Cei care treceau în ultimele decenii ale secolului trecut pe la cafeneaua clujeană pe care o numeam cu toții “La trei varice”, nu puteau să nu fie atrași de figura marcantă a unui bărbat înalt, cu ochelari cu ramă groasă, îmbrăcat elegant cu un balonzaid crem, cu mănuși glassés și uneori cu o pălărie mai deosebită– câteodată cu țigara în mână. Avea întotdeauna un zâmbet ironic pe buze. Era pianistul Ferdinand Weiss, pe care am avut onoarea de a-l cunoaşte din tinerețea mea.

Nu voi uita întâlnirile pline de umor care m-au încântat de fiecare dată. Nu voi uita concertele în care întotdeauna acompania numai istrumentişti de elită.

Astăzi, deseori privesc înapoi și mă bucur că pe YouTube pot să-l revăd pe maestrul și profesorul care a îndrumat generații de pianiști și muzicieni de cameră.

Cine a fost de fapt Ferdinand Weiss (1932-2002), sau Fredi, cum îl numeau apropiații?

S-a născut la Timișoara, dar întreaga lui viață artistică și-a petrecut-o la Cluj. A avut profesori pe Gheorghe Halmoș (cel care mi-a dăruit discul Piese mici de compozitori mari, cu dedicație), pe Max Eisikovici care ne-a încântat în copilărie cu opera Capra cu trei iezi, pe impunătorul Sigismund Toduţă și pe introvertitul Antonin Ciolan.

Nu avea decât 22 de ani când i s-a conferit distincția la concursul Viotti din Italia, în 1957. Acestui premiu i-au urmat altele în România și în lume.

A fost deosebit de prolific. A dat peste 1500 de recitaluri în România, în Europa, în America și în Japonia. Ȋi plăcea în mod deosebit colaborarea cu violoniști de talie mondială ca Ion Voicu, Ştefan Ruha, și cu cântăreți ca Ionel Pantea, Ion Piso, Elena Cernei, Dan Iordăchescu, Ileana Cotrubaș. Marii muzicieni ai sec. XX, care veneau în România, cereau să fie acompaniați de Fredi. Printre ei: Lola Bobescu, recent decedatul Ivry Gitlis, Henryk Szeryng și mulți alții.

Din fericire ne-au rămas multe discuri și înregistrări făcute în România și în străinătate, precum și înregistrări filmate pe care azi putem să le admirăm și să ne bucurăm de interpretările lui inimitabile.

A fost nu numai un mare interpret și acompaniator, dar și un dascăl pentru cei care doreau să învețe muzică de cameră, îndrumând de-a lungul a 40 de ani, nenumărați tineri muzicieni.

El a fost fără îndoială cel mai mare pianist – acompaniator al României din a doua jumătate a sec XX și unul din marii acompaniatori ai lumii.

Iată câteva aprecieri ale criticii din România și din lume:

“Ferdinand Weiss nu poate fi numit un simplu acompaniator. El face muzică cu dăruire, chiar și atunci când intervențiile pianului sunt reduse. Nimic, nici chiar niște simple sunete nu sunt lăsate să treacă fără ca ele să exprime ceva” (București – Scânteia, 1958).

“Fericit este violonistul care are așa un partener ca pianistul Ferdinand Weiss” (Germania – Zeitung der Nation, 1961).

“În Ferdinand Weiss am cunoscut și un colorist par excellence (Germania – Neueste Nachrichten, 1965).

“Ferdinand Weiss este unul dintre cei mai buni pianiști de muzică de cameră pe care i-am auzit în ultima vreme. Este un artist, indiscutabil de talie internațională” (Tokio – Asahi Shimbun, 1960).

Am avut cinstea să-l cunosc pe Fredi și în anturajul familiar. De fapt și acolo era ca la conservator. De ce? Și aici și acolo, toți erau muzicieni.

Distinsa lui soție, doamna Maria Socol-Weiss, era profesoară la Școala de Muzică, iar cele două fiice ale lor au continuat tradiția familiei. Marta, fiica cea mare, a lucrat la Opera din Cluj și a fost ani lungi dirijoarea Corului Comunității Evreiești din Cluj. Apoi și-a continuat activitatea muzicală în Israel.

Fiica mai tânără, Luiza, este și ea muziciană, violonistă alături de soțul ei, Ioachim, în orchestra din Braunschweig.

Nepoții de soră ai lui Fredi sunt și ei muzicieni cunoscuți în Europa.

O familie de muzicieni care face cinste numelui de Weiss.

Johanan Vass