Din nou s-a ivit ocazia de a pleca în vacanță, dar restricțiile și pericolele pandemiei continuă să amenințe peste capetele noastre plecate. Unde mai putem călători? Și dacă la întoarcere va trebui să intru în carantină și toată supărarea angajatorului se va revărsa pe capul meu purtat și mai jos?

Bântuiți de asemenea gânduri, cu doar câteva zile înaintea sezonului de vacanță, am fost nevoiți să recurgem la extreme: am consultat Google. Căutam o destinație tropicală, la mare și mai ales all-inclusive. Posibilitățile erau limitate, puteam pleca doar în Egipt, la Hurghada, sau la Sharm el-Sheikh. Am optat pentru cea din urmă, datorită posibilității de a merge la Taba, la granița cu Israelul (un drum de 200 km). Iar acolo aveam șansa infimă să o văd pe fiica mea israeliană, dacă va putea veni și ea prin Eilat. Speram că mi-l va arăta pe noul meu nepot prin gardul de frontieră, sau chiar că se va aventura pe teritoriul egiptean și să ne putem întâlni. Micuțul Ruben s-a născut în septembrie 2020, iar eu nu suportam ideea că aș putea să-l văd abia după ce își va fi terminat serviciul militar, sau poate nici atunci. Numai că totul s-a dovedit o iluzie. O cercetare mai atentă a arătat că copiii oricum nu au voie să treacă granița la Taba.

Dar soția mea și cu mine ne-am îndârjit și am purces să facem rezervările. Fiindcă amânasem totul pe ultima clipă, nu mai erau locuri pe zborurile directe și am fost nevoiți să acceptăm unul cu escală la Istanbul. Mai rău, zborul sosea la 3:00 dimineața, ceea ce în mod normal nu aș fi primit nici în ruptul capului, dar în acest caz am acceptat compromisul, scrâșnind din dinți. Scrâșnetul dinților a devenit de-a dreptul amenințător când am aflat că mai erau locuri numai la Business Class, bineînțeles la preț dublu. Nu ne-am fi împotrivit la confortul asociat în mod obișnuit cu această clasă, mai ales că era un zbor de noapte. Dar nu am găsit nici cel mai mic indiciu al luxului obișnuit în această categorie: sala de așteptare era închisă. Acolo unde ți-ai putea umple stomacul, era doar un aviz: „Regretăm profund, închis din cauză de COVID”. Nici nu am beneficiat de îmbarcare preferențială, nu ni s-au servit mâncăruri alese în farfurii de porțelan, ci doar produse de masă, ambalate în carton și plastic. Erau, desigur, scaune mai largi, care aminteau de confortul de altădată în epoca legendară pre-pandemică, pe care astăzi cu greu ne-o mai putem imagina.  La urma urmei, am fost primii la coborâre, ceea ce de obicei scurtează așteptarea la controlul pașapoartelor. Numai că nici asta nu ne-a fost de vreun folos – chiar dacă am fost primii care au urcat în autobuz; a trebuit să așteptăm până au urcat și ceilalți, iar la controlul pașapoartelor am ajuns ultimii!

Hotelul știa de sosirea noastră nocturnă și ne-a dat o cameră improvizată pentru o noapte în plus. Acolo am căzut într-o comă nu prea odihnitoare, care ne-a făcut să pierdem prima dimineață însorită de vacanță, cu binemeritatul mic dejun cu tot. Abia la prânz, împodobiți cu brățări albastre-turcoaz, am putut participa și noi la binecuvântările all-inclusive.

Primirea unei camere de hotel este de obicei o afacere destul de neplăcută – o spun din experiență. Mai întâi ți se dă camera cea mai neatractivă, care este cel mai ușor de închiriat unor clienți care încă nu cunosc detaliile intime ale hotelului. Noul venit încă nu știe ce se întâmplă și, dacă nu se plânge, cu atât mai bine! Camera noastră privea spre nord, spre un șantier dezolant. O ușă a dulapului atârna pe o singură balama. La întoarcerea în cameră am descoperit că nici cheia electronică nu funcționa. În schimb am reușit să intrăm prin ușa balconului, care nu putea fi încuiată. Ar fi trebuit să anunțăm imediat recepția, dar nici telefonul nu funcționa. Ulterior s-a dovedit că de vină nu era numai telefonul nostru, ci întreg sistemul era defect. Ne-au spus că lucrează intensiv la rezolvarea acestei bine-cunoscute probleme. I-am crezut pe cuvânt: reparația urma să fi gata cel târziu în cinci luni.

