În Israel trăiesc grupuri de oameni de diferite etnii și religii, care au venit pe aceste meleaguri din diferite motive, în ultimele două secole. Sunt evrei, creștini, musulmani și chiar de alte credințe. Ei aparțin unor etnii și chiar rase diferite, au culori diferite și au venit în scopuri diferite. Un aspect al profesiei mele fiind studiul limbilor etnice minoritare, atât în Israel cât și în restul lumii, aș vrea să prezint unele din aceste grupuri, care numără de la o familie sau două până aproape zece mii. Primul grup este cel al templerilor.

Aceștia sunt membrii sectei protestante Tempelgesellschaft (Societatea Templului), din regatul german Württemberg (azi statul Baden-Württemberg). Ei înșiși și-au luat numele de templeri. Secta a fost înființată la mijlocul secolului al XIX-lea de către teologul evanghelic Christoph Hoffmann. Membrii ei credeau că trebuie să refacă „Regatul lui Dumnezeu” în Ereț Israel, pentru a pregăti cea de a doua venire a mântuitorului.

Prin anii 60 ai secolului al XIX-lea au venit întâi câțiva coloniști solitari. Unii au întemeiat o așezare în sudul Galileei, în Valea Izreel, dar ea a eșuat. În 1868 a venit din Germania primul grup organizat de 454 de membri. Ei s-au așezat la Haifa, în cartierul numit până astăzi Hamoșava Haghermanit (colonia germană). Azi se află chiar dedesubtul frumoaselor grădini ale templului Bahai.

Coloniștii, veniți în câteva valuri succesive, de-a lungul anilor 1870, s-au stabilit întâi la Jaffa, apoi au întemeiat așezarea Sarona, aflată în centrul Tel Avivului de astăzi, după care au înființat cartierul german din Ierusalim, pe strada Emek Refaim și pe străzile din jur. (Astăzi strada este plină de cafenele, buticuri și magazine cu un fler deosebit. În zonă sunt și câteva biserici, mânăstiri și cimitire creștine.)

În continuare au întemeiat și așezări agricole: moșava (colonia) Wilhelma, astăzi Bnei Atarot, Bet Lehem Haglilit etc. Numărul templerilor a continuat să crească, ajungând în ajunul Primului Război Mondial la cca. 2,000 de persoane.

Vizita împăratului Wilhelm II și a soției sale, Augusta Victoria, în 1898, a dat un imbold deosebit dezvoltării coloniei germane în Ereț Israel. Țara era încă sub dominație otomană. Sultanul l-a invitat pe împărat la Istanbul, Jaffa și Ierusalim. Ca cetățeni germani, templerii au fost printre organizatorii vizitei. În portul Haifa au construit un doc special, unde cuplul imperial să coboare din barcă (vasul era nevoit să ancoreze în larg). Apoi au reparat drumurile pe unde urma să treacă convoiul și au comandat trăsuri noi. În urma acestei vizite, împăratul a hotărât să-i sprijine financiar.

Cu toate că aveau cetățenie otomană și mai târziu britanică, ei și-au păstrat și cetățenia germană. În Primul Război Mondial mulți dintre ei s-au înrolat în armata germană și nu s-au mai întors. Generația a doua și a treia nu mai erau fanatici ca primii coloniști. Ei au activat cu mult succes în industrie și agricultură.

După cucerirea țării de către armata britanică în 1917, cetățenii germani au devenit enemy aliens (supuși ai unei țări dușmane). Vreo 850 au fost internați în lagăre în Egipt, alți 300 au fost deportați în Germania. După 1920 li s-a permis să se întoarcă. În interbelic urmașii templerilor au cunoscut o perioadă de înflorire economică. Relațiile lor cu evreii erau foarte bune, unii au fost chiar asociați în afaceri. Dar totul s-a schimbat odată cu venirea lui Hitler la putere.

