prea mare, faptul în sine arată nemulțumirea populației față de măsurile guvernamentale, sau mai degrabă ale președintelui. Dar ce s-a petrecut în ultimele săptămâni, în care numărul demonstranților a ajuns la 200.000, depășește orice imaginație. De fapt ce s-a întâmplat? De la anunțarea scrutinului prezidențial, organele aflate în slujba președintelui au anulat posibilitatea participării la confruntarea electorală a unor candidați care ar fi avut șanse de a câștiga alegerile. Astfel Serghei Tihanovski, blogger și militant pentru drepturile omului, care și-a anunțat intenția de a candida, a fost arestat încă din mai, locul fiind preluat de soția lui, Svetlana, profesoară de engleză, fără nicio experiență politică, dar ajutată de carisma soțului ei. Interesant este că încă două femei implicate în politică și-au anunțat candidatura și apoi sprijinul pentru Svetlana, la care Lukașenko a reacționat, spunând că femeile nu fac față poverii de a fi președinte. Alți doi candidați, Valery Țepalko și Viktar Babaryka, doi oameni politici proeminenți din opoziție, au fost împiedicați să se înregistreze. Babaryka, cu mari șanse de a câștiga alegerile, a fost arestat, iar Țepalko, temându-se că va avea aceeași soartă, a fugit din țară. Ambii și-au exprimat sprijinul față de Svetlana Tihanovskaia.

Ce înseamnă opoziția din Belarus, care vrea schimbarea președintelui? Pe de o parte sunt o serie de partide parlamentare – de la stânga la dreapta, de la social-democrați și comuniști la Rada din Belarus sau creștin-democrații, nemulțumiți de conducerea autocratică a lui Lukașenko, pe de altă parte diferite organizații ale societății civile, temporar unificate într-o așa-numită Coaliție Democratică. După scrutin Svetlana Tihanovskaia s-a refugiat în Lituania de teama unor represalii. Ea a propus crearea unui Consiliu de Coordonare, cu participarea unor reprezentanți ai formațiunilor de opoziție și ai organizațiilor din societatea civilă, care să organizeze noi alegeri prezidențiale. Tihanovskaia a prezentat și o platformă politică și economică de tranziție către o societate democratică.

Nu se știe în ce măsură acest lucru va fi suținut de demonstranții care au revendicăr proprii. Protestatarii fac parte din cele mai diverse segmente ale populației. Au ieșit pentru a demonstra muncitori din fabrici, care au recurs și la greve, cerând noi alegeri și condiții de muncă mai bune. Au ieșit și profesori, ziariști, chiar și din presa controlată de stat, polițiști și multe alte categorii nemulțumite de situația economică precară, de conducerea autoritară a țării și de felul în care Lukașenko a abordat pandemia de coronavirus, pe care a considerat-o un fel de cantitate neglijabilă, fără să ia măsurile necesare.

Lukașenko nu se aștepta la astfel de reacții. Într-o primă etapă a încercat să reprime cu duritate demonstrațiile, înregistrându-se doi morți și mii de persoane arestate. La protestul Occidentului a eliberat o parte din arestați, a declarat că eventual ar fi de acord cu organizarea de noi alegeri, după ce va fi elaborată și aprobată prin referendum o nouă constituție și a lansat teza intervenției străine care i-a agitat pe demonstanți, acuzând NATO că ar fi adus forțe la granița de vest a țării. Deși, așa cum am arătat, în ultimul timp relațiile cu Rusia nu au fost cele mai bune, el a cerut ajutorul președintelui Vladimir Putin, care i-a și promis sprijinul în cazul în care s-ar concretiza vreo intervenție militară străină.

Problema cea mai dificilă legată de Belarus este viitorul. Deocamdată nu există o opoziție organizată, un partid, o formațiune politică, o organizație care să-și asume schimbarea, care să aibă un program concret de tranziție către democrație. În această situație haotică, Occidentul nu prea are ce să facă. NATO și statele vecine ca Polonia și Lituania, unde s-a refugiat Svetlana Tihanovskaia, au condamnat și ele reprimarea demonstrațiilor. UE și-a manifestat simpatia față de demonstranți, a introdus sancțiuni față de personalitățile politice guvernamentale, dar prea mult nu poate să facă. Spre deosebire de Ucraina, Belarus nu este inclus într-un program de apropiere de Uniunea Europeană, deci ajutorul oferit ar fi unul moral, de solidaritate. În plus, viitorul politic al Belarus este incert. Partidele de opoziție au cele mai diferite opțiuni, printre ele găsindu-se unele cu caracter naționalist, antieuropean. Aventura ucraineană este cel mai bun exemplu în ceea ce nu ar trebui să facă țările europene, oricât de mult ar simpatiza cu opoziția belarusă. Deocamdată ea este îndreptată împotriva lui Lukașenko și a celor din jurul său. Rămâne de văzut dacă se va crea o opoziție viabilă, care va reuși să formuleze un program de transformări democratice pașnice. Experiența din Ucraina nu este dătătoare de optimism.

Eva Galambos