Pe de altă parte, masajul ridicol de ieftin – cel puțin pentru standardele elvețiene – completat de un peeling reconfortant pentru soția, ne-au mai liniștit. Subliniez că atitudinea prietenoasă a personalului hotelului și răbdarea cu care ne-au ascultat plângerile erau într-adevăr ceva aparte, chiar dacă cele mai multe probleme nu au fost rezolvate. Dar ni s-a oferit o cameră (a treia în două zile) mai bună și lucrurile au început treptat să se meargă spre bine. Cu doar două numere mai departe, orientarea acestei odăi era ceva mai spre est, șantierul se vedea doar dintr-o parte, ușa dulapului era la locul ei și cheia electronică funcționa. Chiar și ușa balconului putea fi încuiată pe dinăuntru. Doar aparatul pentru comunicare cu lumea din afară a rămas îndărătnic tăcut – nu era nici „tele”, nici „fon”, ci doar un obiect decorativ.

După o ședere de două zile știam deja când și unde puteam lua mesele în condițiile cele mai bune, evitând îmbulzeala din fața celor mai râvnite delicatese. Trebuia doar să fim printre primii care așteptau nerăbdători să se deschidă ușa. Așa am găsit locurile cele  mai bune și personalul cel mai amabil, care ne-a deprins repede obiceiurile și ne-a adus băuturile și mâncarea preferată, fără a fi nevoie să spunem nimic. Pentru o unitate cu peste 600 de oaspeți, era dovada unei memorii remarcabile.

Treptat, viața din stațiune a început să intre pe făgașul unei vacanțe plăcute, ca cea lăudată în broșurile de călătorie. Și când începusem să mă relaxez cu adevărat, soției mele i-a venit ideea unei excursii la Mănăstirea Sf. Ecaterina și la Muntele Sinai, unde strămoșii noștri au primit primele reguli ale unei coexistențe armonioase. Sugestia ei se potrivea perfect cu perioada actuală de Pesah, care este legată tocmai de ieșirea din Egipt și de rătăcirile celor eliberați… cam prin zona hotelului nostru.

Organizatorul l-am ales online. Am căzut repede la învoială cu privire la traseu, orar și chestiunea neplăcută a costurilor. Soția mea s-a dovedit o negociatoare dură și neînduplecată, la același nivel cu talentul la negoț al furnizorilor locali. Toți egiptenii erau șocați, cam la fel ca faraonul când a văzut consecințele celor zece plăgi. Zile întregi, lumea afacerilor din sudul peninsulei Sinai nu a vorbit despre nimic altceva decât despre doamna necruțătoare din Elveția.

În dimineața convenită, mașina cu aer condiționat, inclusiv șoferul ei, Rashid, ne aștepta la intrarea hotelului ca să ne ducă toată ziua prin deșert. La ieșirea din Sharm el-Sheikh am trecut lângă mai multe posturi de control. Agenții de securitate, înarmați până în dinți și cu mutre plictisite, ne-au notat detaliile și apoi ne-au făcut semn prietenos să trecem. Drumul de cca 200 km până la destinație a fost o lecție impresionantă despre modul local de circulațe și de obiceiurile șoferilor egipteni. Majoritatea drumurilor erau în stare bună și circulație nu era aproape deloc. Acest lucru l-a făcut pe șoferul nostru să gonească într-un ritm vertiginos, cam dublu față de viteza maximă permisă – în măsura în care se mai puteau vedea semnele de circulație. În evoluția lui la volan se puteau găsi o mie de motive pentru a-i retrage permisul de conducere – dar nu în Egipt! Folosea două telefoane mobile în același timp, forma numere, discuta în gura mare, gesticula și în același timp ronțăia semințe de floarea-soarelui, aruncând cu îndemânare cojile pe geam. Toate acestea le-am văzut ca pe o parte din normele de comportare de pe șoselele locale și ca un exemplu extrem de eficient de multitasking.

