S-a terminat. După două reprize de prelungiri și una de penaltiuri. Chiar dacă Trump a vrut să oprească meciul în minutul 35, la 1-0 pentru el și să spună in cel mai pur stil trumpian „Dacă nu mă lăsați să câștig îmi iau jucăriile și vă dau în judecată.”

Țin minte că citisem odată despre efectul fluturelui. Am fost sceptic. Cum poți să crezi că fâlfâitul aripilor unui fluture pe o plajă din Brazilia poate provoca un tsunami în altă parte a lumii? Acum. după ce un liliac bolnav dintr-o piață din China a provocat căderea președintelui Americii, am început să cred.

Ca cetățean israelian poate aș fi avut motive să-mi doresc alt deznodământ. Nu sunt pe planeta asta prea mulți cei care ne iubesc, iar Trump este unul din aceștia, chiar dacă motivele lui și ale evangheliștilor care-l susțin sunt eronate. Dar, vorba unui amic – prefer pe cineva care ne iubește greșit, decât pe cineva care ne urăște corect. Iar dinspre Partidul Democrat suflă un vânt rece, aș putea spune chiar un ger siberian. Căci cel care, sub presiunea BDS, boicotează ceremonialul de comemorare al primului ministru Rabin, așa cum a făcut-o noua stea de pe firmamentul albaștrilor, Alexandra Ocassio Cortez, poate fi capabil și de ticăloșii mult mai mari.

Spun unii că Trump este un bully. S-ar putea, dar în Orientul Mijlociu această politică funcționează. Trump și Kushner au înțeles ceea ce precedenta administrație nu a înțeles și anume ca procesul de pace nu mai poate trece pe la palestinieni. Din păcate pentru ei, palestinienii suferă de acea boală pe care marele scriitor Amos Oz, om de stânga si bineînțeles om al păcii, o numea reconstrită, adică reconstruirea idealizată a trecutului. Pentru un nostalgic reconstrita poate avea efecte benefice, la fel pentru un scriitor. Dar la nivel de popor, dorința de a reclădi trecutul e un dezastru, pentru că nu poți regăsi în spațiu ceea ce ai pierdut în timp. Chiar dacă propaganda palestiniană ni-l înfățișează mai departe pe bătrânul cu cheia în mână, ar fi bine ca cineva să-i șoptească bătrânului că lacătul căruia îi era destinată acea cheie nu mai există de mult.

Ca cetățean al lumii, mă bucur însă că s-a terminat așa. Este totuși până la urmă o victorie a normalului, într-o vreme în care normalul în politică a devenit anormal. Atât de anormal, încât unii și-au pierdut încrederea. Scriitorul Vasile Ernu, citând din Demonul meschin al lui Feodor Sologub, susținea că morala nu are ce căuta în politică. Cine vrea morală, să meargă la biserică. Politica este doar un război meschin pentru putere. Iar Andrei Crăciun, un scriitor pe care-l prețuiesc, printre altele și pentru că îmi amintește de Radu Cosașu, zice că e o naivitate să crezi că oamenii îl aleg pe cel mai bun, ei îl aleg pe acela care îi minte cel mai frumos. Iar marea calitate a lui Donald Trump, acest Messia al teleshopingului, este că vinde sclipitor minciuna. Eu cred că lucrurile sunt ceva mai complicate. Pe termen scurt, comerțul cu minciuna poate fi profitabil. Dar într-o democrație nu poți minți chiar pe toată lumea tot timpul. Altfel cine știe, poate că și astăzi Viorica Dăncilă, cea care a mutat de câteva ori ambasada la Ierusalim, ar fi fost prim-ministru, iar Liviu Dragnea ar fi rămas președinte de partid.

Victoria lui Biden este o veste bună pentru acei ideologi din Est, din Vest, ori din Orientul Mijlociu, care văd mai departe decât lungul nasului. Iar ceilalți, cei care își alimentau discursul fundamentalist anti-libertăți, anti-justiție și anti-massmedia din discursurile lui Trump, vor fi nevoiți să îl redreseze acum, de când și-au pierdut sursa principală de energie.

Dar probabil că nimeni de pe planeta asta nu regretă mai mult înfrângerea lui Trump, decât unul, pe nume Binyamin Netanyahu. Bibi va fi nevoit să-și joace marea carte, poate ultima carte, fără jokerul din mânecă. Nu-l iubesc pe Bibi, dar nici nu-l invidiez. La începutul anului viitor îl așteaptă un proces cu trei capete de acuzare și dacă va fi găsit vinovat, pedeapsa maximă este de 19 ani. Chiar dacă nu primește pedeapsa maximă și chiar dacă i se reduce o treime, tot îl așteaptă vreo cinci ani după gratii. Unii, malițioși, zic că pentru el cinci ani de pușcărie sunt de preferat față de cinci ani cu isterica-i consoartă și trândava-i progenitură, dar asta este doar o glumă. Pușcăria nu e nici peluza Casei Albe, nici podiumul Congresului Statelor Unite. Iar cine a învățat puțină fizică știe: cădereaa, cu cât e mai de sus, cu atât e mai dureroasă.

Și dacă până la urmă se va dovedi că e nevinovat? – mă intreabă unii. La asta răspund cu o alegorie. Un tip e acuzat de crimă. Familia îi angajează un avocat, cel mai bun din oraș. Avocatul își ia locul pe podium și spune:

– Onorată instanță, o să vă demonstrez ca inculpatul e nevinovat. Pentru că, onorată instanță, peste câteva minute, pe această ușă principală va intra adevăratul vinovat.

La care toți cei din sală întorc capul spre ușă și așteaptă. Trece un minut, trec două și nu apare nimeni. La care avocatul zice:

– Vedeți, onorată instanță, toți ați întors capul spre ușă. Aceasta demonstrează că și domniile voastre aveți un dubiu și nu sunteți siguri că inculpatul de aici din sală este adevăratul vinovat.

După o clipă de tăcere, judecătorul răspunde:

– Din contră, abia acum pot spune că suntem siguri.

– De ce? întreabă avocatul mirat.

– Pentru că inculpatul a fost singurul care n-a întors capul.

La fel ca acuzatul din alegorie, nici Binyamin Netanyahu nu privește spre ușă. Știe că nu de acolo îi va veni scăparea. El privește spre ziduri. Și împreună cu un grup de acoliți, cel puțin dubioși, el va încerca să clatine întregul sistem juridic israelian. “Let my soul die with the Philistines” (Lăsați-mă să mor împreună cu filistenii), spune Samson în cartea Judecătorii, prăvălind peste ei zidurile templului. Doar că în cazul de față, filistenii suntem chiar noi.

George Schimmerling

(articol preluat de pe https://georgeschimmerling.com/)