La început lucrurile îmi erau clare. De mai bine de patru ani legătura mea cu practica medicală a devenit una teoretică și după zeci de ani de meserie în cea mai acută specialitate, am oferit altora, mai tineri, mai dotați și mai bine puși la punct cu literatura, posibilitatea să continue de unde am lăsat eu lucrurile… Ceea ce nu înseamnă că nu citesc, nu mă informez, nu încerc să înțeleg niște noțiuni și date care nu existau ”pe vremea mea”, pentru că nu te poți rupe, așa deodată de ceea ce te-a preocupat atâta amar de timp.

După ce am citit cel de al treilea articol cu același subiect, mi-am zis că tema trebuie să fie foarte bine cunoscută confraților mei, mult mai bine puși la punct cu literatura decât mine. Dar pe parcurs am realizat că subiectul nicidecum nu aparține doar ”ghildei” medicale, el ar trebui să intereseze pe orice individ dornic să înțeleagă ce se petrece în jurul lui, fiind în același timp ușor (sau chiar mai mult!) timorat de ce i se poate întâmpla în aceste zile deloc simpatice.

Ba mai mult, am senzația (pentru că despre asta nu se prea scrie) că subiectul nu e nici pe departe teoretic, întrucât în anumite părți ale lumii el s-a făcut deja simțit, și încă  cum!

Este vorba de folosirea corectă a restrânselor mijloace terapeutice în vremuri de epi/pandemie, o temă de actualitate stringentă.

Iată, pe scurt, despre ce e vorba.

În toate țările, chiar și în cele mai dezvoltate din punct de vedere economic, resursele terapeutice, mai ales cele necesare în caz de urgență, sunt limitate.

Numărul de paturi spitalicești în general, și de terapie intensivă (TI), sunt în cel mai bun caz suficiente pentru vremuri așa-zise normale.

Literatura de specialitate susține că numărul de paturi de TI ar trebui să fie în jur de 10% din totalul paturilor oricărui spital, dar în realitate acest procent este mult mai mic și asta aproape peste tot. Eforturile de a găsi un pat liber într-o secție de TI se soldează de multe ori cu un eșec dureros, iar pacientul în nevoie este tratat ”alternativ”, în condiții improvizate, după ce toate încercările de transfer într-un alt spital, sau de eliberare a unui pat într-o secție adecvată, au dat greș.

Dar nu este vorba numai despre paturi de TI. Aparatura medicală de TI e scumpă! Ventilatoarele, monitoarele, ca să nu mai vorbim de aparatele cord-plămân, așa numitele ECMO (extracorporeal membrane oxygenators), toate costă foarte mult, și de aici politica intuitivă a administrațiilor medicale ca în vremuri ”normale” să reducă procurarea lor la un minimum necesar.

După umila mea părere problema principală nu constă în aparatură, nici măcar în accesibilitatea unui pat de TI. Dificultatea majoră constă în lipsa personalului medical și paramedical adecvat! Peste tot, în toată lumea, spitalele duc lipsă de suficienți medici, asistente medicale și (poate nu știați!) tehnicieni de apartură medicală, care să întrețină multitudinea de aparate extrem de complicate și care necesită o înțelegere profundă a modului lor de funcționare.

Până aici lucrurile sunt clare și ele nu reprezintă nimic nou pentru mine, medic ATI pensionar, pentru că de toate cele de mai sus m-am lovit în lunga mea carieră.

Peste tot unde am lucrat, în Canada, în Statele Unite, în Olanda, ca să nu mai vorbim de Israel, această paucitate este una din ”bolile” majore ale medicinii moderne.

Dar iată că acum întregul mapamomd se află într-o situație complet diferită. Necesitatea unei infrastructuri suficient de dezvoltate a devenit imperioasă! Virusul Corona atacă pe toți și pe toate, ca orice virus gripal, dar spre deosebire de alți ”frați și surori”, se pare că pentru un anumit procent din cei afectați boala este mult mai gravă și necesită mult mai frecvent un tratament intensiv.

Mă opresc o clipă pentru a oferi un răspuns la o întrebare care se poate naște în mintea cititorului: de ce suntem bătuți la cap cu o problemă care aparține în întregime serviciilor medicale și nicidecum nu interesează marele public. Situația trebuie cunoscută de cei în cauză, și ei și numai ei trebuie să caute și să găsească căile de rezolvare.

