Máriskó, o femeie între două vârste de etnie romă, venea în fiecare miercuri, se așeza pe treptele din fața locuinței noastre și aștepta până când mama se întorcea de lucru. Purta o rochie pestriță, în culori țipătoare, care acoperea aproape două trepte, spre nemulțumirea vecinilor care urcau la etajele aflate deasupra apartamentului nostru. Mie îmi spunea „domnișorul mamei”, tatălui meu îi acorda un respect deosebit, se și temea puțin de el, mai ales că neavând chef să facă „comerț” cu Máriskó, el o mai și repezea câteodată. Mama mea era persoana de care se atașase de mulți ani. Legătura sufletească dintre ele mă uimea. În afară de „business”, vorbeau despre vrute și nevrute. Când eram mic, nicicum nu puteam înțelege de ce mama stă de vorbă cu ea.
– Mami, nu vezi că Máriskó nu e decât o țigancă și trăiește în cort, nu-i frumos să te ocupi de ea.
– În lumea asta trebuie să înveți că nu are importanță cine ești și cum arăți, toți suntem egali. Nimeni nu poate să-și aleagă părinții și nici unde să se nască, mi-a spus mama.
Când aveam vreo zece-doisprezece ani, mi-a povestit despre bunicii care au pierit la Auschwitz, au fost uciși numai pentru că erau evrei. Printre victimele acestor lagăre de concentrare erau și mulți romi, mi-a povestit.
Spectacolul era însă negoțul dintre mama și Máriskó. Dintr-un sac imens apăreau o sumedenie de vase, seturi de cești, pahare, tacâmuri de tot felul, inclusiv căutatele tacâmuri rusești suflate cu argint. Mama își alegea câte ceva din marfa expusă, după care urma trocul, treptele se umpleau de haine vechi ale mele, ale ei sau le tatei. N-am să uit maldărul de pantofi purtați, aceasta fiind marfa preferată de Máriskó. Mă distra tot procesul de vânzare-cumpărare și tocmelile dintre părțile negociante. Când eram mai mare, participam și eu, căutam prin dulapuri hainele vechi și le căram în casa scărilor. Într-un final, care putea veni și după o oră, părțile ajungeau la o înțelegere, hainele vechi dispăreau în sacul fără fund al lui Máriskó, iar mama îmi arăta victorioasă noua sa achiziție, de obicei o oală. De altfel, avea multe oale, dar niciodată nu erau destule. Printre achizițiile reușitele ale mamei se număra și o frumusețe de hanukia din bronz, de care tata s-a bucurat mult, după care s-a purtat mai prietenos cu Máriskó. De multe ori mama o servea pe Máriskó cu mâncare, de obicei o supă caldă – ei îi plăceau în mod deosebit supele mamei, la fel ca și mie. De multe ori îmi dădea câte un cadou, un inel ieftin, soldați de plumb etc.
Într-o bună zi Máriskó a adus o marfă deosebită: un set de pahare din sticlă de Jena, care rezistau la apă fierbinte, erau foarte arătoase și la modă. Tocmeala a ținut mult timp, fără ca părțile să ajungă la o înțelegere și setul de pahare nu a intrat în posesia noastră. Mama nu era împăcată cu eșecul negoțului.
– Ar fi trebuit să fiu mai maleabilă, spunea ea, și să mai las de la mine, eventual să-i dau bani…
La scurt timp după această poveste, mama a decedat subit.
Ca de obicei miercuri a venit Máriskó. I-am povestit ce s-a întâmplat. A fost șocată, s-a așezat ca de obicei pe scări și eu am închis ușa. Peste două ore era tot acolo. Nu plângea și nu vorbea, îmi arunca doar o privire tristă, pe care n-am uitat-o niciodată. A dat să scoată ceva din sac, dar am oprit-o.
– Nu, azi nu facem târg, nu pot, Máriskó.
În miercurea următoare a sunat din nou la ușă. Am privit-o cu reproș, dar n-am apucat să scot o vorbă și m-am trezit cu setul de pahare din sticlă de Jena în brațe.
– Domnișorule, nu trebuie să-mi dai nimic pe ele, e pe gratis. Mama ta și-a dorit foarte mult aceste pahare, așa că vi-le-am adus, a spus și până să-mi revin, a dispărut…
Andrei Schwartz
29/11/2020
12 Comments
Am fost extrem de miscata de tulburatoarea dvs povestire, in care intra si o nuanta de supranatural tragic.
D-le Doctor Schwartz, va transmit condoleante pentru trecerea in nefiinta a mamei dvs., si un gind pios pentru Mariskó
Impresionantă poveste, mai ales pentru mine care am cunoscut-o pe mama autorului (fie-i memoria binecuvântată). Într-adevăr, între negustoresele de haine vechi și clujenii cu care făceau troc contra vase emailate și vailinguri de aramă, se stabileau și relații umane. Bunica pregătea din timp vraful de haine așezate în ordinea importanței pentru tocmeală. În final amândouă obțineau ce voiau și se despărțeau cordial. În același timp bărbații romi erau foarte pricepuți la cositorit. Eu țin minte că la Bunica mea adoptată Erzsi venea un bărbat rom între două vârste, cu mustața pe oală și sacou de catifea cafenie, care repara vailingul de aramă și burlanele care curgeau. Bunica mea adoptată era mândră de cele câteva cuvinte pe care le știa pe țigănește. Meseriașul rom știa la perfecție maghiara și româna și avrea opinii de bun simț despre foarte multe lucruri.
O poveste delicata, in culori pastel, a carei tristete si duiosie afecteaza orice cititor! Felicitari si Hag Sameach, dle Schwartz!
O exprimare concisă care încape într-o lacrimă. K.I.
D-le Ivan Klein, esti un sentimental, bravo !!
De altfel nu e o noutate pentru mine 🙂
Mulțumesc tuturor pentru cuvintele frumoase la adresa articolul meu..Pur și simplu m- au emoționat !
Dle Schwartz, atat de emotionanta aceasta poveste, si mai ales faptul ca din ea rezulta ca ati ramas de copil orfan de mama :-(.
Si apoi sunt sigura ca ceea ce mama dvs., binecuvantata sa-i fie memoria, a reusit sa va invete cele spuse atunci cand dta, copil fiind erai revoltat de tiganca Mariska:
“– În lumea asta trebuie să înveți că nu are importanță cine ești și cum arăți, toți suntem egali. Nimeni nu poate să-și aleagă părinții și nici unde să se nască,”
Sunt sigura ca emotia si atentia pe care o aratati de fiecare data cand ne povestiti din impresiile dvs asupra acestei lumi, MAMA, va urmareste de acolo de departe si este multumita ca ati invatat cu prisosinta sa IUBITI OAMENII, oricum si oricine ar fi ei,
Hag Sameach si sanatate de la Veronica
O poveste emotionanta! Daca nu mi-ar fi putin rusine, as scrie ca aproape ca m-au dat lacrimile cand am citit ultima parte a povestirii.
Eu , dimpotrivă mă simt foarte tînăr cînd vibrează acea coardă ca în urmă cu 60 de ani . K.I.
Primul meu gînd – mare talent să creezi așa o povestire frumoasă . Al doilea gînd – trebuie să fie reală , doar vorbește de mama lui . Viața creează momente deosebite , nu rămîne decît să fie puse pe hîrtie .K.I.
Dragă Dr Andrei Schwartz . Citesc mereu cu plăcere povestirile pe care le postați. Dar la frumusețea acestei povești , nu găsesc cuvinte .
Hanuca Sameach ! Multă sănătate !
D- na Dr Eva Gross, ma asociez cu tot sufletul parerii dvs