Naziști în Ereț Israel

Venirea la putere a partidului nazist în Germania a fost primită cu entuziasm de urmașii templerilor, mai ales de cei tineri. În 1933 un arhitect din Haifa, Carl Rof, a înființat ramura locală a partidului nazist, cu filiale la Ierusalim, Jaffa, Haifa și în câteva așezări mai mici. Cea mai mare era filiala din Ierusalim, în 1934 ea avea 67 de membri; la Haifa erau 48. Numărul membrilor partidului nazist creștea an de an, ajungând la începutul lui 1938 la 330 de membri, sau 17% din totalul comunității. Este un procentaj enorm, luând în considerație că procentajul global al membrilor partidului printre germanii aflați peste hotare era de 5%.

La 1 mai 1934, o mare sărbătoare în Germania nazistă, s-a ținut o recepție la consulatul german din Ierusalim. Acolo s-a hotărât că fiecare membru este obligat să salute cu Heil Hitler! Unul din conducătorii lor era dascălul Ludwig Buchhalter. În aprilie 1938 el a organizat o mare festivitate cu ocazia zilei de naștere a lui Hitler. A cântat corul de băieți al Orfelinatului Schneller. Buchhalter l-a elogiat pe Führer, subliniind marea lui modestie și a chemat toată obștea să-l onoreze pe Hitler cu triplul salut Sieg Heil! (trăiască victoria). Buchhalter organiza întâlniri cu lideri naziști veniți din Germania. În colonia Wilhelma, vechiul cuib britanic de cercetași a fost înlocuit cu o filială a mișcării de tineret Hitlerjugend. Un polițist evreu de pe vremea mandatului povestea că prin case se vedeau portretele conducătorilor naziști și peste tot erau steaguri cu zvastica. Arhitectul Hermann Imberger se plimba duminica cu o banderolă cu zvastica pe braț, iar arabii îl salutau cu entuziasm.

Dar mulți se opuneau acestor acțiuni, în frunte chiar cu șeful templerilor, Philip Vorst. În 1935 el a interzis salutul nazist în școli. Cu toate acestea există mărturii despre elevi care se întâlneau în secret pentru activități naziste. Foarte repede aceste întâlniri au devenit fățișe. Radiourile transmiteau discursurile isterice ale lui Hitler.

Un centru important al activității naziste era Hotelul Appinger (astăzi Colony Hotel) din Cartierul German din Haifa, construit în 1905 de familia cu același nume.

Odată cu prigoana evreilor din Germania, în Palestina s-a produs o ruptură între evrei și vecinii lor germani. Evreii au încetat să facă afaceri cu germanii și chiar să cumpere de la ei. Ordinele venite din Berlin erau clare: oricine avea asociați evrei în afaceri trebuia să anuleze contractele, chiar cu prețul unor pierderi mari. Templerilor li s-a interzis să vândă evreilor pământ sau alte bunuri. Orice afacere cu evreii trebuia aprobată de la Berlin. De aceste chestiuni se ocupa sucursala palestiniană din Ministerul de Externe german.

Și Ministerul Propagandei, NSDAP, se ocupa de germanii din Palestina. Începând din 1933, ei au fost foarte activi în Palestina, la fel ca în tot Orientul Mijlociu. Prin grija lor toate discursurile lui Hitler, Goebbels și Hess au ajuns la urechile germanilor din Palestina. Ei se adunau în grupuri și ascultau la aparatele de radio aduse de biserica protestantă. S-au adus toate filmele de propagandă nazistă. În 1939 autoritățile britanice intenționau să le cenzureze, dar au renunțat. Pe lângă ziarul propriu al templerilor, Die Warte des Tempels, naziștii au înființat încă un ziar de propagandă.

Un episod interesant apare în ziarul Palestine Post din mai 1936. Un oarecare Dr. Paul Zobeck (Zubak) difuza propagandă nazistă. Era un evreu austriac convertit, devenit nazist. Mai târziu a fost deportat din Palestina, fiind acuzat de intrare ilegală în țară. El a adus din Egipt un număr semnificativ de Mein Kamf, traduse în arabă cu sprijinul Ministerului de Propagandă german; pasajul care spune că egiptenii și arabii nu sunt de rasă ariană a fost scos.

