Constat că lipsesc multe Crăciunul acesta. Cumpărăturile, aglomerația și agitația sunt mult diminuate, întâlnirile cu familia și prietenii în mare parte anulate, iar despre Revelion nu prea avem de ce să vorbim.

Dar de o bucată de vreme am descoperit că mai lipsește ceva: sunetul covoarelor bătute cu sete afară, lângă bloc. De fapt, chiar dacă aș vrea să-mi scutur cu simț de răspundere covoarele, n-aș avea unde să mă duc. În jurul blocului în care locuiesc nu există niciun bătător de covoare. Iar sunetul ritmic și persistent pe care-l auzeam mai ales în preajma sărbătorilor, nu l-am mai auzit de mulți ani.

Și ce entitate importantă era bătătorul de covoare pe vremea copilăriei mele în cartier! Când se apropia Crăciunul, vecinii se înțelegeau între ei care și când să bată covoarele, așa încât să nu se facă rând prea mare (era destul la magazine) și să apuce toată lumea să-și termine curățenia.

Iar noi copiii participam întotdeauna la operațiune. De fapt, nu exista treabă de oameni mari la care să nu ne împleticim și noi printre picioarele lor.

La noi în casă Tata bătea vârtos covorul mare din sufragerie. Era apoi treaba mea să-l perii cu râvnă, cu peria de rădăcină și cu o soluție de oțet îndoit cu apă, ca să devină culorile mai vii. Apoi tot eu mă ocupam și de covoarele mai mici. Le băteam alene și fără chef, mai ales că nu mai rămânea nimeni cu mine să mă supravegheze și să mă grăbească. Ba dacă prin zonă apărea și câte un prieten sau coleg de școală, de multe ori uitam covoarele pe bătător și mă luam cu joaca și cu poveștile.

Era nevoie de intervenția unui adult nervos că nu-i mai vine rândul la bătător, ca să mă activez și să-mi termin treaba.

Toată curațenia asta în văzul lumii era de cele mai multe ori prilej de concurență între gospodine. Dacă norul de praf care ieșea din covoare era foarte dens, lumea se uita pe sub sprâncene: hm, nu prea le place ăstora să se spele!

Doar când era zăpadă mare scăpam de programarea la bătător: covoarele se curățau direct pe zăpadă. Și ce miros de iarnă și de proaspăt aduceau în casă de fiecare dată! Numai că și la bătutul pe zăpadă era necesar să te grăbești: la finalul zilei nu prea mai găseai un petec neatins pe care să-ți întinzi covoarele.

Dar cel mai important rol al bătătătorului de covoare a fost cel de paralele inegale. Am crescut în perioada de glorie a Nadiei și a gimnasticii. Și ani în șir ne-am jucat și noi de-a gimnastica. Executam exerciții complicate la sol (în parcare), la bârnă (pe bordură), dar cel mai dificil exercițiu era cel la paralele. Acolo îți dădeai măsura talentului, pentru că trebuia să sari artistic și elegant, să te atârni de bătător (montat destul de sus), să te bălăngăni de câteva ori periculos și să aterizezi pe petecul de iarbă aflat la destul de mare distanță și dacă se poate, fără ezitări. Să te înfigi în pământ și să rămâi neclintită ca o stâncă, în aplauzele spectatorilor, care deveneau pe rând și concurenți.

Și deși o adoram pe Nadia, niciuna dintre noi n-a avut vreodată curajul să-i joace rolul. Eu, fiind cea mai mare, o întruchipam mereu pe Kati Szabo, iar prietena mea N. era întotdeauna Emilia Eberle.

Ne confecționaserăm și medalii, din capace de conserve, și ni le atribuiam pe rând cu generozitate, pentru că tot noi îndeplineam și rolul de arbitri.

Așa că dacă stau și mă gândesc, cred că bătătorul de covoare ar merita o petiție, sau o campanie prin care să se ceară montarea lui urgentă în toate cartierele orașului. Știe să fie un prieten discret și de nădejde. Fixează un reper și nu te lasă să uiți medaliile olimpice câștigate în copilărie. Și bucuria, râsetele și aplauzele.

Doina Gecse-Borgovan