Ei bine, dragi prieteni și cititori, situația descrisă pe scurt mai sus ar trebui să vă intreseze pe toți! Și încă ceva: cu cât dumneata ești mai în vârstă, cu cât suferi de mai multe boli cronice, cu atât ar trebui să știi mai mult despre ce se poate petrece, ferească Cel de Sus, cu dumneata, în orice moment!

Dar să ne reîntoarcem la situația actuală.

În prezența paucității de mijloace terapeutice necesare îngrijirii cazurilor celor mai grave, se ridică problema priorității. Iată un aspect care ar trebui să îngrijoreze pe mulți, indiferent unde se află ei pe harta lumii.

O paranteză. Am servit ani de zile în armata israeliană ca medic militar și am luat parte la anumite conflagrații care s-au soldat cu victime care aveau nevoie stringentă de ajutorul meu imediat. Și iată o situație departe de a fi imaginară: doi soldați răniți, unul cu un traumatism cranian grav, aflat în comă, altul cu un glonț în abdomen, sângerând serios. Elicopterul are un singur loc liber! Pe cine din cei doi trimiți la spital?! Logica ar spune: pe cel mai grav, cel cu creierul lovit. Ei bine, nu! Acela din păcate are foarte puține șanse de supraviețuire. În lipsa a două locuri în elicopter, îl transferi pe cel cu plagă abdominală, care în mod normal are toate șansele de vindecare.

Această soluție, deloc ipotetică, nu se aplică numai pe câmpul de luptă. Lupta împotriva virusului Corona este un adevărat război. Dușmanul e invizibil, dar teribil de periculos și apar cazuri, nu multe, în care nu poți trata în același timp pe toți cei în situație gravă.

Și atunci, ce e de făcut?

Vorbeam de priorități, și de fapt aceasta e situația: judeci fiecare caz în parte și (da!) împarți viață și moarte în jurul tău.

Nu voi intra în amănunte care aparțin celor în mâna cărora se află deciziile.

Voi aminti un precept care se vântură în toată lumea în aceste zile: maximalizarea beneficiului terapeutic, adică oferirea de ajutor medical celui care are cele mai mari șanse de supraviețuire!

Să mai spună cineva că nu ne aflăm în plin război?!

Se mai vorbește de obligativitatea de a oferi ajutor imediat personalului medical care a căzut victimă virusului. Explicația este nu numai etică (medicii, asistentele și toți ceilalți aparținând echipei medicale s-au îmbolnăvit, și se mai îmbolnăvesc, în timp ce tratau alți pacienți) dar și pragmatică: de acești oameni e nevoie în continuare, pentru că așa cum am amintit deja, lipsa de personal medical e evidentă chiar și în ”timp de pace”, darămite în aceste zile grele?

Și încă un aspect, nu mai puțin grav. Cunoscutul precept folosit în mai toate împrejurările, first come, first served, se pare că nu-și are loc în această pandemie. Pentru că dacă primul sosit în camera de gardă e un pacient cu ceea ce numim noi medicii, o gravă comorbiditate, adică e afectat de o multitudine de boli cronice care prin ele însele îi pun în pericol viața, un asemenea pacient nu va fi transferat în secția de TI pentru a ocupa singurul pat liber în acel moment.

Departe de mine gândul de a plictisi / enerva / îngrijora cititorul cu amănunte suplimentare. Dar nu mă pot opri gândindu-mă la o ipoteză cumplit de simplă și în acelaș timp tragică: oare îmi dau seama că mâine sau poimâine sau săptămâna viitoare s-ar putea să fiu eu în situația în care nu mi se vor acorda îngrijirile necesare pentru că sunt în vârstă, pensionar și cu anumite maladii cronice, iar ”contracandidatul” meu la singurul pat liber de TI e un medic tânăr, aflat într-o situație la fel de grea ca a mea, dar de care e nevoie urgentă după ce se va însănătoși?!

Și acum ultima întrebare: a quoi ca sert? Cui folosesc cele de mai sus, dacă soluția pare a fi inexistentă?

Răspunsul vine de la sine: un om avertizat este mult mai bine pregătit de a face față soartei. Soluția nu e simplă și de aceea nu mă pot aventura să o descriu.

Dar am senzația că mi-am făcut datoria față de cei care obișnuiesc să urmărească cele apărute în revista noastră și nu se tem când li se pun în față adevăruri, chiar triste și îngrijorătoare.

Și nimic mai mult.

Nu-mi rămâne decât să urez tuturor sănătate și voie bună și continuarea existenței departe de pericolul de zi cu zi.

Gabriel Ben Meron