Naziștii din Palestina în al Doilea Război Mondial

În vara anului 1939, cu două săptămâni înainte de invazia Poloniei, 600 de tineri membri al comunității, toți născuți în Palestina, au plecat să se înroleze în armata germană – și nu s-au mai întors. Cu cât războiul înainta, cu atât primejdia asupra existenței populației evreiești din Palestina era mai mare. Rommel cu trupa sa, Afrika Korps, au cucerit Libia și în iulie 1942 au ajuns la El Alamein, în Egipt. În câteva zile ar fi putut ajunge în Palestina. Planul lui Hitler era ca imediat după cucerirea URSS, care spera să fie rapidă, să ajungă în Palestina și să se ocupe de evrei. Ucigașii din SS erau pregătiți împreună cu trupele naziste să acționeze în Palestina. Însă planurile lor au fost dejucate, atât la Stalingrad, cât și la El Alamein. Le-au rămas doar colaboratorii, templerii din Palestina.

Autoritățile britanice au recunoscut primejdia enormă reprezentată de mica populație germană, chiar dacă erau deja a treia generație născută în Palestina, și au hotărât să-i închidă. Au împrejmuit satele și cartierele templerilor cu garduri de sârmă ghimpată. Cei din Haifa au fost duși ori în sate de ale lor, ori într-un lagăr la Mizra. Pentru ei s-a înființat o trupă specială de paznici. În vara anului 1941, când armata germană se apropia de Palestina, 665 de germani au fost adunați, cu câte 40 kg de bagaje, duși în Egipt și apoi în Australia.

Pe drum cântau renumitul Horst-Wessel-Lied, imnul partidului nazist. În țară au rămas 1052 de templeri închiși, vizitați de consulul Spaniei, sau de reprezentanții Crucii Roșii. În 1944 trei membri ai comunității au participat la operațiunea eșuată Atlas, de care am mai scris. https://baabel.ro/2020/10/palestina-in-al-doilea-razboi-mondial/

Evrei în schimbul templerilor

Se pare că Himmler a fost cel care, în 1941, a plănuit să schimbe templerii din Palestina în locul unor evrei din lagăre. Erau evrei din Palestina, aflați în Europa și alții care aveau certificate de intrare în Palestina sau în alte țări. Până în 1944 s-au făcut trei schimburi.

Primul a fost în 1941 – 65 de templeri, mai ales femei și copii, au fost dați în schimbul unui număr asemănător de evrei din Palestina, închiși la Berlin. Schimbul s-a făcut la Ankara, sub auspiciile șefului Gestapoului și al asistentului său din Ankara, Waldemar Fast, care era născut la Ierusalim. Înainte de a lucra la ambasada germană din Ankara, el a servit în SS într-o unitate de ucigași de evrei, în URSS.

În 1942 s-au făcut negocieri pentru un al doilea schimb, dar nu mai erau mulți templeri interesați să plece în Germania. În noiembrie 1942, 160 de femei, 120 de copii și câțiva bătrâni din lagărul din Atlit au fost aduși la Afula și de acolo cu trenul prin Damasc, Sofia și Belgrad la Viena, apoi în Germania. Câteva zile mai târziu 114 evrei palestinieni au ajuns la gara din Afula. Disproporția între numărul de germani și numărul de evrei i-a înfuriat pe negociatori. Ca de obicei, naziștii au trișat.

Al treilea schimb a avut loc în iulie 1944. Himmler și ministerul de externe plănuiau să facă schimb de evrei europeni care aveau viză pentru America de Sud, Palestina sau alte țări. Încă din 1942 i-au adunat la Bergen-Belsen, în barăci separate. Planul era ca în caz că operațiunea va eșua, acești evrei să ajungă direct la camerele de gazare. La 1 iulie, 222 de evrei au fost duși la Viena unde li s-au alăturat încă 61 din alte lagăre. A doua zi au plecat prin Budapesta, Belgrad, Sofia, Istanbul, Beirut până la Haifa. A fost singurul tren direct de la Bergen-Belsen la Haifa! În schimbul lor au ajuns la Viena 150 de germani. Mulți dintre ei au murit într-un bombardament asupra orașului, restul au fost duși în Germania.

