De când pandemia s-a înstăpânit peste Cluj, parcurg pe jos drumul către centrul oraşului şi – potrivindu-mi paşii pe o cadenţă interioară, astfel încât să ajung la timp în locul propus – îmi las gândurile să zboare. Uneori, aceste stoluri de gânduri se adună în cugetări, ispitindu-mă să le aştern pe filele din Baabel…

În parc toamna se răsfaţă în galben solar, ruginiu, roşcat şi vişiniu; castanii, arţarii şi mestecenii sărbătoresc ajunul desfrunzirii. Ce poate fi mai trist, mai sfâşietor, decât să priveşti în lumina blândă ca mierea cum se desprinde o frunză şi se aşterne, lin, pe alee? Cât de frumoasă e în veşmântul ei colorat şi strălucitor, precum faianţa, şi cât de curând se va veşteji alăturându-se suratelor indiscernabile care foşnesc dureros sub tălpile mele! Copacul se scutură de frunze, scrutând primăvara viitoare, şi pare a glăsui în sinea lui „Nimeni nu e de neînlocuit!”.

Urmăresc cu tristeţe scurtul drum al frunzei căzătoare şi-mi amintesc de o zi de 1 noiembrie – de Luminaţie sau Ziua Morţilor – când, plimbându-mă în Cimitirul Central (Házsongárd), printre mormintele împodobite cu nămeţi de crizanteme, am auzit pe cineva conchizând: „E plin cimitirul cu oameni de neînlocuit”. Auzeam pentru prima oară această cugetare, pe care aveam s-o mai aud de foarte multe ori, în diferite circumstanţe, şi de fiecare dată – ca şi atunci – avea să mă nedumerească prin ambiguitatea sa.

Pe de o parte îţi sugerează că şi omul pe care-l consideri cel mai valoros, fără de care nu poţi să-ţi imaginezi că ai putea munci sau chiar trăi, OMUL DE NEÎNLOCUIT, poate părăsi definitiv această lume şi, pentru a-ţi continua munca, existenţa, vei fi nevoit să-l înlocuieşti.

Pe de altă parte, îţi dă de înţeles că sub fiecare lespede odihneşte un om UNIC – asemeni amprentei sale – care a trăit, a iubit, a făurit, a luptat, a suferit şi a exultat de bucurie în felul său inimitabil şi irepetabil, imposibil de înlocuit cu un altul. Mai exact, doar în ţintirim sunt oameni de neînlocuit.

În această logică a derivat – poate – şi forma prescurtată (mult mai cinică) a aceleaşi cugetări: „Nimeni nu e de neînlocuit”.

O auzi rostită şi repetată pentru a argumenta o decizie de concediere, de despărţire, de părăsire. Până la urmă, poţi tu să fii unic, inimitabil şi irepetabil că acest fapt nu te fereşte de înlocuire, de schimbarea cu un înlocuitor. Dimpotrivă, înlocuirea e un fenomen firesc (uneori necesar) atât în mersul vieţii, cât şi al societăţii…

Totul e ca această schimbare să se petreacă în mod cât mai înţelept. Ca oamenii de neînlocuit să nu fie lepădaţi din rândul nostru, dacă mai trăiesc, şi nici daţi uitării, dacă au plecat la cele veşnice. Iar înlocuitorii să nu fie doar nişte surogate, ci cât se poate de valoroşi, chiar dacă diferiţi – atunci când progresul o cere – şi în timp, să devină şi ei, de neînlocuit.

Urmăresc o altă frunză desprinzându-se de ramura arţarului cuprins de incendiul toamnei şi mă gândesc la valoarea şi valenţele oamenilor, la faptul că unii dintre ei sunt multivalenţi şi nu pot fi înlocuiţi doar de un singur om… În timp ce oamenii convinşi că sunt de neînlocuit şi se agaţă cu disperare de funcţia, de poziţia lor, devin toxici, iar înlocuirea lor este traumatică, uneori devastatoare pentru cei din jur.

De fapt, conchid eu – ajunsă la liziera Parcului Central, în proximitatea primei treceri de pietoni care-mi solicită întreaga atenţie – sintagma „de neînlocuit” nu ar trebui s-o folosesc niciodată la persoana întâi. Important este ca ceilalţi să mă considere de neînlocuit, un timp cât mai îndelungat, iar eu să mă concentrez asupra înlocuitorului optim…

Îndărătul meu, frunzele toamnei se aştern pe alei, cu o ultimă graţie, încredinţate că mugurii primăverii dospesc deja înlăuntrul ramului dătător de viaţă…

Zgomotul oraşului irumpe peste foşnetul paşilor mei. Nimeni nu e de neînlocuit, dar nu e totuna cu cine-l înlocuieşti. Nu-i aşa?

Andrea Ghiţă