În mod surprinzător, am ajuns nevătămați la destinație. Mănăstirea Sf. Ecaterina este situată foarte pitoresc într-un peisaj biblic la o altitudine de 1585 m. Pare mai degrabă o cetate decât un lăcaș de cult. Complexul a fost construit în secolul al VI-lea, la cererea împărătesei bizantine Helena, și de atunci nu a fost niciodată cucerit sau abandonat. Astăzi este locuită de 24 de călugări greci ortodocși. Din păcate, locașul era închis pentru vizitatori din cauza pandemiei și am putut admira doar exteriorul impresionant. Apoi am început ascensiunea pe Muntele Sinai, unde se spune că Moise a primit cele Zece Porunci. Prima parte, cam două treimi din urcușul de 7 km, am parcurs-o călare pe cămile. Animalele care mârâiau fără chef, șaua incomodă care ne forța să întindem în lături picioarele până la extrem și mai ales mersul legănat al animalelor, care pășeau pe marginea prăpastiei, ne-au readus la o evlavie fără precedent. Pe ultima porțiune am descălecat, mai degrabă ușurați decât purificați sufletește. La despărțire, cămilele ne-au aruncat niște priviri pline de ură din ochii lor cu genele lungi, demne de invidiat.

Ultima parte a traseului, care era și cea mai abruptă, am parcurs-o pe jos – după ce am reușit să ne readucem picioarele în poziție paralelă. Pentru a admira priveliștea de pe vârf trebuia întâi escaladată o scară formată din 750 de bolovani naturali. La jumătatea drumului am ajuns la ferma convingere că dacă aș fi fost acolo la momentul oportun, l-aș fi sfătuit urgent pe Moise să renunțe la alpinism și să caute îndrumare divină la o altitudine mai ușor accesibilă. De ce să nu se închine unui zeu al mării, ca de exemplu Neptun? Dar, din păcate, propunerea mea constructivă a întârziat cu vreo trei milenii și jumătate.

Când am ajuns gâfâind pe micul platou, situat la 2.285 m, am fost răsplătiți cu o priveliște impresionantă. Lanțurile de munți golași, cu stânci de forme dramatice, se întindeau până la orizont, iar în vale, parcă te așteptai în orice clipă să-i vezi pe israeliții care se adună pentru adorarea vițelul de aur. Nu e de mirare că tindem să avem viziuni în acest loc. Unde să le avem dacă nu aici?

O mică capelă greacă ortodoxă și un spațiu de rugăciune islamic stăteau una lângă alta, dar nu exista nici urmă de loc de rugăciune evreiesc. Mai erau tot felul de gunoaie, pe care un beduin sârguincios încerca fără prea mult succes să le adune. Chiar sub vârful muntelui se găsea un chioșc bine aprovizionat, în care un vânzător foarte talentat la limbi străine oferea băuturi răcoritoare de primă necesitate, precum și cristale și ouă de piatră lustruite din China, ca suveniruri de pe Muntele Sinai – poate că acestea nu erau chiar de primă necesitate…

Coborârea pâna la parcarea de lângă mănăstire a fost aproape la fel tot așa un calvar ca ascensiunea. După ce am ajuns la poalele muntelui, percepția propriilor picioare a căpătat o dimensiune complet nouă: sub centură simțeam doar un conglomerat nedefinit din carne, piele, oase și pantaloni prăfuiți, care amenințau să se lichefieze în orice moment. Goana înapoi spre hotel am înregistrat-o vag, într-o stare de somnolență dureroasă, întreruptă doar de o masă într-un restaurant din Dahab.

Ultimele zile din Sharm el-Sheikh au trecut fără evenimente deosebite. Locul în sine impresionează prin urâțenie: bulevarde largi și drepte, alei prăfuite,  mărginite cu felinare din care unele  sparte – totul aduce vag cu un plan urban, întrerupt de spații goale, largi și nisipoase. Ici-colo erau clădiri cu fațade degradate, cu reclame de neon care pâlpâiau în amurg. Numeroase șantiere de hoteluri sau case rezidențiale fuseseră abandonate și ruinele izbitoare provocate de criză stăteau peste tot. Doar pe malul mării se aliniau hoteluri de lux, care funcționau la fel ca al nostru. În concluzie, dacă stați într-unul din aceste locuri, e păcat să ieșiți, decât cel mult pentru o excursie captivantă la Muntele Sinai.

Singura aventură care ne mai aștepta era un al doilea test de Covid, pe care trebuia să-l facem la spitalul guvernamental cu o zi înainte de plecare. Am avut impresia că aceasta a fost cea mai solicitată activitate a acestei instituții reprezentând a doua cea mai importantă sursă de venit pentru industria turismului local. Deci trebuie să te testezi o dată pentru a fi admis și încă o dată pentru a scăpa de acolo. Cât se poate de consecvent!

Peter Biro