Cred că a fost singura dată când evrei dintr-un lagăr al morții au ajuns în Israel. Mă întreb cum de nu s-a aflat încă de atunci despre atrocitățile suferite de evrei în aceste lagăre? Cum se face că liderii aliaților și lumea a aflat doar după eliberarea lor. Cum?!

Templerii după război

După război, conducătorii de la Hagana au hotărât să se răzbune pe templeri. În 22 martie 1946 Gotthilf Wagner, unul din liderii comunității, a fost împușcat la Tel Aviv. În noiembrie al aceluiași an doi germani au fost omorâți lângă satul Wilhelma de către Rafi Eitan, cel care mai târziu a fost șeful grupului care l-a prins pe Eichmann la Buenos-Aires. În 1948, două zile după declararea statului Israel, într-o acțiune contra arabilor a fost omorâtă o familie germană, despre care se credea greșit că ar fi fost familia lui Adolf Eichmann.

Până în 1949 toți templerii au fost expulzați, unii în Germania, alții în Australia. Australia i-a trimis pe foștii naziști în Germania, iar restul au primit cetățenie australiană.

La negocierile pentru despăgubirea evreilor din 1952 a fost prezentată și cererea de despăgubiri pentru proprietățile germanilor din Palestina. Aceste negocieri, făcute separat, s-au încheiat în 1962 și Israelul a plătit despăgubiri în valoare de 54 de milioane de mărci, sau cca. 13 milioane de dolari, din care 60% celor din Australia și 40% celor din Germania.

Sarona

Colonia Sarona a fost întemeiată la sfârșitul secolului al XIX-lea într-o zonă mlăștinoasă, printre sate arabe. Astăzi a devenit centrul Tel Avivului, unde se află Ministerul Apărării (singurul care nu e la Ierusalim), Statul Major al armatei și alte comandamente superioare, sucursale ale diferitelor ministere și diverse alte instituții. În zonă s-au păstrat multe case ale templerilor. Baza militară britanică aflată alături a fost însă demolată și înlocuită cu un complex comercial elegant. Dar în acest scop trebuia lărgită strada, ceea ce ar fi necesitat demolarea câtorva case ale templerilor. În comitetul pentru conservarea patrimoniului construit au fost dispute îndârjite. Unii susțineau că aceste case sunt lipsite de valoare arhitectonică și ele mențin amintirea naziștilor care au trăit în ele. Totuși, s-a hotărât ca ele să fie păstrate, în ciuda costurilor enorme. Casele (cu 2-3 etaje) au fost mutate cu 50-80 de metri mai încolo. Dar ele aveau și pivnițe. Specialiștii israelieni știau să pună case pe șine și să le mute, dar nu împreună cu pivnițele. Au fost aduși specialiști din străinătate și casele au fost mutate cu pivnițe cu tot!

Eu am văzut acțiunea cu ochii mei, pentru că veneam din când în când la Ministerul Apărării, sau la sediul radioului din Tel Aviv. Astăzi radioul și televiziunea nu mai sunt acolo. În aceste case s-au deschis restaurante și buticuri și unele pivnițe pot fi vizitate. Merită!

În ultimii ani, urmașii celor expulzați în Australia au început să vină în Israel pentru a vizita meleagurile unde au trăit bunicii și străbunicii lor. Am participat la câteva din aceste întâlniri și a fost foarte interesant.

Bibliografie:

Wawzyn Heidemarie, Nazis in the Holy Land 1933-1948

דוד ישראלי, הרייך הגרמני וארץ ישראל, אוניברסיטת בר אילן 1974

Hakenkreuz im heiligen Land: die NSDAP-Landesgruppe Palaestina, Erfurt 2001

Câteva lucrări de cercetare ale marelui arhitect al Ierusalimului, David Kroyanker

יוסי בן ארצי, מגרמניה לארץ הקודש, הוצ’ יד יצחק בן צבי, ירושלים, 2006